Translate

miercuri, 17 aprilie 2019

Trolling for dummies sau Manualul comentacului

Prima lecție, singura și cea mai importantă: cunoaște-ți dușmanul.

Știu, a zis-o un băiat, Sun Tzu, iar tu ai crezut că-i chinezărie d-aia de la Dragonu' Roșu, așa că n-ai luat-o în serios. Dar e pe bune, crede-mă.

Nu li se aplică doar războinicilor, ci și vajnicilor viteji ai tastaturii, cum ești tu.

Indiferent dacă scutul tău e monitorul unui computer sau display-ul unui smartphone (măcar telefonul să fie smart, vorba aia), primul lucru pe care l-ai învățat a fost să te ascunzi bine, da' bine de tot în spatele lui.

Și arta camuflajului ai deprins-o rapid: în fond, cine mama naibii se poate certa cu poza unui lan de maci sau a unui copac înmugurit, corect?

Greșit. 

Înainte de orice, trebuie să afli tot ce se poate afla despre ținta trollingului tău. Pa rumânski, a comentariilor pasiv-agresive (sau agresive de-a dreptul) pe care le lași peste tot.

Documentează-te.

Ah. Nu știi ce-i aia? Adică să dai un sărci pe gugăl. Tastezi frumos în spațiul ăla de căutare numele celui pe care vrei tu să-l faci franjuri și citești, nene. Citești tot ce găsești despre el. Unde a învățat și ce, unde a lucrat, ce a făcut pe acolo, cine-i mă-sa, cine-i ta-su, câți frați are, cât poartă la picior, ce boli a avut când era mic, tot.

Și știi de ce? 

Pentru că, atunci când o sari să-l muști, riști să nimerești taman unde are armura mai zdravănă și să-ți rămână dinții pe acolo. Ăla o să se-ntoarcă spre tine cel mult agasat - așa, ca de înțepătura unui țânțar - iar tu, dragă comentacule amator, o să pleci schelălăind și cu sânge pe la gură ca liliacul nr. 3 din bancul cu turla bisericii.







sâmbătă, 19 ianuarie 2019

J Of Nazareth

"A child?! But how?"
"You, Mary of Nazareth, have been chosen to bring God into this world, as a being of flesh and bone. Be proud and humbled, for you are blessed among women."
The young girl shivered at the sight before her: the celestial being still floated in the darkness, coating her and the room in a soft glow. He was smiling. He'd introduced himself as the archangel Gabriel, an emissary of The Lord.
But now she was not so sure. How could she be with child? She and Joseph, the man for whom she was spoken for, had hardly ever touched. He'd steal a stroke on her hand or a peck on her lips every now and then, but nothing more. How could they? She was supposed to be pure for their wedding.
Yet, this glowing angel was telling her that her womb was filled with a new life. How would she explain that to her betrothed? Would he believe her? Would he accept it? Or would he break off the engagement and seek another?
"But... but..."
The angel's smile widened and he put a hand on her shoulder:
"I know your worries. And your fears. They are only natural, as you are merely human. But fear not. Worry not. Rather rejoice in knowing that you are the mother of God."
With that, the angel disappeared, the faint glow along with him. And Mary found herself alone, in the darkness of her room, wondering whether she'd dreamed it all.
*
"I know, Mary. Just a little bit more", Joseph said, trying to encourage his wife but failing miserably in the face of sheer pain.
Every single one of her screams seared through his gut: it was as if he, himself, was giving birth, that's just how deeply connected he felt to her.
He'd ignored what the folks back home had said about his beloved; nearly everyone, except for Elisabeth's family, had looked down their noses at her growing belly. He didn't care. He loved Mary, trusted her, and yet when she'd come running to him and told him about the news she'd gotten from an alleged angel of the Lord, nonetheless, he'd furrowed his brows.
But he did love Mary. He trusted her. And, as it turns out, he was right to do so.
Except, at this very moment, they were in a stable, without even the minimum amenities, and his beloved wife was about to deliver a baby lying on the straw bedding of the dirt floor.
He so wished they hadn't been forced to flee.
He would have loved for their first child – it was theirs, although he hadn't touched her – to be born in the comfort of their home in Nazareth; but that had been made impossible and unsafe by a prophecy, of all things. A prophecy that had scared the king to the extent that he'd ordered that every first born be killed by armed guards. A prophecy claiming that the next ruler of Israel was about to be born-
Another blood curdling scream tore through the stable and through Joseph's thoughts. His attention quickly moved back to the woman who was agonizing on the improvized straw bed: the head of a tiny human had materialized in a pool of blood.
Joseph helped deliver the child and used a knife to cut the cord. Much to his dismay, the cord was the only appendix on the newborn's body.
"It's- it's a girl" he gasped, staring in disbelief at the screaming baby.
"What?" Mary managed, exhausted, blindly reaching her arms upwards, to hold her child.
Mechanically wrapping the girl in a cloth, Joseph placed her on the new mother's chest.
"It's a girl", he repeated, as he watched Mary's eyes lock with those of the daughter of God for the first time.
*
A bright-eyed Joseph watched the girl playing in front of the house. She was their entire life; he never thought he'd be capable to love another human being so much, especially one that was not even his own flesh and blood. Yet, his heart swelled every time he looked at her.
When she was born, he was shocked, true. First of all, because of the whole situation surrounding Mary's pregnancy, their flight to Bethleem and the mere fact that the child of God was a girl. In his heart, he had been certain that, should God decide to send a child of His onto this earth, it would definitely be a boy. A man.
Why else would King Herod fear the child? How could a girl ever grow to rule Judea?
Maybe the prophecy was wrong. No, it had to be wrong. Otherwise it made no sense. Too bad so many innocent little boys had been senselessly murdered because of it.
"Jeulah!" he called. "Come on over, come to papa!"
The little girl giggled and ran as fast as she could towards Joseph's open arms, as a smiling Mary watched from the doorstep of their home.
Somewhere in the back of her mind, the woman felt bad that her husband did not have an heir to pass on his craft to; he was a rather talented carpenter. But this regret was a mere afterthought.
Mary, too, had expected to deliver a baby boy.
Joseph's words when he handed her the newborn child had cut through the haze of post-delivery euphoria and through the bliss of the horrific pain finally being gone: it's a girl. That was what he'd told her. For a moment, she had felt like she should be shocked; but then, as her eyes landed on the tiny, wrinkled face that sought her scent and warmth, she knew. She knew that God was right there, in the stable, on the straw covered dirt. God was right there in her arms, and had materialized as a healthy, loud, newborn baby girl.
God could be anything. So could His daughter. One day.
*
“A whore!”
“She is nothing but a thief and a liar!”
“Booo!”
On wobbling legs, Jeulah walked the path towards the Golgotha; the wooden cross on her shoulders would have been too heavy a burden even for a man, let alone for a woman. She’d fallen to her knees more than once. Yet, she somehow managed to get back up.
All the foul things the crowd was shouting her way made her cringe: she knew she’d been nothing but good. All she’d ever tried – and succeeded – was to help others. Some people even decided to leave their lives and homes behind and follow her.
Yes, some of them were men; hence, the “whore” stigma. But it hadn’t been like that – not at all.
Of course, there had been one… She should have known better than to trust him, yet she chose to believe there was some good in him, hidden somewhere.
Why will you not accept me, Jeulah? Have I not proven myself to you?’
Yes, Judas, you have; but you misunderstand my purpose. I am not here, in this world, to be a wife and bear children. I-’
You are a woman, Jeulah! That is your only purpose.’
She’d just smiled and shook her head. True, she was a woman. But that was not all she was. Not all that she was meant to be.
She, Jeulah of Nazareth was the daughter of God. Her purpose was not to bear the children of man, but to save them.
She knew that. She also knew that Judas would betray her out of sheer jealousy. Yet, she did not turn him away. It was all part of her fate. One she gracefully accepted.
The lash of a whip bit through her skin and her thoughts; she grunted and spat out the blood that had trickled from her forehead to her lips.
She was wearing a crown. One made of thorns, to mock her.
“There’s your queen!” one of the soldiers barked towards the crowd. “Aren’t you going to bow before her?”
His words only attracted more booing from the people gathered along the path.
One person stood out in the crowd. It was a woman. Draped in black, she stood tall and still, like a column carved in dark marble.
It was Mary.
She’d long since stopped crying – her tears had dried out. She wasn’t even sure she was breathing. She kept her eyes glued to her daughter, as she was being humiliated and dragged towards an agonizing death.
Was it because she was different? Was it because she was a woman?
She’d never know. The archangel who’d brought her the news of the miraculous baby had turned a deaf ear to her prayers and begging ever since.
No matter.
She, Mary of Nazareth, wife of Joseph and mother of God, knew that her daughter’s true life had not begun in that stable. And that it would not end on a cross.
“Whore!”
Ah, yes. ‘Whore’. What is there left to say to a woman one cannot defeat? Call her a whore. A liar. A witch, maybe?
Mary looked up, to the heaven that seemed all too eager to sacrifice its own spawn for them. For humans.
She wasn’t really sure how all that worked; she wasn’t even sure she trusted the explanation Jeulah had given her; it all sounded like the rant of a mad person.
What she did trust, though, was the feeling she’d gotten when she’d held her daughter for the first time, right after hearing Joseph gasp it’s a girl.
That was when she knew.
When she knew that God could be anyone. God could even be a girl, carrying a heavy cross towards her own death. God could be a Roman soldier. God could be the woman who’d thrown herself at Jeulah’s bloody and wounded feet, wailing. God could be a tree, offering shelter and shade to an exhausted traveler. God could be a stream of water. God could be a gentle wind on a hot summer midday. God could be a ray of sun. God could be the dark cloak of the night. God could be anything.
God could be anywhere. All humans had to do was look. And let themselves feel.

luni, 6 februarie 2017

Istoria nu se repetă, doar se bâlbâie

N-am somn și-mi pică ochii pe un articol de istorie. Ceva, ca un deja vu, nu-mi dă pace. Așa că dau un search. Găsesc asta:

Pe 22 noiembrie 1917, la scurt timp după revoluția din octombrie, în Rusia sunt înființate Tribunalele Revoluționare. Mai târziu, pe 12 aprilie 1919, statutul lor stabilește prioritatea acestor tribunale în fața Instanțelor Populare și le conferă drepturi nelimitate în a dispune măsura urmăririi penale. Pe 21 octombrie 1919 Tribunalul Revoluționar Special este înființat în cadrul CEKA pentru a investiga marile cazuri de speculă, mită și abuz în serviciu. În decretul de înființare se precizează că „în acțiunile pe care le întreprinde, Tribunalul Revoluționar Special are în vedere interesele revoluției și nu este îngrădit de respectarea vreunei proceduri legale.”

Unde CEKA era SRI-ul rusesc, iar Tribunalul Revoluționar Special, un soi de parchet anticorupție pe steroizi.

Mă duc să dorm, dar mai întâi îmi caut cravata de pionier. Acum fix o sută de ani, și la ruși tot în februarie a-nceput.




duminică, 5 februarie 2017

Nu mai #rezist cu nervii

Băi, mă scuzați, dar eu nu mai pot decât să râd. Jur. Văd statusuri în care li se spune oamenilor „nu citiți ordonanța, că oricum nu pricepeți. Tot ce trebuie să știți e că scapă Dragnea!”

Ba citiți, oameni buni, ca să protestați documentat! Eu am citit-o, m-am enervat, am ascultat păreri de specialiști, de la Andon la Danileț, am înțeles, m-am mai enervat nițel, m-am întrebat de ce nu au făcut proiect de lege cu dezbatere în Parlament, m-am întrebat de-a ce se joacă și nu, încă n-am ieșit în stradă. Pentru că nu cred în „Jos cutare!” doar pentru că mi-a zis mie Gigel pe facebook că așa trebuie.

Mi se pare o mizerie că, acum vreo două-trei săptămâni, sub pretextul semnării unei petiții pentru protecția animalelor de circ, adresa mea de email a fost introdusă într-o bază de date pentru „organizarea de proteste spontane” și chemare la grevă generală - Csibi Magor, nu mă așteptam la asta. Zău.

Și dacă tot m-am apucat, nu vă supărați, dar mie nu mi se par drăgălași copiii care strigă în piață „DNA să vină să vă ia”. Adică ei sunt foarte drăgălași, că doar sunt copii, dar le distrugeți inocența. Nu, nu li se dezvoltă spiritul civic - la câțiva anișori habar n-au cine e DNA și de ce mami și tati spun că nenea și tanti din clădirea aia mare sunt hoți. Li se dezvoltă doar ura. Pentru că în piață se strigă și „PSD - ciuma roșie”, și „Duie Mragnea”, varianta 18+ și câte și mai câte.

Am înțeles și am apreciat ieșirea oamenilor în stradă. E un drept, e un curaj, e o luare de atitudine. Toate, normale într-o democrație. Dar până unde, oameni buni? La început s-a cerut demisia Guvernului. Bun. Da, a fost de porc faza cu ordonanța aia adoptată pe șest, fără un motiv real al urgenței. Și cu pragul și cu multe. După care s-a cerut demisia și abrogarea. Între timp, niște minți luminate au realizat că demisia Guvernului înseamnă executiv interimar, cu puteri limitate. Așa că s-a modificat schimbarea: „nuuuuuu, nu mai vrem demisia; abrogați și-apoi plecați!”

A anunțat Grindeanu că face ședință de Guvern ca să omoare nenorocita aia de ordonanță? „Ieșim în continuare. De ce? Păi cum, să plece Guvernul! Huooo!”

A zis cineva - vreun influencer, că la altceva nu mai reacționăm - că totuși ar fi cam penibil să se facă anticipate la nici două luni de la alegerile parlamentare, care au dat un guvern legitim. Așa că noua poezie este: „să guverneze PSD, dar nu cu miniștrii ăștia!”

Între timp, deși astă seară s-a făcut anunțul privind posibila abrogare, la București își anunță sosirea oameni din toată țara. Păi acu', maică, la spartul târgului? Sau urmează vreun after party și nu știm noi, ăștia mai fraieri de stăm acasă?

PSD a dat cu cârpa roșie pe la nasul protestatarilor anunțând - la cacealma - o contra-manifestație. Replica facebook-ului revoluționar?
„Corega/moșii/pensionarii/colivă/hăhăhă”. Mă copii, nu mai faceți mișto de vârsta oamenilor, că ați plâns cu sughițuri când a venit Șora în piață.

Aștept cu mare interes să văd ce teme se mai aruncă pe facebook în zilele următoare. Sper, doar, să aveți discernământ și să nu le mai ciuguliți așa, fără să le triați. Unele-s bune, dar altele-s pleavă.

#Rezistați? Bravo, vă felicit, jur! Din toată inima mea! Dar încercați să #rezistați și la vrăjeală. Judecați cu mintea voastră. Vă rog eu. Manipularea nu e o stradă cu sens unic.

joi, 2 februarie 2017

Cu abuzul peste abuz călcând


O femeie, excelent pedagog și profesor, primește propunerea de a deveni directoarea unei școli de meserii și a căminului aferent. Ambele proaspăt înființate, un proiect promițător. Acceptă cu bucurie, îi place postul, elevele o adoră. Bătăioasă de fel, femeia face tot ce-i stă în putință ca lucrurile să meargă bine la școală și cămin. Angajează contabil, administrator, se agită să aprovizioneze căminul cu tot ce trebuie - alimente, consumabile etc - într-o perioadă deloc roz din punct de vedere economic.

La un moment dat, în gestiunea căminului încep să apară găuri. Administratorul o denunță pe directoare, care este arestată. Stă trei luni după gratii. Era însărcinată. Un avocat pasionat și profesionist reușește să-i obțină achitarea. Se dovedește că nu directoarea, ci administratorul era cel care fura. Ca să scape el basma curată, îi făcuse directoarei un denunț calomnios pentru abuz în serviciu. Deși achitată, femeia nu și-a mai putut ocupa vechea funcție. 

Femeia era bunica mea. Timp de trei luni a stat în închisoare. O purta în pântec pe mama. Avocatul care a reușit să convingă instanța că se comite o gravă eroare era Ionel Teodoreanu. Da, acel Ionel Teodoreanu. Nu era doar scriitor.

Toate astea se întâmplau în anii 50. Atunci când era suficient un denunț mincinos ca să distrugi parțial sau de tot viața unui nevinovat. Când, de prea multe ori, probele erau încropite în grabă iar decizia judecătorului era doar o formalitate. Când te puteai trezi luat de pe stradă și aruncat în arest fără prea multe explicații. Aproape ca acum.

Ce i-aș cere eu Guvernului, înainte de orice? Legea răspunderii magistraților. Pentru că, știindu-se pe deplin răspunzători de orice hotărâre pe care o dau, judecătorii ar reduce simțitor numărul deciziilor contestabile. Amendabile. Răsturnabile. Nedrepte. Atunci, n-ar mai fi nevoie nici de grațieri cu toptanul, nici de relaxarea definirii unor infracțiuni. Pentru că magistratul ar măsura de 100 de ori și ar tăia o dată. Așa cum trebuie.

Da, excesul comis de Guvernul României e foarte grav. Astfel de hotărâri se discută în mijlocul cetății, nu la umbra palatului. Însă și excesele comise în numele Justiției prost înțelese pot fi cel puțin la fel de grave. Pot frânge vieți.

Să nu zdrobim abuzul cu abuz. Moartea zdrobește moarte doar în cântarea Învierii.

marți, 31 ianuarie 2017

Partid de guvernare: pierdut strateg. Îl declar nul

foto: bugetul.ro
Sunt șocată. Ce dracu', numai eu mă uit la House of Cards? Liviu Dragnea, printre toate defectele, are o mare calitate. De fapt, o avea: era un strateg excelent. Ori e foarte speriat, ori și-a scăpat minionii din mână.

Păi domnu' Dragnea, tre' să vă-nvăț io? Toate prevederile ordonanțelor - făcute proiecte de lege și trecute prin Parlament. Așa trebuia. Nu cred că aveați emoții cu votul din legislativ. PSD e cel mai disciplinat partid ever și, cu tot cu ALDE, aveți Parlamentul în buzunarul de la piept. Electoratul dumneavoastră v-ar fi iubit și mai tare - „vezi, dom'ne, ce transparenți sunt?” - iar ceilalți n-ar fi avut ce să comenteze - „ptiu, nenorociții, la asta nu ne așteptam”.

Ministrul Justiției, la rândul lui speriat și mai ales timorat de faptul că ideile alea nu-i aparțin, n-a fost capabil să facă față cu un minimum de eleganță și de amabilitate tirului de întrebări legitime puse de reporteri, așa că a reușit să fie doar arogant și încurcat.

Pe scurt: omul care i-a făcut „cheia” lui Geoană în 2009, care a reușit - fără loc, e drept - referendumul de demitere a lui Traian Băsescu în 2012 și care a tras după el partidul pe care îl conduce la o majoritate amețitoare în Parlament nu mai e. S-a stricat.

Altă întrebare!

Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.


Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!

joi, 26 ianuarie 2017

Ce gust are cafeaua?

foto: naturopathiccurrents.com

Undeva, pe o stradă dintr-un orășel cochet, erau cinci cafenele. În oraș, doar doi cafegii: T și Ț. Dintre cele cinci cafenele, două cumpărau boabe de măcinat de la cafegiul T, iar celelalte trei, de la cafegiul Ț. 

Nu-i vorbă, toate cafenelele aveau mușterii. Parcă mai mulți veneau să bea cafea de la Ț. Dar cârciumarii nu se supărau, trăiau în bună pace și încercau să-și servească mușteriii cât mai bine. Oamenii erau mulțumiți, veneau să-și bea cafelele și să-și mănânce deserturile, se întâlneau cu amicii, discutau de ale lor, plăteau consumația și plecau să-și vadă de treabă.

La un moment dat, mușteriii celor două cafenele care se aprovizionau de la T au început să spună despre mușteriii cafenelelor care se aprovizonau de la Ț că sunt proști, needucați și leneși. Ba chiar să zică despre ospătarii concurenței că le pun ceva în cafea mușteriilor.

Din vorbă-n vorbă, băutorii de cafea T au ajuns să ceară ca toate cele trei cafenele Ț să fie-nchise.

Mușteriii T au început să-i aștepte în stradă pe lăptar, pe măcelar și pe băiatul cu ziare, să le spună că, dacă mai aduc marfă la cafenelele Ț, ei nu le mai calcă pragul prăvăliei. Unii s-au speriat și s-au întors din drum, alții au ridicat din umeri și au intrat să lase ce-aduseseră - era plătită marfa, contractul e contract.

Ospătarii de la cele trei cafenele se uitau și nu le venea a crede: printre mușteriii revoltați erau și foști colegi de-ai lor. Duseseră împreună tăvi, urcaseră scaune pe masă și măturaseră împreună podele după ce ultimul mușteriu plecase. Unii renunțaseră cu totul la ospătărie, dar alții se angajaseră la concurență. La cele două cafenele T. Și-acum le strigau în față tot felul de sudălmi.

Cum, necum, cele trei cafenele Ț s-au închis. Ospătarii n-au murit de foame - unii s-au lăsat de meserie; alții s-au angajat la T sau și-au făcut chioșcuri unde vindeau cafea. De-acum, cârciumarii celor două cafenele rămase aveau de unde-alege ospătari. Așa că celor pe care-i aveau deja le-au scăzut simbria și le-au spus că pot pleca, dacă vor. Era deja plin în piața mare de oameni cel puțin la fel de pricepuți într-ale ospătăriei.

Mușteriii s-au împrăștiat pe la alte cârciumi din oraș, unii își cumpărau cafea de la chioșcuri, alții își făceau acasă. Unii - puțini - au început să meargă la cele două cafenele T. Atunci și-au dat seama că, de fapt, cafeaua e la fel.

L-au căutat pe cafegiul Ț, să-l întrebe cum de se poate una ca asta. L-au găsit în cea mai scumpă cârciumă din oraș, la masă cu cafegiul T. Când au auzit întrebarea oamenilor, cei doi cafegii s-au pus pe râs. Și au hohotit minute-n șir. După ce, în fine, s-au liniștit, au răspuns așa:

- Oameni buni, noi doi suntem frați. Vindem aceeași cafea. Toți cârciumarii cumpără de la noi. Voi, cei care o beți, îi dați gustul. Unii o beți amară. Alții îi puneți zahăr. Unii, lapte. Lângă ea, mai mâncați o prăjitură, un sandwich sau nimic. Nici cârciumarul, nici ospătarul nu îi dau gust. Dacă așa ați crezut, atunci nu știți să beți cafea.