Translate

marți, 8 decembrie 2020

Crăciunul Lisei și al lui Yadiel

Foto: wikihow
 

- Yad, încetează.

- Dar n-am zis nimic.
- Te aud râzând. La mine-n cap.
- ...
- Așa. Mult mai bine.

Lisa și Yadiel stăteau pe terasa casei din San Soledad, împreună cu Annie, Jackson, Jonathan și Cora Lee, și ascultau colindătorii.

„Rudoooolph, the red nosed reindeeeeeer...”

- Yadiel, îți mai zic o singură dată...
- Gata, am tăcut. Dar să știi că e greu să-mi reduc până și gândurile la tăcere.
- Fă-o. Pentru mine. Dacă mă bușește și pe mine râsul, ne omoară Cora Lee pe amândoi.
- Ah. Dar știi că și tu, și eu suntem nemuritori, da?
- Era doar un fel de a spune. Na, știi ce zic. Doar... taci!

- Ce frumooooos! exclamă Cora Lee, bătând din palme ca o fetiță, încălzită de brațele lui Jonathan, așezate familiar și tandru în jurul umerilor ei.

Colindătorii mulțumiră pentru brioșele calde, coapte de Annie, și plecară mai departe. Demonul, vrăjitoarea, familia și prietenii lor intrară în casă.

- E cam ciudat să n-avem zăpadă de Crăciun, spuse Jackson, așezându-se la masa aranjată cu migală de fete.
- Mda, știu ce zici, răspunse Lisa, care pândi un moment de neatenție din partea Corei Lee ca să aprindă lumânările de pe masă cu o simplă privire, în aceeași clipă în care Yadiel destupă două sticle de vin fără să le atingă măcar, făcându-l pe Jonathan, căruia nu-i scăpa nimic, să pufnească amuzat. Îmi amintesc de Crăciunurile din copilărie, când mergeam la New York, la bunica, mai zise fata. Făceam îngeri în zăpada din parc, mâncam castane coapte și era așa de tareeeee!
- Vrei să mergem? o întrebă Yadiel. Ajungem imediat acolo și înapoi.

Cora Lee, care între timp se apropiase de ei, izbucni în râs:

- E haios rău băiatul ăsta al tău, Lisa! Auzi vorbă la el, ajungeți imediat la New York și înapoi în California...

Ei, CL, cam are dreptate. Practic, nici n-ați apuca să terminați aperitivele înainte să ne întoarcem, îi răspunse în gând tânăra vrăjitoare.

- Da, mori de râs cu el, răspunse ea cu glas tare, aruncându-i lui Yadiel o privire criminală.

Cina de Ajun se desfășură fără alte incidente sau gafe mai mult ori mai puțin intenționate din partea demonului. După ce Cora Lee și Jonathan plecară, Yadiel strânse masa, în vreme ce Lisa spălă vasele, activități ce nu depășiră câteva secunde, spre uimirea și încântarea lui Annie care nu contenea să se minuneze de fiecare abilitate nouă - oricât de măruntă - pe care o descoperea la supranaturalii săi... nepoți.

- Wow, nu vreți voi să vă mutați înapoi aici? întrebă mătușa Lisei. Pe bune. Am înțeles toată treaba cu salvatul omenirii, cu lupta împotriva răului, cu puterile și tot balamucul, dar abia faza asta cu strânsul și cu vasele m-a dat pe spate. Să faceți figura asta și mâine, când vine la prânz Părintele Nicholas, da?

Lisa râse și își îmbrățișă mătușa:

- Aș vrea să zic că pot să te-nvăț și pe tine cum se face, dar...
- Dar... m-a sărit „darul”. Știu, nu e nevoie să pui sare pe rană, zise Annie, prefăcându-se amărâtă. Acum serios, merci mult, puștoaico. Și ție, pușt... ă... Yad.
- Dacă voiai să-mi zici „puștiule”, să știi că mi-ar face plăcere, îi răspunse demonul, făcându-i cu ochiul. Așa mai uit și eu cât sunt de bătrân, de fapt.

Ceva mai târziu, când cele două cupluri se retrăseseră în camerele lor din căsuța de pe plajă, Lisa îl întrebă pe Yadiel, pe jumătate adormită:

- Auzi? Totuși, ce te amuza în halul ăla când oamenii cântau așa de frumos?
Demonul oftă și o strânse mai aproape, sărutând-o pe creștet.
- Micuțo, Crăciunul e o... convenție. O sinteză, dacă vrei. Iisus a existat, a trăit, însă momentul ăsta din an înseamnă mult mai mult decât celebrarea nașterii lui; dar tu știai asta, nu?

Lisa, mută, scutură din cap. Yadiel oftă din nou și continuă:

- Înainte de creștini, cei pe care lumea îi numește acum păgâni sărbătoreau ceva numit Yule, care avea legătură cu solstițiul de iarnă. În fine, romanii aveau tot în perioada asta o sărbătoare și mai... relaxată, ca să fiu delicat - Saturnalia. Vâscul? Druizii îl considerau un simbol al păcii - iar acum vă pupați sub el. Un alt fel de pace, na. Tot... păgânii obișnuiau să aducă în casă un brad în care puneau mere. Ba chiar aprindeau și lumânări. De aia, acum, puneți globuri și beculețe în el.  Mă bucur că obiceiul s-a păstrat, fiindcă asta înseamnă că s-a păstrat și semnificația lui - renaștere, speranță și lumină. Mereu m-a fascinat felul în care oamenii au reușit, de când i-a creat Tatăl meu, să reinventeze, să împacheteze diferit tot felul de tradiții a căror origine au uitat-o, dar să țină minte sentimentul inițial. În cazul de față, bucuria și celebrarea vieții.
- Ha. Tare. Totuși, de ce râdeai ca proasta-n târg?

 Yadiel chicoti:

- Știi pentru cine erau merele din bradul păgânilor?
- Hm?
- Pentru calul lui Odin, care nu era considerat doar un zeu crud al războiului, ci și zeul înțelepciunii și al generozității. Deci, practic, Odin venea din cer, cu un car tras de cai, și lăsa daruri în casele oamenilor. Și făcea asta de Yule, la sfârșit de an. Lângă un brad plin de mere și lumânări. Sună cunoscut?

Lisa făcu ochii mari:

- Adică tu îmi spui acum că, toată copilăria mea, i-am lăsat sub brad biscuiți și lapte zeului viking al războiului?

Yadiel râse cu atâta poftă, încât patul în care stăteau îmbrățișați se legănă puțin:

- Nu, micuțo. Îți spun că mă bucur tare, tare mult când văd că oamenii păstrează, peste milenii, lumina și bucuria unui moment. Oricum l-ar numi ei. Și sper ca asta să nu se piardă niciodată. Crăciun fericit, micuțo.
- Crăciun fericit, Yad.

 Vrăjitoarea se cuibări la pieptul demonului și, înainte să ațipească, zări cu coada ochiului că, dincolo de geam, spre ocean, cădeau fulgi mari de zăpadă. În noaptea asta de Ajun, pentru prima oară, ningea în San Soledad, California. Zâmbi ca prin vis: de Crăciun, Yadiel îi dăruise o frântură din copilăria ei.

duminică, 4 octombrie 2020

„A murit Di.”

Încă îmi răsună în minte vorbele astea pe care le-am auzit la telefon, dar știu că nu-i adevărat. N-are cum să fie. Doar te-am văzut joi, când plecam de la ai mei iar tu ieșiseși din curtea voastră ca să muți mașina, să-mi faci loc să ies. Ai constatat, cu mândrie reținută, că nu e cazul. Ca atunci când ai vrut să te plimbi cu mine prin oraș, în dreapta, după ce mi-am luat permisul. „Să vezi tu cum merg.” Bine mergeam. Mi-ai dat undă verde după ce am reușit să evit o dubă care ne ieșise în față. „Ai reflexe bune. Bravo, Bobiță mamă!”

Te-am văzut joi, zic. Păreai puțin cam obosit, dar numai puțin. Cine să știe că obosiseși de tot? Cine să știe că, după câteva zile, aveam să aud vorbele alea de necrezut?

De când eram mică te știu. Dar ce spun, de când m-am născut. Cel mai bun prieten al unchiului meu, omul pe care ai mei știau că pot conta la orice oră, în orice zi, oricând. Și invers.

Tot încerc să aleg un moment, o amintire, un gând de care să mă agăț, dar sunt multe, prea multe. O viață. Nu știu la care să mă opresc.

„Ești pricinoasă”, așa mi-ai zice. Mă rog, „pâicinoasă”,  cu „r”-ul ăla franțuzit care îi surprindea pe cei ce te auzeau vorbind pentru prima oară - un munte de om care știa istorie mai ceva decât savanții cu numele scris pe tomuri din Biblioteca Academiei, încăpățânat ca un catâr și cu sprânceana parcă mereu încruntată a judecată și amenințare;  dar numai până când începeai să râzi.

Așa, cu râsul, m-ai păcălit să nu-mi mai fie frică în prima mea zi de lucru în televiziune, acum 18 ani. Tot drumul de la ai mei până la Republica am râs și am uitat că îmi tremurau genunchii de groaza primului jurnal ce avea să vină.

Gata, știu: asta e amintirea. Râsul. Vreau să mi te amintesc râzând la mese de Sărbători cu familia ta și cu ai mei, râzând în curte, râzând la volanul mașinii Lada pe care ți-ai construit-o singur, într-o vară a copilăriei mele, din piese adunate cu grijă și cu un talent de a meșteri orice pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Râzând când sărea Mara pe tine să te pupe ori de câte ori veneai în vizită, râzând când auzeai un banc bun. Râzând.

Să râzi, Di. Să râzi acolo unde ești acum, ca să putem și noi zâmbi aici, când ne gândim la tine. Te rog eu mult, da?

„Bine, mămicule”.
O să mă prefac că mi-ai răspuns asta de-adevăratelea, nu doar din amintire.





miercuri, 16 septembrie 2020

Anii nebuni



Stacker

 În 1918 se încheia Primul Război Mondial. O încăierare globală care răpise nu mai puțin de 40 de milioane de suflete - așa estimează istoricii - atât din rândul militarilor, cât și al civililor.

Bonus, tot în 1918, apărea infama „gripă spaniolă”. O boală provocată de un virus gripal considerat a fi mult mai agresiv decât alte tulpini. Atât de agresiv, încât unii estimează numărul morților lăsați în urmă de pandemia din 1918 la aproape 50 de milioane. Cincizeci. De. Milioane. De. Morți.

Ce a urmat? Au venit anii '20. „Anii nebuni”. Anii în care omenirea a decis că, după atâta suferință, e cazul să râdă, să cânte, să danseze, să se iubească, să se îmbrățișeze, să bea, să celebreze viața. Să trăiască.

Asta a fost „noua normalitate” a străbunicilor noștri.

Un veac mai târziu, când ne pomenim nas în nas cu un virus considerat mai agresiv decât altele din familia lui și căruia, în 8 luni, îi sunt atribuite (pe drept sau nu) mai puțin de un milion de morți, ne plămădim și noi o „normalitate nouă”. Una care exclude ca având potențial letal râsul, cântatul, dansul, sexul, îmbrățișarea, petrecerile, viața.

Sună straniu, nu? Să renunți la viață ca să trăiești. În fapt, renunți la a trăi ca să exiști; așa, ca un fel de microorganism pus într-o eprubetă, căruia i se pare că acolo e lumea-ntreagă.

Nu știu cum de unii dintre noi reușesc să se convingă că da, atâta e lumea, câtă încape în eprubeta aia. Că e mai bine să exiști ca amoebă, iară nu să trăiești ca om.

Anii '20. Anii nebuni. Așa au fost acum un secol, așa sunt și acum.

Doar că nebunia din ziua de azi nu ne împinge, veseli și ușor amețiți, pe unii în brațele celorlalți, ci ne trage cât mai departe pe unii de ceilalți, ne transformă într-un soi de creaturi umanoide mânate de suspiciune, de obsesie și de frică.

Mai ales de frică.

Anii nebuni? Nu, anii sunt OK. Noi...

sâmbătă, 5 septembrie 2020

Din altă viață





De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.



Din vremea în care grija față de părinți și bunici ți-o manifestai vizitându-i cât mai des și petrecând timp cu ei, nu sunându-i pe FaceTime.

Din vremea în care dansul nu devenise ilegal și banii cash nu erau Satana.

Din vremea în care, ca să urmărești un spectacol, te îmbrăcai frumos și te duceai acolo, în sală, să simți vibrațiile muzicii și energia artiștilor. Chiar, oare Concertul de Anul Nou de la Viena va avea loc în 2021? Dacă da, cum? Ai plătit bilet, deci primești un link unic pe care să-l accesezi, așa că te îmbraci frumos, îți pui perlele sau papionul și te așezi pe canapea să te uiți, ca un imbecil perfect dresat, la un ecran devenit singurul loc unde niște oameni talentați încă mai au voie să cânte?


De demult. Din vremea în care tot ce trăim acum și-ar fi găsit locul într-o distopie scrisă de un diletant, iară nu în realitate.

„Noua normalitate”? Nu, mulțumesc. Lăsați-mă așa, anormală, desuetă, demodată și periculoasă ca un braț strâns pe umerii cuiva drag.

joi, 20 august 2020

Cercetează și crede














Mulți oameni religioși. Nu, nu credincioși; religioși. E o diferență mare între cele două.

Oamenii religioși urmează un set de reguli, de norme, de cutume, de „așa e bine, mamă”, fără să se gândească de ce o fac. Fără să se gândească la nimic. Și, mai cu seamă, fără să simtă. Deloc. Pur și simplu, fac, în mod automat, o seamă de gesturi.

Oamenii credincioși gândesc. Își pun întrebări. Se îndoiesc. Simt. Se ceartă cu Divinitatea, oricum ar numi-o. Îi cer socoteală. Se împacă. Se ceartă iarăși. O simt acolo, cu ei, vie.

Religia fără credință e mecanică pură. E automatism. E coajă.

Credința, chiar și fără dogmă, e simțire. E emoție. E carne și spirit. E culme și abis. Este orice, numai ambalaj sec nu e.

Omul religios o să pupe icoana sau statuia, o să-și facă o cruce sau mai multe, o să bată mătănii în biserică, poate o să dea un acatist și, când o să iasă de acolo, o să fie la fel de rău, de întunecat, de urâtor cum era și înainte să intre.

Omul credincios o intre sau nu în biserică și o să înțeleagă că icoana sau statuia e doar un simbol; că nu e nevoie să o atingă ca să simtă că Universul răsuflă prin el. Că lemnul și vopseaua nu țin loc de suflet, nici de lumină. Că Divinul e peste tot, dacă ai ochii și mintea deschise să-l vezi. Că, adesea, Divinitatea râde de regulile inventate de oameni. Că singurul lucru de care trebuie să ții cont ca să-i fii pe plac e bunătatea. Că Universul te acceptă așa cum ești, iar, dacă el, Universul i-a creat pe alții altfel decât pe tine, cine ești tu să-i nesocotești creația?

Omul religios crede în reguli.

Omul credincios crede. Și atât.

miercuri, 12 iunie 2019

Magia Măștilor Belles


foto: macaulifestyle.com

Dacă în cărțile pe care le scriu îmi las câte o bucățică de suflet, cărțile pe care le traduc lasă câte o urmă în sufletul meu. Mai luminoasă, mai întunecată, mai adâncă sau mai discretă. Una dintre ele este „Magia Fetelor Belles”, povestea unei lumi în care oamenii se nasc gri, hidoși, insipizi. Înspăimântători.
 Cu o excepție: fetele Belles.
 Ele se nasc frumoase, cu pielea albă, ciocolatie, rozalie sau în orice altă nuanță în afară de gri. Magia lor? Harul de a transforma oamenii gri, hidoși, insipizi și înspăimântători în oameni viu colorați, frumoși, atractivi, șarmanți. Datorită Fetelor Belles, oamenii gri pot deveni orice își doresc. Își pot lua orice înfățișare. O pot și schimba, cameleonic. Oricând.
 Am spus că oamenii gri pot deveni orice?
 Nu. Pot doar părea orice. Asta e nenorocirea. Că nu știi niciodată ce se ascunde sub înfățișarea cuiva. Poate că așa e din născare: om. Dar poate că e un monstru gri, hidos, insipid și înspăimântător.
 Și nu, acum nu mai vorbeam despre poveste. Ci despre mine. Despre tine.
 Uneori, reușesc să văd sub masca oamenilor. Alteori nu. Până în clipa când, sub pielea suplă, sub zâmbetul șarmant și ochii scânteietori începe să se întrezărească putregaiul cenușiu care a fost acolo dintotdeauna.
 Masca pică. Și magia încrederii în oameni odată cu ea.

miercuri, 17 aprilie 2019

Trolling for dummies sau Manualul comentacului

Prima lecție, singura și cea mai importantă: cunoaște-ți dușmanul.

Știu, a zis-o un băiat, Sun Tzu, iar tu ai crezut că-i chinezărie d-aia de la Dragonu' Roșu, așa că n-ai luat-o în serios. Dar e pe bune, crede-mă.

Nu li se aplică doar războinicilor, ci și vajnicilor viteji ai tastaturii, cum ești tu.

Indiferent dacă scutul tău e monitorul unui computer sau display-ul unui smartphone (măcar telefonul să fie smart, vorba aia), primul lucru pe care l-ai învățat a fost să te ascunzi bine, da' bine de tot în spatele lui.

Și arta camuflajului ai deprins-o rapid: în fond, cine mama naibii se poate certa cu poza unui lan de maci sau a unui copac înmugurit, corect?

Greșit. 

Înainte de orice, trebuie să afli tot ce se poate afla despre ținta trollingului tău. Pa rumânski, a comentariilor pasiv-agresive (sau agresive de-a dreptul) pe care le lași peste tot.

Documentează-te.

Ah. Nu știi ce-i aia? Adică să dai un sărci pe gugăl. Tastezi frumos în spațiul ăla de căutare numele celui pe care vrei tu să-l faci franjuri și citești, nene. Citești tot ce găsești despre el. Unde a învățat și ce, unde a lucrat, ce a făcut pe acolo, cine-i mă-sa, cine-i ta-su, câți frați are, cât poartă la picior, ce boli a avut când era mic, tot.

Și știi de ce? 

Pentru că, atunci când o sari să-l muști, riști să nimerești taman unde are armura mai zdravănă și să-ți rămână dinții pe acolo. Ăla o să se-ntoarcă spre tine cel mult agasat - așa, ca de înțepătura unui țânțar - iar tu, dragă comentacule amator, o să pleci schelălăind și cu sânge pe la gură ca liliacul nr. 3 din bancul cu turla bisericii.