Golful, tirul și deltoidul

Nu joc golf. N-am încercat niciodată, nu m-a atras, nu mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici măcar nu-l pot privi ca pe un sport. Pentru mine - cu siguranță nu sunt o ființă suficient de evoluată - sport înseamnă efort fizic, febră musculară, endorfine, musculatură definită, d-astea.

Știu că golful presupune concentrare, orientare impecabilă în spațiu, dar mai ales mulți bani cheltuiți. Golful e sportul ăla pe care îl joacă bogătașii prin filme și în reality show-uri despre oameni care câștigă milioane pe oră doar pentru că respiră.

Golful e un sport costisitor. Apreciez îndemnul prezidențial de a mă alătura milionarilor - chiar mi-aș dori asta - dar, cu tot respectul, dacă ar fi să aleg un sport scump, prima opțiune ar fi echitația. Apoi, tirul. E tot pe bază de concentrare și orientare în spațiu. Avantajul e că, pe ținta aia de carton, îți poți imagina orice. E terapeutic. Cathartic, chiar. De pildă, îți poți închipui, de-a valma sau individual, toți nechemații, incompetenții și inepții care ne conduc de 30 de ani încoace.

Dar n-o să mă apuc de tir sportiv. Rămân la exercițiile mele modelatoare de abdominali, croitori și deltoizi. Nici de golf n-o să mă apuc. Golful e pentru milionari. Și pentru președinții care ignoră cu grație situația economică a țării pe care o conduc și au impresia că au câștigat o vacanță de 10 ani la Monte Carlo, nu obligația de a gestiona, timp de un deceniu, o țară în care salariul minim pe economie nu atinge nici trei sute de euro.

foto: askideas

 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că Guvernul Grindeanu-Dragnea a greșit grav mergând „pe burtă” cu ordonanța privind grațierea, în loc să treacă proiectul prin Parlament, așa cum e normal. Tot grav a greșit lăsând posibilitatea grațierii a jumătate din pedeapsă TUTUROR infractorilor de peste 60 de ani, indiferent de faptă. Un violator/tâlhar/criminal/pedofil de 60 de ani nu e un moș decrepit de 98, pe care rudele să-l ia acasă doar ca să moară în patul lui. E, încă, un infractor periculos. Cum periculos e să iei decizii la grămadă.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e hilar să văd iscată o ditamai discuția despre amnistie și nerecuperarea prejudiciilor, pentru că:

- nu există ordonanță despre amnistie

- în ordonanța asta se spune clar, în art. 3, alin. 2 că „Grațierea este condiționată de achitarea despăgubirilor la care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească definitivă, în termen de 1 an de la punerea în libertate.”

Așa că m-aș întreba câți dintre cei care își strigă opinia și-au format-o documentat și câți se bazează pe ce au auzit de la alții.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, în cazul infracțiunilor „white collar”, așadar nu al celor violente, închisoarea ar trebui să fie un „stimulent” pentru achitarea prejudiciilor, nu o pedeapsă în sine. De exemplu, în dosarul Microsoft aproape toată lumea e liberă, iar din prejudiciu s-a recuperat o parte infimă. Primordială ar trebui să fie recuperarea banilor, nu? Faptul că unii sau alții stau „priponiți” nu aduce bani la buget; dimpotrivă. În schimb nu aș permite grațierea celor care au comis infracțiuni violente, nici anchetarea lor în libertate, așa cum se întâmplă acum.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că un președinte care azi merge la ședința de Guvern și le spune miniștrilor că e mulțumit de activitatea lor, apoi iese în stradă (îmbrăcat în roșu într-o mulțime unde se striga „ciuma roșie”, dar asta e treaba consilierilor lui de imagine) ca să vorbească despre „gașca de oameni cu probleme penale” și să-și exprime indignarea dă dovadă de o crasă impotență politică. Președintele are pârghii instituționale la îndemână; ieșitul în stradă nu e printre ele. Și nu consider acceptabilă nici dedublarea à la Victor Ponta - „ca președinte sunt mulțumit, ca cetățean sunt indignat.”

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, i-aș spune lui Liviu Dragnea că, dacă organizează referendum pe tema familiei tradiționale, voi merge să votez împotriva modificării Constituției. Pentru că un partid de stânga ar trebui să aibă inițiative progresiste, nu conservatoare. Nu patriarhale. I-aș spune că, dacă a stat la masă cu dezastrul mondial care este Trump, nu era obligatoriu să-i împrumute ideile. Are și singur idei proaste.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e o mârșăvie să faci bază de date cu sute de mii de adrese de email și alte date personale sub pretextul unei (probabil, false) petiții pentru drepturile animalelor, ca o să folosești apoi pentru a convoca lumea la mitinguri.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că discursul lui Iohannis din ajunul Unirii Mici a fost la fel de deplasat ca discursul lui Trump de la CIA. Iohannis a vorbit despre proteste, Trump despre cât de mare i-a fost publicul de la învestire. Inadecvați, amândoi.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că m-am săturat de prieteni falși și lupi moraliști. De oameni care sunt gata să întoarcă lumea pe dos ca să găsească justificare unor acțiuni și unor vorbe doar pentru că aparțin celor pe care îi plac. Cu aceeași frenezie ar întoarce lumea pe dos ca să desființeze aceleași acțiuni și vorbe, dacă ele ar aparține celor pe care nu îi plac. M-am săturat de oameni care au uitat prea repede cum e să ai partid unic, televiziune unică, opinie unică. Și le vor înapoi. De oameni care vorbesc cu mine ca prieteni, dar care sunt gata să mă arunce în groapa cu lei. Pentru că, nu-i așa, „eu n-am nimic cu tine, dragă, tu ești fată mișto, dar nu puteai să lucrezi în altă parte?”. Sigur, cum să nu. Tu nu puteai să lucrezi în altă parte? 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, dacă Președintele României nu ar avea, la rându-i, probleme cu legea și nu ar încerca să răstoarne o hotărâre definitivă care spune că a obținut prin fals o casă de pe urma căreia a câștigat bani, aproape că l-aș crede când se delimitează de „gașca de penali”. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică... noroc că nu mai scriu.

Uriaşii cu picioare de zahăr topit

foto: gomexico

Avem, ca naţie, obiceiul de a ne crea idoli doar ca să-i distrugem, după o vreme. Mai cu seamă în politică facem asta. Îi construim, îi umplem de calităţi, îi urcăm undeva, cât mai sus, doar pentru ca, la un moment dat, să-i lovim cu bâtele ca pe o piñata din care curg, în loc de bomboane, toate defectele pe care am refuzat cu obstinaţie să le vedem la început.

Primul Mesia a fost Emil Constantinescu. Oamenii au văzut în el un nou Alexandru Ioan Cuza - iar candidatul la preşedinţie a cultivat şi speculat asemănarea fizică - şi o şansă de a curăţa România de orice reminiscenţă a comunismului întruchipat de contracandidatul său, Ion Iliescu. Nici măcar şarjele actoriceşti - celebra întrebare adresată lui Iliescu, însoţită de gestul de a-şi scoate ochelarii "dumneavoatră credeţi în Dumnezeu?" - nu au ridicat o sprânceană electoratului.

După ce acelaşi preşedinte providenţial s-a dovedit a fi unul slab, fără vână politică şi cu decizii păguboase pentru politica din zona Balcanilor, oamenii au început să vadă. Şi să critice. 

Al doilea şi cel mai longeviv Mesia politic a fost Traian Băsescu. Grobian, dar "de-al nostru", promitea să fie cel care să-l înfrângă pe "ciocoiul" Năstase  (oare cât o să mai gândim ca la 1907?). Cel datorită căruia aveam "să trăim bine". N-a fost aşa. Dimpotrivă. Economia s-a dus în cap iar corupţia a crescut.

Fostul preşedinte care, timp de 10 ani, a strâns în uşa Cotrocenilor degetele Serviciilor Secrete, acum se simte încolţit şi scuipă venin. De fapt, adevăruri. Fireşte, contribuţia sa la caracatiţa letală care a devenit Sistemul a fost substanţială, fapt care îl face rizibil când vorbeşte despre justiţia trunchiată.  Dar până acum un an, a avut parte de apărători sinceri şi pasionali, care luptau feroce pentru "singurul preşedinte care vrea eradicarea corupţiei". Oameni care te-ar fi sfâşiat într-o clipă dacă ai fi îndrăznit să spui că el, chiar el e "pacientul zero" al ciumei şpăgilor şi şantajului. Aceiaşi oameni îl ridiculizează acum. Acum, când personajul îşi arată adevăratele culori. Cele în care era zugrăvit de la bun început, dar peste care un popor întreg a lipit abţibilduri ca să nu vadă.

Al treilea a fost Klaus Iohannis. Era salvarea ţării în faţa "ciumei roşii". Online-ul era plin de "oricine, numai Ponta NU!". OK, dar chiar oricine? E drept, unii au început să aibă dubii după replici ca "ghinion", dar şi le-au redus rapid la tăcere. El avea să fie preşedintele "neamţ", "progresist", "european" pe care ni-l doream. Nimeni nu-l vedea prea tăcut, nelalocul lui în diplomaţia mondială şi complet lipsit de charisma necesară unui şef de stat. Abia după ce, de nervi, şi-a aruncat paltonul pe maşina care îl lăsase la o întrunire internaţională, după ce soţia lui a făcut nişte gafe de protocol, după ce s-a văzut că nu e capabil nici măcar să citească de pe foaie, cu noimă, un text, necum să-l slobozească direct din propria-i minte, abia atunci au început unii să se îndoiască.

Al patrulea Mesia e Dacian Cioloş. Văd un festival întreg de laude şi încântare la adresa "platformei lui Cioloş" - în fapt, o listă de deziderate adaptabile oricărei formaţiuni politice implicate în alegeri. Deziderate, nu măsuri, nu politici. Dorinţe. Aşa, ca lista pentru Moş Crăciun. Adică, nimic concret. Un soi de wishlist pe care poporul ăsta masochist îl are încă din decembrie '89. Şi pe care nu i le concretizează nimeni.

În schimb, diverşi Mesia găunoşi promit, din patru în patru ani, îndeplinirea lor. Tare mi-aş dori să învăţăm să privim cu ochii deschişi de la bun început, nu să-i deschidem abia după ce ne luăm palme peste ei. Din păcate, părem să avem memoria unui caras auriu. 

P.S. Pe Nicuşor Dan nu l-am inclus pe această listă. Nu pentru că nu ar fi fost investit cu aşteptări şi încredere, ci pentru că, în cazul lui, par a fi mult mai mulţi cei care reuşesc să-l vadă deja, aşa cum e: un om mic cu ambiţii mari şi fără strategii sau mijloace de a le realiza. O piñata în care nu există nici măcar o bomboană cip.

Nunta Slută XI. Naşterea

Camil Ressu - Mamă cu copil

Durerea ca o suliţă încinsă îi fulgerase Buldoagăi pântecele când scotea găleata din fântâna satului. Femeia lăsase să-i cadă din mâini lanţul căldării şi se prelinsese pe marginea de piatră colţuroasă, până când se chircise în colbul bătătorit de picioarele trecătorilor însetaţi. Din capătul uliţei, Meruna o zări şi veni în fugă.

- Buldoago, ce-ai, fă? Ţi-e rău?

- Mi-a... mi-a venit... sorocul. Pruncul... Pruncul lui... Penel... reuşi ea să răspundă printre icnete de durere.

Cealaltă femeie îi privi suprinsă burta care nu părea să fie cu mult mai mare decât a unei muieri ceva mai împlinite. Asta era borţoasă? Păi cine a ştiut? N-a spus nimănui, nu s-a lăudat, nu nimic... Hm!

- Fă, poţi să te ridici? Hai măcar la mine-n curte. Te pui colo, sub gutui. E colea, la câţiva paşi.

- Nu! Nu mai... Nu mai e vreme, fă. Acu' vine.

Între timp, sătenii care erau în trecere pe acolo se opriseră să vadă ce se-ntâmplă. Făcuseră roată în jurul femeii întinse pe jos. Tot mai mulţi se strângeau. Şuşoteau între ei, şi, treptat, şuşotelile se transformară în zarvă mare. Aşa de mare era hărmălaia, că urletele Buldoagăi, aflată în durerile facerii, aproape că nici nu se mai auzeau.

Nu după multă vreme, copilul lui Penel şi al Buldoagăi văzu lumina zilei. Meruna îl şterse cu colţul şorţului, îşi scoase broboada să-l înfeşe şi i-l puse mamei în braţe. Copilul nu scosese niciun sunet.

- L-a născut mort, săraca, şopti o femeie din mulţime.(...)