Translate

joi, 23 iulie 2009

Şi caii de curse obosesc, nu-i aşa?


Totdeauna am iubit caii. Am început să-i şi înţeleg după ce am citit, când eram mică, o carte superbă scrisă de Anna Sewell: Negruţ. Este povestea unui cal pursânge (englez dacă nu mă înşel). Căluţul ăsta îşi povesteşte viaţa, de la începuturile lui de mânz care credea că fiecare locomotivă şuierătoare de lângă câmpul lui aduce Apocalipsa, până la... retragere.

Negruţ a schimbat mulţi stăpâni, mai mult sau mai puţin pricepuţi.
A început prin a-şi îndeplini menirea lui de pursânge: şi-a dus omul la vânătoare. Cu ocazia asta a aflat că un călăreţ bun abia mângâie cu zăbala colţurile gurii calului, şi aşa extrem de sensibile. În schimb, un om care, de fapt se teme că nu poate stăpâni forţa din interiorul animalului, va fi atât de brutal, încât bietului cal îi va fi din ce în ce mai greu să priceapă ce i se cere. A ajuns şi la o cucoană fandosită care îl înhăma, cu tranzeluţă, la trăsură: caii arătau grozav de bine, aşa, cu nemernica de cureluşă care le ţinea capetele ţanţoşe, dar le amplifica atât de mult efortul, încât fiecare opinteală era un chin. Un tânăr teribilist şi beat l-a alergat atât de tare într-o noapte, încât bietul Negruţ a ajuns înapoi în grajd mai mult mort decât viu, cu copitele rămase fără potcoave şi şi-a revenit abia după 3 zile de agonie. A fost şi cal de trăsură birjărească: a cărat cufere, zarzavaturi, cărbuni şi oameni grăbiţi. A făcut tot ce i s-a cerut vreodată, în viaţa lui de cal vândut şi răsvândut de geambaşi care îi ascundeau părul ros de hamuri sub un strat de vaselină şi încercau să îi redea sclipirea din ochi cu un cub de zahăr.

Dar a obosit. Şi, exact în momentul în care, cu mintea lui de cal, a înţeles asta, Providenţa a apărut sub forma unor oameni buni, care l-au cumpărat din târg şi l-au dus acasă. Pe cea mai frumoasă pajişte pe care o văzuse vreodată. Aici, nimeni nu avea bici, cravaşă sau tarif pe oră fixă. Aici, Negruţ a putut să-şi amintească în linişte (şi fără regrete) viaţa lui de cal pursânge, înhămat de prea multe ori la o trăsură de piaţă.

luni, 20 iulie 2009

Ai ţeapa în sânge


Nu este o încercare de a minimiza sau de a ridiculiza campania lăudabilă, la care am aderat cu drag, "Ai viaţa în sânge". Şi nu are legătură cu ea. Este doar o descoperire recentă, făcută în carne proprie. Mi-am dat seama că, cine dă o ţeapă o dată, o va face ori de câte ori va avea ocazia. Şi, dacă ocazia nu se iveşte de bunăvoie, el o va crea. Atâta timp cât există oameni încrezători (a se citi FRAIERI), vor exista ţepari. Secretul este să o faci atât de bine, atât de "la vedere" încât nimeni să nu îţi poată reproşa nimic. Să fii perfect acoperit. E ca şi cum îi iei omului banii din mână, privindu-l în ochi, iar el e aproape bucuros să ţi-i dea. După ce se risipeşte vraja (sau vrăjeala), degeaba îşi rupe ţepuitul hainele de pe el şi îşi smulge părul, şuviţă cu şuviţă. Îi spui, senin: "ce vrei moşule? te-am obligat eu? astea sunt condiţiile." El te injură sau nu, merge şi îşi vomită fierea de ciudă şi disperare, se spală cu apă rece pe faţă, se scutură de praful lăsat de pantoful fin care tocmai l-a călcat pe cap şi reuşeşte un zâmbet trist şi întrebător: "dormi liniştit?..."

marți, 14 iulie 2009

Ladies and gentlemen, Ridzi has left the building


Nu ştiu exact cât am cheltuit, nu mă interesează şi, dacă e nevoie, voi cheltui şi mai mult!

Nu, nu vorbea de banii domnului Iacob-Ridzi. Ci de banii mei. De banii tăi. De banii noştri. Cum ar veni - ăia publici, din taxe. Ei, vezi, Monico? de-aicea ţi s-a tras. De la atitudine de rahat. Nu sunt adepta gândirii "capul plecat, sabia nu-l taie", dar nici tupeul obraznic nu e genul meu. Nici al lui Tolontan n-a fost. I s-a pus omului pata (pe bună dreptate) şi a început s-o caute la contracte. Ce-a găsit... e deja istorie: mulţi bani, cheltuiţi aiurea şi justificabili eventual cu facturi cumpărate din colţul Oborului. Unde s-au dus banii? Nu se ştie. Se ştie însă că EBA a avut o campanie... hai să-i zicem eficientă, pentru europarlamentare. Cu doar 100.000 $ cât zice ea că a cheltuit ca să ajungă la Bruxelles, raportul calitate-preţ e senzaţional! Mai ceva ca la all-inclusive: Vacanţe exclusiviste la DNA! Oferite de agenţia de voiaj Cotroceni...

marți, 7 iulie 2009

The Day The Music Went to Heaven


Smile, though your heart is aching
Smile, even though it's breaking.

Sunt primele versuri din cântecul lui preferat. Este o piesă scrisă de Charlie Chaplin, se numeşte Smile şi e adevărat, te face să zâmbeşti, chiar şi printre lacrimi. I-a cântat-o astă seară, fratele lui, Jermaine. Astă seară, Jermaine Jackson i-a spus fratelui său, Michael Joseph Jackson, să zâmbească. E drept, a spus-o în faţa unui sicriu aurit, acoperit de trandafiri roşii. Dar Michael Jackson nu era acolo. Era în ochii, mai mult sau mai puţin uscaţi, ai sutelor de milioane de oameni care, chiar dacă nu se uitau la ceremonia de la Staples Center, s-au uitat cândva la un videoclip de-al lui sau au avut privilegiul de a vibra odată cu scena pe care omul ăsta slab ca o surcea reuşea s-o umple. Era în urechile celor care i-au ascultat măcar o dată vocea. Era pe buzele celor care au fredonat, fie şi sub duş, Billie Jean, Bad, Black or White sau orice altă melodie de Platinum Disc din multele pe care le-a compus... în joacă. De asta a fost atât de bun. Pentru că nu s-a luat niciodată prea în serios. Cea mai mare dorinţă a lui? Să fie veşnic. Michael Jackson trebuie să fi fost, până în ultima clipă, un copil foarte cuminte, pentru că dorinţa i s-a îndeplinit: ESTE.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Când omul are creier doar ca să îl doară capul


Cică suntem evoluaţi. Inteligenţi. Raţionali. Astea. Şi totuşi, de prea multe ori, reuşim să lăsăm impresia că avem materia cenuşie mai săracă decât a musculiţei de oţet. Uneori, parcă piticul pe care îl avem cu toţii sub scalp începe, nu să tropăie, ci să danseze french can can amestecat cu paşii căluşarilor. Şi atunci o luăm razna. Nu susţin supremaţia raţiunii în faţa sentimentelor, aş fi ipocrită să o fac, pentru că eu însămi îi ard raţiunii palme peste ochi când îşi ia nasul la purtare şi le dau cuvântul, peste rând, sentimentelor. Deci, nu. Daaaarrrr... mai e ceva. Ceva care ţine lucrurile în frâu: se cheamă bun simţ. Îşi are sediul tot sub scalp dar, cumva, reuşeşte să se ferească de pantofii de dans ai piticului. Doar că nu la toată lumea.

vineri, 26 iunie 2009

Adolescenţa mea a făcut azi-noapte stop cardiac



Mişto album, BAD. Foarte mişto. Mi l-am luat de la o tarabă şi se auzea mizerabil. Nu conta. Nu conta nici cât de penibil oi fi arătat la balul mascat din generală, când am ţinut morţiş să mă deghizez în Michael Jackson. În fond, nici nu eram singura.

Tot cam în vremea aia, mi-am cumpărat cărţi despre el. Ştiu şi acum, pe dinafară, textele celor mai multe dintre piesele lui. Azi mi-am dat seama. Totdeauna mi-au dat lacrimile când am ascultat "Will You Be There?" sau "We are the world". Am sărit în sus cu sfântă furie proletară când au apărut toate mizeriile alea despre apucăturile lui pedofile. Cum naiba, era el însuşi un copil! Cred că sufletul i s-a oprit din creştere la vârsta la care trupul i-a păşit pentru prima oară pe scenă: 5 ani. La 5 ani, omul şi-a pus viaţa on hold. Ori de câte ori a încercat să o vireze spre normalitate sau, măcar spre normă (nevastă, copii) a părut la fel de "din alt film" ca o girafă într-un coteţ de găini.

Ca o girafă a şi murit. Cu ochii tuturor aţintiţi pe el. Sună oribil ce spun, dar Michael Jackson se vinde bine şi mort. Exact cum s-a întâmplat cu Elvis Presley. Aşa a şi vrut să moară, după spusele lui Deepak Chopra: "I don't want to go like Marlon Brando, I want to go like Elvis". Aşa a plecat. Singur, alungat de propria glorie. Poate că s-a dus să-şi caute copilăria. A găsit-o cineva?...


Drum bun, Michael, pe poteca de cărămizi galbene...

joi, 18 iunie 2009

Bă, domnu' Liiceanu, ce tâmpiţi suntem...


Sunt tâmpită. Am aflat-o, aseară, de la preşedintele meu. Mă rog, e al meu doar prin faptul că e cazat de aproape 5 ani la Cotroceni, deşi eu nu i-am pus viza de flotant pe buletinul de vot. Detalii, detalii...

După ce l-a salutat protocolar cu "Bună, domnu' Liiceanu", domnul preşedinte a făcut o "erată" la enormitatea cu chelnerii şi tinichigiii pe care o debitase cu vreo două zile în urmă. "De fapt, am vrut să spun că şcoala românească scoate tâmpiţi... dar am spus o prostie". Am citat aproximativ, dar în esenţă tot aia e.

Întâi m-am enervat. Rău. După care i-am dat dreptate. Chiar
suntem tâmpiţi. Pe ce mă bazez?

1. Îl avem pe Traian Băsescu preşedinte şi, potrivit sondajelor, se pare că ne place şi mai vrem;
2. Am trimis-o pe EBA în Parlamentul European, la pachet cu Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor;
3. ORDA se luptă cu piratarea muzicii punând o taxă pe care trebuie s-o plătească şi surzii (nu e banc, o să scriu mai multe despre asta).
4. Ne lăsăm opinia formată de nişte guru găunoşi, care au convingerea că ei sunt calea, adevărul şi viaţa, dar scriu noştrii şi mândrii...
... Să mai zic?...

Aveţi dreptate, domnule preşedinte. Suntem tâmpiţi. FOARTE tâmpiţi. Norocul dumneavoastră e că nu prea v-a plăcut şcoala. Altfel, Dumnezeu cu mila...

vineri, 5 iunie 2009

Leapşa fără piua, cu Kalashnikov


Mai ţineţi minte basmul cu lupta împotriva terorismului? Versiunea oficială este asta:

...Dragii moşului, şi, după ce trupele aliate l-au prins pe căpcăunul Saddam Hussein, zmeul cel mare şi rău - Osama Bin Laden, s-a retras undeva în munţii Afghanistanului şi nu a mai auzit nimeni de el, niciodată. Iar Făt-Frumos-şi-Nevricos US Army a trăit fericit, până la adânci bătrâneţi, alături de iubirea lui, Ileana Cosânzeana zisă Lumea Liberă.


Nu-i aşa. De fapt, teroriştii au câştigat războiul. Au reuşit să distrugă cea mai importantă şi complicată structură arhitecturală realizată vreodată de om: viaţa cotidiană. Suntem obligaţi să ne conformăm unor seturi de reguli noi, cele mai multe dintre ele la fel de stupide ca legea din nu ştiu ce orăşel texan, care interzice vânătoarea de girafe după ora 9 seara. Nu ai voie să iei cu tine în avion deodorantul şi pasta de dinţi că poate sunt contaminate cu antrax; tre' să fii cu pedichiura la zi că rişti să te descalţe poliţia de frontieră să verifice conţinutul de TNT din lacul de unghii; în loc să ţii în portofel poza copilului, umbli după tine cu radiografia în care se vede că "e o plombă metalică, dom'ne, ce dracu', nu vezi că nu-i detonator?"... Dacă sare în aer o butelie de aragaz, deja vrei să dai pe Al Jazeera să vezi cine revendică atentatul; poliţia împuşcă un om nevinovat pe peronul staţiei de metrou pentru că "avea un comportament dubios şi părea terorist". Să mai zic?... Ne-am schimbat modul de viaţă, de gândire, de raportare la realitate, ca să ne adaptăm... lor. Realităţii pe care ei ne-au creat-o. O mână de exaltaţi cu probleme de adaptare socială au reuşit să ne schimbe lumea. GAME OVER: YOU WIN.

joi, 4 iunie 2009

Don Depressione


ROMA (MEDIAFAX) - Un mafiot italian a fost eliberat din închisoare pentru că suferea de depresie şi avea nevoie de susţinerea familiei, relatează Ansa.

De trei zile-ncoace,
Puşca nu-i mai place,
Bombe nu mai face...

Omu' a izbucnit în plâns, fraţilor, în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Cum o fi? De fapt, dacă aţi văzut Analyze This sau Analyze That cu magnificul Bobby De Niro, ştiţi cum e. Numai că ăla era film. Asta e pe bune. Procurorii italieni, ba chiar şi un senator, s-au revoltat că un cap al mafiei din Catania, închis într-un penitenciar de maximă securitate, este trimis întâi la infirmerie şi apoi în "sutienul" familiei (sau famigliei), să se relaxeze şi să iasă din depresie. Şi ce dacă? Aşa a decis instanţa, aşa se face. Oare judecătorii care i-au dat drumul or să-i trimită şi cărţi poştale cu "Însănătoşire grabnică"? Va primi emailuri de la colaboratori, cu "Aşteptăm să te întorci cât mai repede la muncă"? Of, domnu' Frattini, of, domnu' Marroni, şi vă mai luaţi de noi... Cum era, să izbucnească Nuţu Cămătaru în hohote sfâşietoare de plâns şi, printre sughiţuri, să spună că el nu mai suportă regimul de detenţie pentru că gardianul nu îi dă voie să doarmă cu ursuleţul lui de pluş? Nuţule, zi-le mă să-ţi dea drumu' că vrei să vezi cum se termină Regina, nu fi fraier, poate-ţi merge!

marți, 2 iunie 2009

High on the Great Wall


Azi, chinezii n-au voie Twitter şi Hotmail. Sau de azi, încă nu se ştie. N-are legătură cu vreo manevră de concurenţă neloială, ci cu faptul că peste două zile se împlinesc 20 de ani de la măcelul din piaţa Tiananmen şi, nu-i aşa, fără Internet, omul are memorie scurtă (NOT!).

Bine, în general, chinezii n-au voie nimic. OK, economia chineză se simte bine, că sunt mulţi şi muncesc cu convingere, chiar dacă nu mai au învăţăturile lui Mao la piept (sau poate că tocmai de-asta?...), şi probabil că truditul pe diverse plantaţii cu mai mult sau mai puţin ştaif e singura bucurie care le-a rămas. Li se taie, alternativ şi sistematic, accesul la diverşi zurgălăi ai vieţii moderne - ba le iau Facebook-ul, ba Yahoo, acum Hotmail şi Twitter, mai au să le oprească apa de la baie, şi să-i oblige să se spele cu Red Bull, că deja să-l bea nu mai au voie. Cică au găsit urme de cocaină în el. Făcătorii de Red Bull Cola zic că ar trebui să bei vreo 12.000 (!) de litri de cico din ăsta ca să simţi ceva dubios... Lucru imposbil oricum; dacă duci mai mult de două cutii fără să-ţi crape corazonu' din cauză de taurină şi cofeină eşti foarte tare.

Avea şi Ozzie Osbourne dreptate: "Coffee leads to Red Bull, Red Bull leads to crack; they should ban the whole lot!"

P.S. Oare pe ce prafuri erau ăi' de construiră Marele Zid? S-or fi temând conducătorii lor iubiţi că dintr-o supradoză de RB le-ar mai ieşi un zid până într-o ţară democratică şi ar fugi tot miliardul? Chill, tot pe la ruşi tre' să treacă...

miercuri, 27 mai 2009

România cu banul la portjartier

"Toată lumea, ca tânăr, se dezbracă". N-am înnebunit (oricum, nu mai rău decât eram, ceea ce este absolut şocant), n-am fumat (în viaţa mea) decât tutun, iar panseul de mai sus nu îmi aparţine. S-a născut în creierul gelat al unui domn pe numele de scenă CG. Junele care a guiţat o atari enormitate a decis să renunţe la o glorioasă carieră de stripper pentru a deveni... ţineţi-vă bine de bară... şeful Direcţiei Judeţene de Tineret Covasna! Toată lumea l-a luat la... rangă pe bietul om, dar nu ar trebui să ne permitem să ne tragem de... brăcinari cu un reprezentant al autorităţilor locale, nu? Dimpotrivă! Cred că, involuntar, a fost găsită soluţia pentru a acoperi deficitul bugetar, cu costuri minime. Eu una sunt de acord să plătim pentru toţi demnitarii un curs de striptease (mai puţin pentru Boc, că mi se agravează miopia) şi să-i trimitem pe strasse să facă şi ei, în sfârşit, un ban CINSTIT! Să înveţe să danseze nu la bară, ci la ţepe, că avem destule - şi la Victoria, şi la Cotroceni, şi la Parlament, ba chiar şi în factura de la gaze. Ministrul Finanţelor ar face bugetul din banii scoşi de la elastic, iar Prima Doamnă a Turismului ar cumpăra tichete de vacanţă din bănuţii păstraţi la decolteu-i de aramă. N-ar fi o problemă, că de caracter s-au dezbrăcat demult...

marți, 26 mai 2009

Gigi vrea să pască Mioriţa la Bruxelles


Der Spiegel zice că, în România, candidează la europarlamentare Paris Hilton şi un cioban din Carpaţi. Nişte ţărani, n-ai cu cine, dom'ne... Ăia de la Der Spiegel, normal.

Cum adică Paris Hilton? Păi ce, Paris dăruieşte scaune electrice bunicuţelor simpatice din cămine? Parchează de-a curmezişul pe Dorobanţi? Vine în vizită la sinistraţi încălţată cu cizmuliţe Burberry? NU! Ar vrea don'şoara Hilton să fie ca EBA. N-a avut noroc în viaţă, asta e...

Şi cum, cioban din Carpaţi? E războinicu' luminii, băăă! Dan Diaconescu ştieee! Că doar a citit cartea lui Coelho. În direct, cu voce tare. În epoca ante-Elodia. Eu aştept cu drag ca Becali să fie preşedinte. S-ar desfiinţa ANI şi DNA. Care-cum a călcat pe bec, pac-pac, îl rezolvă Zmărăndescu. Atunci să te ţii... Cred că vin demnitarii şi cu bani de acasă, darămite să mai bage mânuţa în ăia publici... (OK, OK, glumesc, mi-au ajuns ţepele din Piaţa Victoriei, cu posibilitate de prelungire încă 5 ani, altele nu mai vreau)

Oricum, Der Spiegel e rămas în urmă: Realitatea zice că prezidenţiabilul Nati Meir o să aibă purtător de cuvânt, în persoana Mooonicăi Coooolumbeanuuuu... Adevărul e că, atunci când n-ai ce spune, un om care nu poate vorbi e chiar potrivit. Hmmm... Poate că n-ar fi rău ca majoritatea politicienilor să aibă purtători de cuvânt surdo-muţi. Că praful în ochi îl încasăm noi. Şi, uite-aşa, tabloul cu maimuţe ar fi complet.

sâmbătă, 23 mai 2009

IQ 01 SEN sau IQ 01 DEP

Suntem minunaţi.
  • Rezolvăm problema traficului aglomerat, propulsând excesul de şoferi direct în veşnicie, graţie unor cabluri de înaltă tensiune, perfect aliniate cu şoseaua.
  • Avem un premier care încurcă porcul cu găina şi româna cu engleza.
  • Guvernul proclamă IMM-urile drept salvare şi motor al economiei naţionale, după care le calează cu impozitul minim. Ştiu că motorul calat e pa, dar Executivul nostru de tot Boc-ul nu ştie asta. Drept pentru care, după ce s-au desfiinţat zeci de IMM-uri fix din cauza noii dări, Pogea anunţă că ar putea renunţa la ea.
  • Nu avem bani la buget, şi nici plan anticriză. Avem, în schimb, multe disponibilizări. Păi impozite cine mai plăteşte, domnilor?!

Astă seară, butonând televizorul, am dat peste Regina - o telenovelă de pe Acasă, cu o distribuţie incredibilă. Unul dintre personaje, State, interpretat magistral de Gheorghe Visu, tocmai spunea despre un oarecare politician de mâna a paişpea ceva ce se potriveşte aproape tuturor celor care îşi aşază augustele posterioare în pluşul fotoliilor de la Palatul Parlamentului: "Pe ăsta nu-l duce capul, îl duce maşina de la Parlament!" Haoleo, Stătică, da' pe noi ne duce dă râpă, vereee...

luni, 18 mai 2009

Fabricăm îngheţată şi preşedinţi cu materialul clientului

Dacă şomajul sare de 10%, Băse nu mai candidează la preşedinţie. Normal, că doar n-o fi prost să se bage singur în rahat. El l-a făcut, acu' să plonjeze alţii... Măcar are o atitudine constantă. Plus că s-a săturat. De jigniri. Ştiu la ce vă gândiţi; greşit! Omul zice că s-a săturat de jignirile care i-au fost adresate. Găozar, păsărică, ţigancă împuţită, caraghios etâcî sunt... cum să vă spun... vorbe de alint. Cum zicea Gigi despre Mitică Dragomir: "El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat". Chiar aşa, de câte jigniri a avut parte dom' preşedinte... De piatră să fii să nu plângi, ca el, pe umărul lui Stolo. Ba că a vândut flota, ba că răpirea din Irak e ca Răpirea din Serai de pe peretele Mamei Omida, respectiv cusută cu aţă albă, ba că Nuţi aia mică e cam plină de eşece pentru PE, ba că staţionează cam des în parcarea lu' Nuţi aia mare, ba că, pe căutate, niciun notar de provincie nu-şi ia din chenzină casă de un bulion de euro... Păi ce om să fii, să rezişti la aşa ceva?! Tot el ne-a răspuns: nu om, erou! Cum ne-a scăpat el de catastrofe, mânca-l-ar... mama... Dar cel mai mare dintre succesurile lui Băse a fost că a salvat România de la dezastru, NEFĂCÂNDU-L PE NĂSTASE PREŞEDINTE. P' asta recunosc că n-am înţeles-o... Dacă nu l-a făcut pe Năstase preşedinte, înseamnă că el, Băselu', făcea preşedinţii, adică s-a făcut singur preşedinte, nu? Noi ne agităm cu urne, cu ştampile, cu buletine şi... preşedinte se face tot cine vrea. Adică, întâiul făcător de preşedinţi. Domnu' Băse, vă scutesc de încă o jignire, o spun eu: suntem nişte papagali.


REALITATEA.NET - Traian Băsescu nu ştie sigur dacă va mai candida, din cauza crizei şi a " tonelor de jigniri"

duminică, 17 mai 2009

19 mai 2007: ziua în care cetăţenii au uitat uşa deschisă la Cotroceni


"19 mai, ziua în care cetăţenii au fost mai puternici decât Parlamentul", zice Băse. Stai aşa, Parlamentul nu e chestia aia care reprezintă cetăţenii? Mă rog... Oricum, de anul trecut, cel mai preşedinte marinar a hotărât că data aia istorică va deveni "Ziua Porţilor Deschise la Palatul Cotroceni". Aşa să-i rămână numele. Azi, până pe la prânz, se îngrămădiseră vreo 10 mii de oameni să vadă bârlogul... ptiu, ăsta... PALATUL prezidenţial. Numai că, deşi mânaţi de sentimente nobile, cei veniţi să aducă prinosul lor de recunoştinţă au găsit leagănul gol. Locatarul îşi luase zborul către Maramureş, să participe la o serbare câmpenească. Acolo s-a îmbrăcat corespunzător, cu un ilic colorat frumos, numai bun de asortat, într-un fusion style desăvârşit, la traista bucovineană a doamnei Nuţi Udrea.

Frumos, n-am ce zice! Cu alte cuvinte, "veniţi voi, că plec eu!"... Acuma, dacă tot s-a întâmplat aşa, eu zic să profităm de ocazie. A lăsat Băse uşile deschise? Hai să spunem că le închidem doar puţin, că e curent şi trage la picioare, şi, până se întoarce, SĂ SCHIMBĂM YALAAAA!

REALITATEA.NET - Traian Băsescu participă astăzi la o sărbătoare câmpenească în Maramureş


joi, 14 mai 2009

Coliba Unchiului Sam


Prostituata face sex pe bani. E un statut pe care şi-l asumă. Când o întrebi unde stă, îţi răspunde "Păi, depinde; de obicei pe DN1, da' dacă vine garda, fug într-o parcare, ceva".

O femeie care se mărită din interes face sex pe bani, dar refuză să-şi asume acest statut. Când o întrebi unde stă, îţi răspunde "În Pipera/Satul Francez/pe Riviera/în Bora Bora etc".

Sclavul ştie că e sclav. E conştient de faptul că menirea lui pe lume este să asculte fără crâcnire ordinele stăpânului, să-i suporte toanele, bocancii în ficat şi şfichiul biciului pe spinare. Plata pe care o primeşte (un blid de mâncare şi un adăpost) abia îi ajunge să-şi ducă existenţa mizeră.

Angajatul modern nu ştie că e sclav, deşi îi împărtăşeşte acestuia... stilul de viaţă. Inclusiv suferinţa fizică - are ulcer, ficatul mărit, dureri de şale, mâna înţepenită de la mouse şi ochii împăienjeniţi de la monitorul computerului. Mai mult, la fiecare plesnet de bici, trebuie să spună Yes, Master, thank you, Master, ca nu cumva un sclav mai zelos să-i ia locul.

Cine zicea că sclavia a fost abolită?! E mai înfloritoare ca oricând. Se cheamă societate modernă. Se cheamă economie de piaţă. De piaţa muncii. Mergem de bună voie la butuc, cu CV-ul în mână. Nimeni nu încearcă să fugă în susul fluviului. Şi acolo e la fel.
Yes, Master, thank you, Master!

marți, 12 mai 2009

Once Upon A December...

Mi-e dor de mine, copil. Mi-e dor de mine, aşa cum eram pe vremea când cea mai puternică durere pe care o puteam simţi era aia din genunchiul buşit de asfalt. Mi-e dor de mine pe vremea când succesul însemna doar să reuşesc să mă caţăr pe căprioara din Herăstrău, când eşecul însemna să nu pot să merg pe bicicletă şi când dorinţa mea cea mai fierbinte era să primesc şi eu un pistol cu capse (nu l-am primit niciodată, oare de asta îmi doresc acum să merg la tir?). Mi-e dor de mine, liberă, uşoară, plutitoare. Mi-e dor de mine.

Far away, long ago,
Glowing dim as an ember,
Things my heart
Used to know,
Things it yearns to remember...



luni, 11 mai 2009

Românio, despăduchează-te, fată!


Nu ştiu dacă vi l-am mai zis, sau dacă îl ştiţi din altă parte, dar mi l-am amintit de curând: undeva la marginea oraşului, un bărbat cosea iarba din faţa unui bloc. La un moment dat, unii cu un planor, purtaţi aiurea de vânt, se izbesc de zidul blocului cam pe la etajul 6 şi după aceea cad la picioarele cosaşului. Ăsta îşi dă basca pe ceafă, se sprijină în coasă şi, cu înţelepciunea omului simplu, zice "Hm! Ţară de rahat, atentate de rahat...!"

Auziţi, doamna Udrea? Nu ziceţi că ar fi un slogan turistic excelent? Şi mai am idei... România poate fi promovată drept un fel de no man's land, sau the land of no reason. România - locul unde creierul devine inutil. România - locul unde poţi să iei logica, s-o scuipi şi după aia s-o foloseşti ca hârtie igienică. România - locul unde "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor" capătă sens. România - locul unde, cu toate că tu ai maşina făcută muci pe partea stângă, rămâi şi fără permis, şi fără maşină, şi cu banii luaţi, pentru că tu nu ai acordat prioritate de dreapta. Aaaa... nu dreapta asta, cealaltă dreaptă... Acum înţeleg. Bine, asta dacă nu eşti preşedinte, că dacă eşti, poţi să-i tragi cu ceai Jack Daniel's până dimineaţa, să pleci la volan în văzul tuturor şi să ţi se rupă la flotă... Dar nu e cazul. Nu eşti preşedinte. Nici eu. Nici nu mi-aş dori să fiu vreodată. Nu al României. N-am nimic cu ea, e fată de comitet, arată bine, are de toate exact acolo unde trebuie, şi munte, şi mare, dar e plină de păduchi. Bipezi. Şi ăştia nu trec cu gaz. Sau, poate combinat cu un chibrit?...

luni, 4 mai 2009

Bad, Bad Laura!



Sunt prost crescută. Deja le-am reproşat asta alor mei. Sunt atât de multe chestii pe care ar fi trebuit să le ştiu, iar ei nu m-au învăţat mare lucru. De fapt, dacă mă gândesc mai bine şi, mai ales, dacă privesc în jur, nu m-au învăţat nimic. Nu ştiu să dau în cap, nu ştiu să calc peste cadavre, nu îmi caut un domn generos, iar pe generoşii care mă caută pe mine îi trimit la plimbare. Permiteţi-mi să mă prezint: mă cheamă Fulga. Nu sunt singura. Partea şi mai nasoală e că nu cred să fiu în stare să-mi învăţ copiii, când or veni, să fie altfel decât mine. Şi uite aşa o să fim generaţii întregi de fraieri. O să fiu suficient de proastă încât să-i învăţ să fie buni, generoşi (nu cu domnişoarele aflate în căutare de), să îşi cunoască limitele, să le accepte şi să încerce să le depăşească (dar, dacă nu le iese, să nu se poarte de parcă le-ar fi ieşit), să se bazeze în primul rând pe ei înşişi. Ştiu, that's just bullshit, dar... atâta ştiu şi eu. And look where it got me... Poate că ar trebui să nu îi educ eu, pentru că, dacă îi învăţ prostiile astea, îi arunc în cursă cu un mare handicap: bunul simţ. Iar ăsta e ca un şiret de pantof de care te tot împiedici când încerci să escaladezi o grămăjoară organizată (de cadavre, desigur), şi cazi fix în bot. Or, căzut fiind la baza grămezii, serveşti drept scăriţă "alpiniştilor" mai experimentaţi. Care, cand ajung sus, îţi infig şi drapelul în fund. Şi strigă "I am the king of the wooooorld!!!!". E drept şi că Titanicul s-a scufundat...

vineri, 1 mai 2009

Pisi Day


Gata. Mă fac Pisi. Nu de tot, numai aşa, un pic, de poftă... O singură zi. Nu ştiu dacă rezist chiar o zi întreagă, dar măcar încerc. De fapt, cine ştie, poate că îmi place şi rămân aşa: Pisi. Nu e FOARTE greu: trebuie să ţin buzele ţuguiate, să-mi pun pe mine ăl mai al dracu' push up pe care îl am, nişte tocuri din alea care îţi dau rău de înalţime, blugi cât mai strâmţi, un decolteu cât mai generos, unghii de plastic, gene false, să... Wow, sunt cam multe chestii de făcut. Obositoare treabă. De-aia or fi fetele astea bosumflate aşa tot timpul?

Uricum, du ăzi u m-um huturut: vru mucur su înceurc. Putu umi iusu. Şu, ducu umu iusu, nu vudum un Cun Cun. Vu puuup, futuuuuu!!!

[Oricum, de azi m-am hotărât. vreau măcar să încerc. Poate îmi iese. Şi, dacă îmi iese, ne vedem în Can Can. Vă puuup, fatăăăăă!!!]
Asta este traducerea fragmentului de mai sus, reprodus din pisineză. Dacă vreţi să învăţaţi limba, nu e foarte dificil, însă pronunţia e totul: pentru articularea corectă a cuvintelor, luaţi o poză cu Nuţi aia mică, ţuguiaţi buzele şi... nu, nu asta, ci începeţi să vorbiţi. Dacă puteţi sări şi una-două vocale, deja aţi trecut la dialecte. Bravo, fată! Succesuri!