Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.

Despre libertatea turmei

În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru boicot. Îl iau ca pe un compliment. Fiindcă:

1. E o recunoaștere a faptului că - spre deosebire de alții - Antenele trăiesc din publicitate, nu din bani aduși cu sacoșa;

2. E o validare a teoriei că cineva - inițiatorul demersului, oricine ar fi el -  vrea ca aceste posturi să se închidă (când tai principala, dacă nu chiar singura sursă de finanțare a unei afaceri, afacerea respectivă moare, nu?)

Dar nu pot să nu mă uit cu atenție la cei care susțin boicotul.

Un fost președinte. Așadar, un fost președinte de țară instigă la păgubirea unei companii private. Una care, întâmplător, e un contribuabil important la bugetul de stat. Și cu plățile la zi. Plus multe alte companii vizate de boicot. Plus foarte mulți oameni care muncesc în toate aceste companii. Și familiile lor.

Diverși oameni care au lucrat în trustul Intact și care, acum, strâmbă din nas, scârbiți, și spun că „Antenele sunt o mizerie”. Doamnă Narcisa Iorga, ați lucrat la Jurnalul Național. Și la Antena 1. Pe vremea aceea nu păreați deranjată de patronat, nici de politica editorială. De fapt, nu păreați deranjată de nimic atâta timp cât vă luați salariul. Ce s-a schimbat?

Unii jurnaliști. Da, asta mi se pare cea mai dureroasă categorie. Pe de o parte, pentru că denotă un canibalism latent al acestor oameni, gata să treacă peste colegialitate și prietenie ca să fie cei mai populari din curtea școlii. Ca să meargă cu valul. Să nu rateze momentum-ul. Pe de altă parte, pentru că unii dintre ei sunt angajați în companii ai căror patroni au, la rându-le probleme cu legea, iar asta nu pare să le încetinească jetul de venin pe care îl scuipă spre noi. Spre noi toți, luați la grămadă. Chiar, prejudiciul ăla de 135 de milioane de euro când s-o recupera? Și cum?

O bancă. O bancă ce s-a alăturat boicotului la nivel declarativ, în vreme ce continuă să câștige bani frumoși rulând salariile angajaților Intact. Sau nu știați asta atunci când i-ați felicitat, dragii mei? Ei bine, da. Tinerii frumoși, liberi și fățarnici de la banca respectivă se dezic de Antene în vreme ce își umflă buzunarele din banii repudiaților.

Oameni obișnuiți, care nu au răbdare să cerceteze cu ochii lor probe, documente și realități, așa că le înghit pe nemestecate pe cele gata digerate și regurgitate de diverși „formatori de opinie”. Lucru care devine evident atunci când se arată incapabili să aducă argumente de ordin logic, moral sau legal și încheie apoteotic orice discuție în contradictoriu cu „mie oricum nu-mi plac Antenele”.

Nici mie nu-mi plac diverse posturi. Sau magazine. Sau localuri. Dar nu le vreau închise. Vreau să pot alege.

Așadar, se poate spune că eu vreau libertate mai mult decât o vreți voi, dragi tineri frumoși și prizonieri ai turmei.