În Aferim! regizorul Radu Jude spune povestea unui rob fugit de pe moșia stăpânului.
„Ah, bine, Coliba unchiului Tom combinată cu Django și cu oleacă de Pe aripile vântului”, o să ziceți. Ntț. Deloc.
În primul rând pentru că robul nu e negru, ci țigan. Nu, n-o să-i zic rrom în situația dată. Nu merge. O să vedeți de ce.
În al doilea rând pentru că acțiunea se petrece în Țările Române, pe la una mie opt sute și ceva mărunțiș.
În al treilea rând pentru că nu este un tablou al sudului colonial, ci al societății românești. De atunci și, din păcate, și de acum.
O societate măcinată de idei preconcepute, în care iubirea de aproape și toleranța există doar la nivel declarativ. O societate în care zapciul poate să facă echivalentul arhaic al percheziției deși „mandatul” nu-i acordă jurisdicție în satul X, chestiune rapid rezolvabilă cu un săculeț cu galbeni. Sună cunoscut?
O societate în care un preot explică doct că evreii nu sunt oameni, iar țiganii ar fi, dar din cauză că-s închiși la piele sunt niște oameni mai de rahat, așa, al căror rost în viață e să-i slujească pe alții.
O societate în care femeia poate fi bătută, ba chiar e indicat, dar totuși nu cu parul, că-i ființă simțitoare și proastă de la natură, deci supusă păcatului mult mai abitir decât un bărbat.
Firul poveștii e unul alert, e un soi de western românesc dacă vreți. Nu vi-l dezvălui, pentru că mi-aș dori ca fiecare dintre voi să vadă filmul cu mintea deschisă. Vă spun însă că adevărata călătorie nu e căutarea robului sau aducerea lui la moșia de unde fugise. Adevăratul drum e spre valorile umane, alea care există în fiecare dintre noi, dar pe care, de multe ori, avem grijă să le acoperim temeinic cu scuze și pansamente pentru conștiință, ca să nu mai simțim atât de acut că ne comportăm ca niște ne-oameni. Să fim OK cu deciziile nedrepte pe care le luăm sau cărora ne supunem. Să fim OK cu faptul că facem un rău ca să ne fie nouă bine. Să fim OK. Chiar dacă asta înseamnă să întoarcem privirea din fața unei nedreptăți strigătoare la cer.
Nu vă așteptați la un limbaj politically correct. N-o să aveți parte de așa ceva. E un dialog colorat, plin de arhaisme și pilde, mustind de prejudecăți pe care oamenii vremii - și nu numai ei - le priveau ca lege a firii.
Există și o voce a rațiunii, a bunului simț: fiul zapciului, care, culmea, inițial pare un soi de Bulă trăitor în umbra și ambițiile tatălui.
Vocea omului a cărui soartă a fost pecetluită încă de la naștere, prin simplul fapt că e fiu de robi, e Carfin, jucat cu fiecare strop de sânge și cu fiecare respirație de Toma Cuzin. Cel care fuge de pe moșie de frica morții promise de boier. Care, într-un alt loc și, cu siguranță, într-un alt timp putea fi orice altceva. Dacă i s-ar fi permis să afle ce anume și-ar dori să fie. Altceva decât argatul îmbrăcat în zdrențe care îngrijește de cai. Altceva decât un obiect de inventar, de care te poți dispensa oricând.
„Cucoane, păi nu sunt și eu om?”. Nu vă zic la ce întrebare a venit răspunsul ăsta. Vă zic doar că, după mine, asta e cheia poveștii. E o poveste despre oameni. Despre felul în care suntem și despre felul în care uităm să fim.
Am zis că e povestea unui rob țigan? Nu. E povestea omului. Oricine ar fi el.
Aferim!
Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.
