A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.
Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.
Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.
Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.
Nimic.
Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.
La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.
Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.
Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.
Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.
Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.
Tu mai știi ce făceai în 1989? Stai, stai, stai... măcar erai născut atunci? Eu da. În octombrie '89 am împlinit 10 ani. Deci nu-s vreo jună căpreoară, ba chiar mă dor și șalele când e frig. Dar nu despre asta era vorba aici.
Ideea e că eu îmi amintesc de anul ăla. Îmi amintesc de uniforma aia nenorocită, pepit, din nylon, în care muream de frig iarna și de cald vara. De galantarele goale de la raionul de carne al magazinului Alimentara și de rafturile aceluiași magazin, îndesate cu creveți vietnamezi și compot de prune. De cuplul de tineri care, pe 21 decembrie, striga pe stradă, lângă casa noastră, „suntem libeeeeeri!”. Mereu m-am întrebat, după aceea, ce s-o fi ales de ei. Sper că nu au murit împușcați. Și nici de inimă rea, peste ani, când au văzut ce s-a ales de libertatea lor.
Mulți își amintesc de 1989. Chiar nu e un an pierdut. Dar deloc. Iar Peca Ștefan a strâns într-o piesă vie mărturii ale oamenilor care au trăit, într-un fel sau altul, anul ăsta pe care acum îl reconstruim din frânturi de amintiri.
Nu te aștepta la o atmosferă prăfuită, tristă, cu actori care stau pe scaune și își deplâng copilăria chinuită din vremurile alea gri. Ana Mărgineanu a regizat un spectacol la care îți vine să te ridici de pe scaun și să joci Frunza. Dar ce spun eu aici, chiar o poți face. Pentru că tu, spectatorule, vei fi invitat pe scenă de un pionier, sau de directoarea școlii, sau de adolescenta însărcinată pe care familia o împinge să facă un avort ilegal.
O să vezi cum se făceau atunci repetițiile la Teatrul Mic. Ce însemna o „șopârlă” și cât de apreciați erau cei care știau să le strecoare cu talent în texte, astfel încât să scape de ochii ageri ai cenzurii.
O să ai și parte de surprize. O să treacă pe lângă tine, prin sală, Gheorghe Visu sau Isabela Neamțu, în timpul unei discuții aprinse de la o ședință cu părinții. O să fii scos din sală, pentru un show privat.
O să-l auzi pe Nicolae Ceaușescu glăsuind prin Cuzin Toma, pe care o să-l vezi pionier, cu cheia de gât. Și soț cam bețiv și exilat pe canapea, al aceleiași Isabela Neamțu.
O să râzi de Gheorghe Visu când - ditamai director de teatru - o să-și prăjească parizer pe reșou. Dar mirosul o să ți se pară apetisant.
O să te amuze Maria Ploae care va fi un fel de cap limpede ce va corecta, în timp real, veridicitatea textului despre ea însăși. O să te facă să șiplângi cu sughițuri, la un moment dat. Dar nu e rău. Dacă plângi, înseamnă că pricepi. Că simți.
O să plângi, o să râzi, o să-ți amintești și o să gândești. Mai cu seamă asta o să faci. Să gândești. O să ți se pună întrebări. O să-ți pui întrebări. Și o să vrei să răspunzi. Pentru că o să simți că ai lucruri de spus. Ți se pare greu de urmărit? Deloc. Sunt frânturi de viață. Sunt cioburi ale unui caleidoscop. Sunt oameni care au trăit, după puterile și înțelegerea lor, vremurile alea. E un reality show made in 1989.
Du-te să-l vezi, merită. E aici, la Teatrul Mic. Altfel, tu pierzi, tovarășe.
M-am gândit mult ce să scriu despre Casina. Nu despre personaj, ci despre piesă. Pe care am văzut-o sâmbăta trecută, la Jewish Community Center, în interpretarea unor actori absolut minunaţi. Probabil că nu aş fi ajuns să văd piesa dacă nu ar fi venit invitaţia din partea lui Adi Hostiuc, un OM extraordinar de talentat, în tot ce şi-a propus vreodată să facă. Un prieten, pe care îl consider ca atare în ciuda faptului că, până sâmbătă, nu îl văzusem de vreo 6 ani. Un make-up artist (Adi, nu mă înjura, eu aşa te-am cunoscut şi apreciat prima dată) care a ales să nu mai folosească fardul pentru a-i înfrumuseţa pe alţii, ci pentru a construi, din el însuşi, personaje.
Lysidamus în interpretarea lui este un ticălos îngrozitor, un depravat care s-ar culca oricând cu tot ce mişcă şi nu s-ar da în lături de la nimic pentru asta; în ciuda - sau poate tocmai din cauza - acestor trăsături, personajul este infinit de simpatic. Inteligenţa cu care urzeşte planuri pentru a-şi asigura măcar o noapte de amor cu sclava Casina este egalată doar de iscusinţa cu care soţia sa, Cleostrata (interpretată de Adriana Guluţanu), i le nimiceşte. Amuzantă prin simpla sa prezenţă, eterna vecină curioasă, Myrrhina (Cerasela Trandafir) este cea care, în final, oferă cheia unei succesiuni de situaţii aparent fără ieşire. Incredibil de flexibilă (ca stări, ca joc actoricesc şi, nu în ultimul rând, ca articulaţii) este Simona Vlad Sabie, care interpretează rolul Pardaliscăi. Nu în ultimul rând, nesfârşitele împunsături dintre Olympio (George Creţu) şi Chalinus (Lucian Radu) aduc un plus de umor unei comedii clasice, jucată într-un mod şi într-un decor absolut neconvenţionale. Peste toate acestea, domneşte vocea raţiunii (sau, uneori, a responsabilului cu inventarul: Xenofronea (Mirela Hurjui). Vă las să descoperiţi singuri personajul Casina. Dacă nu ştiţi piesa lui Plaut, nu vă spun mai mult; n-aş vrea să vă stric prăjitura. Dacă o ştiţi, vă spun doar că merită să vedeţi Casina prelucrată de Doina Ruşti şi montată de Alexandra Baina. Nu vă aşteptaţi să regăsiţi pe scenă toate "nenorocirile" născute de mintea kinky a lui Plaut: multe dintre cuvintele "cu pătrăţel roşu" sunt mai degrabă sugerate, ceea ce le face cu atât mai savuroase.
