Nu i-am spus niciodată altfel. Nici nu aveam cum. Toată fiinţa ei emana o nobleţe şi o eleganţă parcă din altă vreme. Părul de un blond discret, coafat lejer, inelul simplu, cu o singură perlă, pe care îl purta mereu, manichiura impecabilă, Nucă, micul cocker spaniel cognac, orb, care îşi găsea mereu drumul printre măsuţele şi picioarele noastre, înlocuit mai târziu de boxerul Arthur (cel mai bun prieten al omului, fie el şi hoţ).
Datorită lui Madame, am învăţat să scriu întâi în franceză. Pe la vreo 3 ani şi ceva. Efortul meu şi al celorlalţi copii era mereu răsplătit, la serbările de Paşti şi de Crăciun (da, da, pe vremea comuniştilor). De Paşti, "pescuiam", aruncam undiţa după un paravan de pânză albastră pe care erau prinşi cu bolduri, peşti de hârtie colorată; cei cuminţi găseau în cârlig un cadou, mereu frumos, mereu adus din Franţa, cei mai năzdrăvani şi mai puţin conştiincioşi, câte un morcov, un cartof... Dar erau puţini cei din a doua categorie. La Madame, învăţai de drag. Mai ales că, la sfârşitul fiecărei lecţii, ne citea din Aventurile lui Babar :)
Şi îţi făcea plăcere să mergi la ea. O casă frumoasă, îngrijită, aranjată cu dragoste şi gust şi cu... da, cu bucurie. Un sentiment pe care Madame nu l-a lăsat niciodată să se stingă, nici măcar atunci când a rămas fără nimic, nici măcar atunci când, lucrând la Deratizare, a fost nevoită să se tundă, din cauza unui şobolan care i se încurcase în păr. Şi asta, la ceva timp după ce fusese prezentată la Curtea reginei Angliei...
Cu toate astea, Madame nu a trăit din amintiri. A trăit CU amintiri, pe care a reuşit să le pună în armonie cu prezentul, oricât de urât, dureros, crud, nedrept sau fericit a fost el. Viaţa ei a fost colorată, surprinzătoare şi ţesută pe un suport pe cât de delicat, pe atât de rezistent. Ca imensele covoare ţesute la războaie ţărăneşti, pe care mama sa le colecţiona cu pasiune.
A fost, pur, simplu şi nobil, Sanda Tătărescu-Negropontes. Je vous remercie, Madame.
foto: www.evz.ro