Translate

Se afișează postările cu eticheta covid. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta covid. Afișați toate postările

luni, 7 iunie 2021

Un an și ceva

 

foto: mindandsoulfoundation

Fumez tutun de rulat. Până anul trecut, indiferent dacă eram la serviciu, la cârciumă, acasă la mine sau într-o vizită, cuiva i se făcea poftă când mă vedea rulând și auzeam „Te rog, îmi faci și mie o țigară?” Mă pomeneam cu cererea asta chiar și de la oameni pe care nu-i văzusem în  viața mea. Dar, după un internal eye roll, le făceam câte o țigară până și lor. La prieteni și colegi nu-mi dădeam ochii peste cap :)

Zilele trecute, când o colegă a zis vorbele astea, m-am blocat.

- Țigară d-asta, cu ADN-ul meu?

- Da.

- Rulată de mine, lipită de mine?

- Da, măi. Te rog.

I-am făcut. Aproape că mi-au dat lacrimile. O chestie care, înainte, mă agasa, mi s-a părut acum o sclipire de normal. De normalul ăla al meu, pe care îl știam și după care tânjesc de un an și ceva.

*cut*

La o clinică. În cabinet. Ca să mă consulte, medicul îmi spune să ridic brațul. Îl ridic.

- Păi nu așa, sprijiniți-vă cu palma de umărul meu.

Fac ochii mari:

- Adică să vă ating?

Râde.

- Da, e OK. Am nevoie să fie brațul relaxat.

Iar am fost cât pe ce să plâng când am realizat că, de un an și ceva, un gest pe care nici nu-l luai în seamă, un gest de rutină, banal, a intrat pe lista interdicțiilor categorice.

Și atunci am realizat.

Am realizat că a fost de ajuns un an și ceva ca să ne reprimăm lucruri cu care ne obișnuiserăm o viață. Și nu știu cât o să ne ia să reînvățăm să ne apropiem de alți oameni fără teama că se vor retrage, că se vor feri, că vor respinge niște gesturi mici, firești, naturale, necesare

Un an și ceva. De atât a fost nevoie ca să devenim niște creaturi condiționate să asocieze apropierea cu orice altceva decât cu binele, confortul, căldura.

Un an și ceva în care distanțarea a devenit alienare și normă. Normă. Nu normal.

Un an și ceva. Oare cât o dureze să recuperăm tot ce am pierdut, ca ființe umane, din martie 2020 până acum? Oare o să recuperăm?

duminică, 28 martie 2021

Cu mască, fără mască


Teatru de păpuși.

Teatru pentru copii.

Teatru clasic.

Teatru modern.

Teatru absurd.

Teatru închis.

E cronologia prezenței teatrului în viața mea.

 A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.

Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.

Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.

Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția  - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.

Nimic. 

Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.

La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.

sâmbătă, 5 septembrie 2020

Din altă viață





De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.



Din vremea în care grija față de părinți și bunici ți-o manifestai vizitându-i cât mai des și petrecând timp cu ei, nu sunându-i pe FaceTime.

Din vremea în care dansul nu devenise ilegal și banii cash nu erau Satana.

Din vremea în care, ca să urmărești un spectacol, te îmbrăcai frumos și te duceai acolo, în sală, să simți vibrațiile muzicii și energia artiștilor. Chiar, oare Concertul de Anul Nou de la Viena va avea loc în 2021? Dacă da, cum? Ai plătit bilet, deci primești un link unic pe care să-l accesezi, așa că te îmbraci frumos, îți pui perlele sau papionul și te așezi pe canapea să te uiți, ca un imbecil perfect dresat, la un ecran devenit singurul loc unde niște oameni talentați încă mai au voie să cânte?


De demult. Din vremea în care tot ce trăim acum și-ar fi găsit locul într-o distopie scrisă de un diletant, iară nu în realitate.

„Noua normalitate”? Nu, mulțumesc. Lăsați-mă așa, anormală, desuetă, demodată și periculoasă ca un braț strâns pe umerii cuiva drag.