Mutul, bâlbâitul și discursul din cap

Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.

Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.

Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.

Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.

Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.

Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.

"And the Oscar goes to..."

Sunt cuvinte cu care ne-am obișnuit, pe care le așteptăm, cel mult, cu emoția provocată de curiozitate - Cine ce rochie mai poartă? Oare câștigă filmul meu preferat?

Ne gândim că Ei, zeii, premiații, aleșii, privesc toată agitația cu blazare și, în cel mai bun caz, cu o ușoară iritare - Am prea multe ținute dintre care să aleg... O să stau lângă X și nu o pot suferi etc.

Nu.

Sau, poate că e adevărat, dar numai până când urcă pe scenă să-și ia statueta. În acel moment, încetează să mai fie zei și redevin copii. Pe măsură ce urcă treptele scenei, divele redevin fetițele de 5 ani care se împiedicau prin casă încălțate cu pantofii mamei, încercând să imite mersul vreunei starlete la modă, cei mai fascinanți și doriți bărbați ai planetei sunt, din nou, puștii acneici care plângeau noaptea pe înfundate pentru că îngerul blond din vecini i-a ignorat la ora de sport, iar cel mai apreciat compozitor de muzică de film e, iar, băiețelul chinuit de interminabile lecții de pian.

În momentul în care ajung pe scenă, în dreptul microfonului, mâinile mângâie statueta aurie, reflectoarele îi orbesc, vuietul aplauzelor trece cu greu de bubuitul propriului puls care le răsună în urechi iar lacrimile li se înnoadă în gât; transformarea e completă.

Atunci, sunt copleșiți de toate dorințele nespuse dar împlinite, de visurile ciobite și lipite la loc, de toate temerile cumplite care îi bântuie când sunt singuri, și care dispar ca monștrii de sub pat când se aprinde lumina. Dintr-odată, vine revelația: YOU LIKE ME! YOU REALLY LIKE ME!