Toți avem certificat verde

 Întâi m-am enervat. Apoi, m-am revoltat. În sfârșit, am avut revelația: AM CERTIFICAT VERDE!

L-am avut mereu, de aproape 42 de ani. De când am venit pe lume. Este certificatul meu de naștere, cel care atestă faptul că m-am născut în România, că sunt cetățean român cu drepturi depline, că sunt ființă umană și că toate drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și în Carta Internațională a Drepturilor Omului mi se aplică fără echivoc.

Așadar, da: am certificat verde - bine, după atâția ani, e un verde mai spălăcit, așa. S-a estompat culoarea, la fel cum s-a estompat noțiunea de drepturi și libertăți fundamentale. Așa cum ar fi, de pildă, dreptul la sănătate, încălcat - culmea! - în numele dreptului la sănătate al altora.

Statul român îmi cere să-mi ignor situația medicală și să accept administrarea unui ser despre care medicul meu curant a scris negru pe alb că nu îmi este recomandat. Asta, în numele binelui comun. Asta, în condițiile în care nimeni - dacă nu cumva nu are ca nume de familie „Mengele” - nu poate constrânge pe altcineva să participe la o testare clinică (atâta timp cât toți producătorii serurilor anti-covid cu proteină spike au lăsat goale o grămadă de rubrici din prospect și tot ei spun că „îi vor monitoriza pe o perioadă de 24 de luni pe cei care au primit serul respectiv pentru a afla ce efecte are acesta pe termen mediu și lung”, marea campanie de vaccinare globală este o testare clinică derulată la o scară inimaginabilă).

Pot să-mi fac vaccin anti-covid? Pot. Unul realizat după metoda clasică, unul cu virus viu atentuat, despre care știu deja că nu îmi va transforma limfocitoza cronică în leucemie. Fiindcă am făcut nenumărate astfel de vaccinuri și aș mai face. Există acel vaccin? Există, dar nu îmi este oferită opțiunea de a-l primi. Este chinezesc și nici EMA, nici CDC nu îl aprobă. De ce? Asta nu mai știu. Chiar nu știu de ce au dat aprobare de urgență unei tehnologii pe care, vreme de peste un deceniu, nu au considerat-o îndeajuns de sigură, dar nu și unui produs farmaceutic realizat printr-o metodă clasică și confirmată în zeci de ani. La fel cum nu știu de ce „singura soluție” o reprezintă niște seruri care nu te împiedică nici să iei sau să dai virusul, nici să faci boala, ba chiar nici măcar să mori. 

Dar nu despre eficiența sau ineficiența serurilor aprobate vreau să discut aici. Ci despre aberația segregării oamenilor în „vaccinați” și „nevaccinați”, deși - practic - și unii, și ceilalți avem șanse egale de a răspândi boala. Despre faptul că, de la o anumită incidență în sus, doar „vaccinații” mai au voie să iasă din casă seara, în weekend, chiar dacă „nevaccinații” au o urgență, de exemplu. Despre faptul că, în momentul de față, deși am un test negativ făcut de mine acasă, acum câteva ore, nu am acces în locuri în care aș avea acces dacă aș plăti triplu valoarea testului ca să-mi fie făcut într-o clinică și să primesc o hârtiuță parafată. 

Despre faptul că Guvernul țării al cărei cetățean sunt își împarte poporul în privilegiați și paria. Dragi guvernanți - de azi și de ieri - toți avem certificat verde. E cel care atestă că suntem născuți aici și că suntem cetățeni cu drepturi depline. Inclusiv cu drept de vot. Datorită nouă, celor pe care acum îi priviți de la înălțimea fotoliilor de ministru, premier, parlamentar sau președinte ați ajuns în vârful scării. 

Toți avem certificat verde. Și toți suntem la baza scării pe care aveți senzația că stați atât de bine, încât vă permiteți să organizați congrese și alte cumetrii politice cu sute și mii de participanți, în vreme ce spre noi îndreptați un deget mustrător și ne mai strângeți lesa, aproape transformată în ștreang din cauza calității vieții tot mai proaste, a accesului deficitar la servicii medicale pentru altceva decât covid și a prețurilor explodate.

Toți avem certificat verde. Stați bine acolo, în vârful scării? Probabil că n-a început să se clatine. Încă.

Golful, tirul și deltoidul

Nu joc golf. N-am încercat niciodată, nu m-a atras, nu mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici măcar nu-l pot privi ca pe un sport. Pentru mine - cu siguranță nu sunt o ființă suficient de evoluată - sport înseamnă efort fizic, febră musculară, endorfine, musculatură definită, d-astea.

Știu că golful presupune concentrare, orientare impecabilă în spațiu, dar mai ales mulți bani cheltuiți. Golful e sportul ăla pe care îl joacă bogătașii prin filme și în reality show-uri despre oameni care câștigă milioane pe oră doar pentru că respiră.

Golful e un sport costisitor. Apreciez îndemnul prezidențial de a mă alătura milionarilor - chiar mi-aș dori asta - dar, cu tot respectul, dacă ar fi să aleg un sport scump, prima opțiune ar fi echitația. Apoi, tirul. E tot pe bază de concentrare și orientare în spațiu. Avantajul e că, pe ținta aia de carton, îți poți imagina orice. E terapeutic. Cathartic, chiar. De pildă, îți poți închipui, de-a valma sau individual, toți nechemații, incompetenții și inepții care ne conduc de 30 de ani încoace.

Dar n-o să mă apuc de tir sportiv. Rămân la exercițiile mele modelatoare de abdominali, croitori și deltoizi. Nici de golf n-o să mă apuc. Golful e pentru milionari. Și pentru președinții care ignoră cu grație situația economică a țării pe care o conduc și au impresia că au câștigat o vacanță de 10 ani la Monte Carlo, nu obligația de a gestiona, timp de un deceniu, o țară în care salariul minim pe economie nu atinge nici trei sute de euro.

foto: askideas

 

Un an și ceva

 

foto: mindandsoulfoundation

Fumez tutun de rulat. Până anul trecut, indiferent dacă eram la serviciu, la cârciumă, acasă la mine sau într-o vizită, cuiva i se făcea poftă când mă vedea rulând și auzeam „Te rog, îmi faci și mie o țigară?” Mă pomeneam cu cererea asta chiar și de la oameni pe care nu-i văzusem în  viața mea. Dar, după un internal eye roll, le făceam câte o țigară până și lor. La prieteni și colegi nu-mi dădeam ochii peste cap :)

Zilele trecute, când o colegă a zis vorbele astea, m-am blocat.

- Țigară d-asta, cu ADN-ul meu?

- Da.

- Rulată de mine, lipită de mine?

- Da, măi. Te rog.

I-am făcut. Aproape că mi-au dat lacrimile. O chestie care, înainte, mă agasa, mi s-a părut acum o sclipire de normal. De normalul ăla al meu, pe care îl știam și după care tânjesc de un an și ceva.

*cut*

La o clinică. În cabinet. Ca să mă consulte, medicul îmi spune să ridic brațul. Îl ridic.

- Păi nu așa, sprijiniți-vă cu palma de umărul meu.

Fac ochii mari:

- Adică să vă ating?

Râde.

- Da, e OK. Am nevoie să fie brațul relaxat.

Iar am fost cât pe ce să plâng când am realizat că, de un an și ceva, un gest pe care nici nu-l luai în seamă, un gest de rutină, banal, a intrat pe lista interdicțiilor categorice.

Și atunci am realizat.

Am realizat că a fost de ajuns un an și ceva ca să ne reprimăm lucruri cu care ne obișnuiserăm o viață. Și nu știu cât o să ne ia să reînvățăm să ne apropiem de alți oameni fără teama că se vor retrage, că se vor feri, că vor respinge niște gesturi mici, firești, naturale, necesare. 

Un an și ceva. De atât a fost nevoie ca să devenim niște creaturi condiționate să asocieze apropierea cu orice altceva decât cu binele, confortul, căldura.

Un an și ceva în care distanțarea a devenit alienare și normă. Normă. Nu normal.

Un an și ceva. Oare cât o dureze să recuperăm tot ce am pierdut, ca ființe umane, din martie 2020 până acum? Oare o să recuperăm?

Să nu minți!

ryansallglass.com

Încrederea e o „marfă” tare perisabilă. Mai ceva decât respectul; deși, adesea, sunt oferite „la pachet”. 2 în 1.

E și scumpă - nu costă bani, ci timp. Momente. Luni. Ani. Perioade lungi în care omul cu pricina să demonstreze că merită să crezi în el. Că, dacă te lași să cazi, te va prinde înainte să atingi pământul.

Dar, ca oricărui lucru delicat, construit cu migală și răbdare de miniaturist, și încrederii îi ajunge o frântură de clipă ca să se facă țăndări la prima minciună.

Nu e musai să fie vreo minciună mare sau gravă - e suficient să fie minciună. Una inutilă, străvezie și dezamăgitoare.

Ajunge atât pentru ca, dintr-odată, să pui la îndoială tot ce îți spune, ți-a spus sau îți va mai spune în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat persoana respectivă.

Ajunge atât pentru ca tu să nu mai îndrăznești niciodată să te lași să cazi, pentru că nu știi dacă nu cumva, de data asta, omul în care credeai va sta cu brațele încrucișate și te va lăsa să atingi pământul. 

Ajunge atât pentru ca tu să preferi să te înfigi mai zdravăn pe propriile picioare și să pășești și mai apăsat, ca să zdrobești fără cale de întoarcere cioburile de încredere și de respect de pe jos.

Be a Harlot

 "Harlots". Un serial pe care l-am descoperit absolut întâmplător, de care m-am îndrăgostit pe loc și care mă bântuie de când l-am văzut. Dincolo de obsesia mea pentru costume - mai ales pentru cele din secolul al XVIII-lea - m-au cucerit poveștile lor. Ale femeilor din serial. Ale tuturor femeilor din serial. Și filosofia - da, da filosofia - lor de viață.

Toată lumea ura târfele (da, "harlot" e mai degradant, mai rău, mai acuzator decât simplul „curvă” sau „cocotă”). Le ura, teoretic. Practic, unii le voiau cu disperare compania, iar alții le invidiau libertatea, chiar dacă nu își dădeau seama că simt invidie, nu dispreț.

„Care libertate?”, o să zici. „Ce libertate are o ființă umană care se vinde cui plătește mai mult?”

Ne lămurește dialogul (reprodus aproximativ, din memorie) dintre două personaje:

- Pot să te cumpăr cu totul; în fond, nu ești de vânzare?

- De vânzare este numai ceea ce vezi; ce simt și ce gândesc nu poate să cumpere nimeni.

Asta este libertatea la care tânjeau, fără să realizeze, doamnele și domnii din „lumea bună”, cei sau cele cu titluri kilometrice, cu averi nemăsurate și familii onorabile. Nu își aparțineau, de fapt. Erau sclavii conveniențelor, ai mersului „cu valul”, ai lui „așa trebuie”. Sclavii lui „Aveți dreptate” rostit cu o plecăciune, atunci când, de fapt, pe buzele atent rujate ar fi trebuit să le stea „Ești cel mai mare dobitoc pe care l-am întâlnit vreodată!”

„Păi nu la fel făceau și fetele? Care-i diferența?”

Diferența este că, pe măsură ce își puneau cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i poarte, rochiile de tafta, peruca pudrată, pasta albă ce ținea loc de fond de ten, rujul din obraji și cel de pe buze, alunițele din catifea și bijuteriile primite de la clienții mulțumiți, își compuneau un personaj. Tușa finală? Zâmbetul zeflemitor care pecetluia transformarea.

- Bărbații nu respectă târfele, își respectă proprietatea - spune alt personaj, încercând să-și convingă fiica să devină, prin contract, metresa unui baron.

Să traduc?

Societatea - cea de atunci, ca și cea de acum - nu respectă oamenii care gândesc liber, ci pe cei care aleg o tabără. Societatea nu respectă ceva care nu-și poartă eticheta la vedere. Societatea nu respectă ceva ce nu poate controla. Inocentul „Al cui ești, maică?” al țăranilor de odinioară devine acum definitoriu. Și împărțitor de lumi. Nu ca strămoși, ci ca afiliere. „Al cui ești, maică?” devine „Cărei tabere aparții?”

Nu cumva să ai îndrăzneala de a nu aparține niciunei tabere, pentru că, atunci, o să fii considerat „al nimănui”. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți crea un personaj pe măsură ce îți pui cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i porți... - practic, costumul „de scenă”, oricare ar fi costumul, oricare ar fi scena. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți pecetlui transformarea cu un zâmbet zeflemitor, vizibil chiar și pe sub mască.

Pentru că societatea nu respectă ceva ce nu poate controla.

De fapt, știi ce? Fă-o! Pune-ți cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase... N-ai nevoie de respectul unor ipocriți, sclavi ai lui „aveți dreptate”, rostit cu plecăciune.

Și nu uita de zâmbet. Adevărurile dureroase ustură mai rău când sunt spuse cu un surâs. 

Din altă viață

De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.

Din vremea în care grija față de părinți și bunici ți-o manifestai vizitându-i cât mai des și petrecând timp cu ei, nu sunându-i pe FaceTime.

Din vremea în care dansul nu devenise ilegal și banii cash nu erau Satana.

Din vremea în care, ca să urmărești un spectacol, te îmbrăcai frumos și te duceai acolo, în sală, să simți vibrațiile muzicii și energia artiștilor. Chiar, oare Concertul de Anul Nou de la Viena va avea loc în 2021? Dacă da, cum? Ai plătit bilet, deci primești un link unic pe care să-l accesezi, așa că te îmbraci frumos, îți pui perlele sau papionul și te așezi pe canapea să te uiți, ca un imbecil perfect dresat, la un ecran devenit singurul loc unde niște oameni talentați încă mai au voie să cânte?

De demult. Din vremea în care tot ce trăim acum și-ar fi găsit locul într-o distopie scrisă de un diletant, iară nu în realitate.

„Noua normalitate”? Nu, mulțumesc. Lăsați-mă așa, anormală, desuetă, demodată și periculoasă ca un braț strâns pe umerii cuiva drag.

Istoria nu se repetă, doar se bâlbâie

N-am somn și-mi pică ochii pe un articol de istorie. Ceva, ca un deja vu, nu-mi dă pace. Așa că dau un search. Găsesc asta:

Pe 22 noiembrie 1917, la scurt timp după revoluția din octombrie, în Rusia sunt înființate Tribunalele Revoluționare. Mai târziu, pe 12 aprilie 1919, statutul lor stabilește prioritatea acestor tribunale în fața Instanțelor Populare și le conferă drepturi nelimitate în a dispune măsura urmăririi penale. Pe 21 octombrie 1919 Tribunalul Revoluționar Special este înființat în cadrul CEKA pentru a investiga marile cazuri de speculă, mită și abuz în serviciu. În decretul de înființare se precizează că „în acțiunile pe care le întreprinde, Tribunalul Revoluționar Special are în vedere interesele revoluției și nu este îngrădit de respectarea vreunei proceduri legale.”

Unde CEKA era SRI-ul rusesc, iar Tribunalul Revoluționar Special, un soi de parchet anticorupție pe steroizi.

Mă duc să dorm, dar mai întâi îmi caut cravata de pionier. Acum fix o sută de ani, și la ruși tot în februarie a-nceput.

Nu mai #rezist cu nervii

Băi, mă scuzați, dar eu nu mai pot decât să râd. Jur. Văd statusuri în care li se spune oamenilor „nu citiți ordonanța, că oricum nu pricepeți. Tot ce trebuie să știți e că scapă Dragnea!”

Ba citiți, oameni buni, ca să protestați documentat! Eu am citit-o, m-am enervat, am ascultat păreri de specialiști, de la Andon la Danileț, am înțeles, m-am mai enervat nițel, m-am întrebat de ce nu au făcut proiect de lege cu dezbatere în Parlament, m-am întrebat de-a ce se joacă și nu, încă n-am ieșit în stradă. Pentru că nu cred în „Jos cutare!” doar pentru că mi-a zis mie Gigel pe facebook că așa trebuie.

Mi se pare o mizerie că, acum vreo două-trei săptămâni, sub pretextul semnării unei petiții pentru protecția animalelor de circ, adresa mea de email a fost introdusă într-o bază de date pentru „organizarea de proteste spontane” și chemare la grevă generală - Csibi Magor, nu mă așteptam la asta. Zău.

Și dacă tot m-am apucat, nu vă supărați, dar mie nu mi se par drăgălași copiii care strigă în piață „DNA să vină să vă ia”. Adică ei sunt foarte drăgălași, că doar sunt copii, dar le distrugeți inocența. Nu, nu li se dezvoltă spiritul civic - la câțiva anișori habar n-au cine e DNA și de ce mami și tati spun că nenea și tanti din clădirea aia mare sunt hoți. Li se dezvoltă doar ura. Pentru că în piață se strigă și „PSD - ciuma roșie”, și „Duie Mragnea”, varianta 18+ și câte și mai câte.

Am înțeles și am apreciat ieșirea oamenilor în stradă. E un drept, e un curaj, e o luare de atitudine. Toate, normale într-o democrație. Dar până unde, oameni buni? La început s-a cerut demisia Guvernului. Bun. Da, a fost de porc faza cu ordonanța aia adoptată pe șest, fără un motiv real al urgenței. Și cu pragul și cu multe. După care s-a cerut demisia și abrogarea. Între timp, niște minți luminate au realizat că demisia Guvernului înseamnă executiv interimar, cu puteri limitate. Așa că s-a modificat schimbarea: „nuuuuuu, nu mai vrem demisia; abrogați și-apoi plecați!”

A anunțat Grindeanu că face ședință de Guvern ca să omoare nenorocita aia de ordonanță? „Ieșim în continuare. De ce? Păi cum, să plece Guvernul! Huooo!”

A zis cineva - vreun influencer, că la altceva nu mai reacționăm - că totuși ar fi cam penibil să se facă anticipate la nici două luni de la alegerile parlamentare, care au dat un guvern legitim. Așa că noua poezie este: „să guverneze PSD, dar nu cu miniștrii ăștia!”

Între timp, deși astă seară s-a făcut anunțul privind posibila abrogare, la București își anunță sosirea oameni din toată țara. Păi acu', maică, la spartul târgului? Sau urmează vreun after party și nu știm noi, ăștia mai fraieri de stăm acasă?

PSD a dat cu cârpa roșie pe la nasul protestatarilor anunțând - la cacealma - o contra-manifestație. Replica facebook-ului revoluționar?

„Corega/moșii/pensionarii/colivă/hăhăhă”. Mă copii, nu mai faceți mișto de vârsta oamenilor, că ați plâns cu sughițuri când a venit Șora în piață.

Aștept cu mare interes să văd ce teme se mai aruncă pe facebook în zilele următoare. Sper, doar, să aveți discernământ și să nu le mai ciuguliți așa, fără să le triați. Unele-s bune, dar altele-s pleavă.

#Rezistați? Bravo, vă felicit, jur! Din toată inima mea! Dar încercați să #rezistați și la vrăjeală. Judecați cu mintea voastră. Vă rog eu. Manipularea nu e o stradă cu sens unic.

Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.

Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!

Cod Penal vs Cod Vestimentar

foto: cloudfront.net

Mă consider un om cu mintea deschisă. Nu semnez scrisori care limitează drepturile civile ale altor oameni, nu cred că rostul femeii e doar să facă sarmale și copii (cu excepția cazului în care atât își dorește ea) și nu cred că locul câinelui e în lanț. Mă rog, sunt mai multe aspecte în care vederile mele nu coincid cu cele conservatoare, dar n-am de gând să le enumăr pe toate.

Într-o privință, însă, sunt destul de strictă: adecvarea ținutei. La funcție, la ocazie, la loc, la momentul zilei.

Nu cred că e OK să porți rochie lungă cu paiete și spatele gol când iei micul dejun pe o terasă, în parc, la fel cum nu mi se pare în regulă să porți trening la Ateneu.

foto: fiercelyglamazonian

Sunt prezentator de știri și detest ținutele office. Dar, slavă Domnului, după ce intră publicitatea pe post, pot să-mi abandonez sacoul pe spătar și să revin la tricourile mele lălâi, cu mesaje tembele gen ”I miss you when I'm bored”. Sau cu pisici. Sau cu capete de mort. Sau cu ”rich and famous”. Le-aș purta și la știri, dar știu că nu „cadrează”.

Nu sunt o conformistă și, dacă aș lucra într-o bancă sau într-o companie unde ținuta office ar fi obligatorie, cred că aș sfârși într-o cumplită depresie.

Dar când ești ministru și mergi la întâlniri oficiale, practic, taman ce-ți exerciți funcția, cred că, oricâte haine cool și hip și mișto ai avea, e bine să te îmbraci altfel decât o faci când bei un cappuccino cu fetele, la mall. Sau, în fine, un ceai la vreo crâșmă hipsterească. Chiar și ținutele office pot fi cool. Dacă mă uit la Olivia din Scandal, la Mrs. Underwood din House Of Cards sau la Jessica din Suits... Wow. Trebuie doar să-ți pese.

foto: thestitcherati.com

Și nu, nu-mi spuneți că sunt superficială. Până la urmă, hainele pe care le porți înseamnă respect față de ceilalți. Sau, dimpotrivă, lipsa lui. Dacă ești ministru și mergi, în calitatea asta, la o întâlnire oficială, îmbrăcată hippie- grunge- claiepestegrămadă, înseamnă că nu dai pe interlocutori nici o Prună ceapă degerată.

Familia este acolo unde eşti iubit

Am avut o copilărie fericită, pentru că am crescut într-o familie iubitoare, care a avut grijă şi de nevoile non-materiale ale copilului Laura Nureldin. Am avut parte de o familie cu care am putut mereu să vorbesc despre orice, care m-a învăţat să râd, să respect, să mă respect, să fiu pretenţioasă cu mine şi cu ceilalţi, fără să fiu arogantă.

Am avut norocul de a creşte într-o familie de oameni buni, corecţi, respectabili şi respectaţi, care m-au ajutat să devin adultul de azi. Am uitat să spun că familia care m-a crescut au fost bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Mătuşa şi unchiul sunt fraţii mamei mele. În copilărie, mama nu a fost lângă mine atât cât, poate, şi-ar fi dorit. Tata a reapărut în viaţa mea anul trecut. Îl crezuserăm cu toții mort. Nu era. Aşa a fost viaţa. Mai am un frate de mamă, un frate şi trei surori de tată. Un tată vitreg şi o mamă vitregă. La şcoală mă ducea bona, minunata Tanti Lola, pe care toată lumea o credea bunica mea.

Ştiu, e complicat. Dar e familia mea. Poate cineva să-mi spună nu e o familie? Are cineva dreptul să-mi spună asta?

O familie poate fi formată dintr-o femeie şi un copil, un bărbat şi un copil, o femeie şi trei copii, un bărbat, o femeie şi niciun copil, două femei și niciun copil, doi bărbaţi şi cinci copii... Înţelegeţi voi. Dar chiar înţelegeţi?

Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să-i spuneţi unei femei sau unui bărbat care aşteaptă frângându-şi mâinile pe holul unui spital "nu aveţi dreptul să vedeţi pacientul, pentru că nu sunteţi aparţinător" când omul ăla care se zbate între viaţă şi moarte, într-un salon, e toată viaţa lui ? Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să încălcaţi un drept civil unor oameni care, ca toţi oamenii, plătesc taxe şi impozite? Da, un drept civil. Mai ales un drept pe care oamenii ăia nici măcar nu l-au revendicat.Nu încă. Dar poate că vor începe s-o facă acum, dacă tot aţi zgândărit chestiunea.

Iar dacă o vor face, eu îi voi susţine. Da, sunt hetero. Dar sunt şi om. Ca şi ei.

Să punem batista pe pianul de concert

fineartamerica

Când s-a închis TVR Cultural, mă întrebam dacă pentru cultură nu mai e timp. Sau disponibilitate. Sau interes. În anii care au urmat, răspunsul a venit aproape de la sine: nu, firește. Ce nevoie ai să promovezi cultura, când poți spăla creiere rapid, simplu și eficient, înecându-le în muzică de proastă calitate, spectacole de proastă calitate și oameni de proastă calitate?

Se pare că, de data asta, am reușit să fim vizionari. Am luat o decizie - proastă - înainte ca ea să vină în sticluța cu otravă, din cristal frumos ornat, pe care scrie cu caligrafie nobilă „directivă europeană”. Am închis TVR Cultural înainte să ni se ordone. Sau, cel puțin, înainte să ni se ordone oficial.

Astăzi aflu că Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își încetează activitatea. După 40 de ani de existență, Uniunea Europeană a decis să-și ucidă ambasadorul cultural. O orchestră care, în patru decenii, a format oameni, a consolidat relații între diverse țări și... a bucurat suflete. Nu, nu vă gândiți că în orchestră sunt „antipatici d-ăia de belgieni, spălăciți și aroganți”. Sunt muzicieni din toate statele membre UE. Sunt artiști talentați care formează o uniune mai mică numeric, dar mai mare ca potențial.

Orchestra de Tineret a Uniunii Europene va dispărea de la 1 septembrie, anul acesta. Dacă cineva nu reușește să-i convingă pe decidenții Europei că e nevoie de ea.

Un banc zicea că un violonist, singurul supraviețuitor dintr-un avion prăbușit undeva în Africa, reușise să-și salveze iubita lui vioară din epava arzândă și rătăcea, în zdrențe, prin savană. La un moment dat, apare un leu, care mirosise prada obosită și ușor de doborât. Începe să se apropie. Cum știa clar că nu are cum să se apere de sălbăticiune, violonistul se gândește să-și petreacă ultimele clipe de pe această lume făcând ceea ce iubea: cântând. Așa că se așază, își scoate vioara și începe. Leul se oprește și ascultă. Mai apare un leu, care face la fel. Încă unul. O mulțime de lei stăteau și ascultau, ca vrăjiți, vioara. Brusc, se aude un răget, și spre violonist țâșnește un alt leu, apărut de nicăieri.

- Vezi - zice un leu către altul, știam eu că dacă apare surdul s-a terminat cu muzica.

Dragii mei, să nu ucidem violonistul. E păcat de muzică.

Taxa pe boală și dreptul la prostie

foto: evz.ro

Tocmai am aflat de la un membru al Parlamentului României că nu am drepturi. Nu, nici măcar nu a încercat s-o dea în lirisme ca doamna ministru Prună, cu „drepturile omului, un lux teoretic”. Nu. Doamna deputat Aurelia Cristea a spus clar, cu subiect și predicat, că „fumătorii nu au niciun drept, există doar dreptul la sănătate”.

Doamnă, voi încerca să mă exprim cât mai clar, în propoziții scurte, ca să fiu sigură că înțelegeți.

1. Dumneavoastră sunteți pusă acolo de noi, cetățenii români, fumători și nefumători deopotrivă.

2. Toți cetățenii români au drepturi egale, cu excepția celor care și-au pierdut prin sentință judecătorească unele drepturi civile.

3. Vânzarea și consumul produselor din tutun sunt legale și fiscalizate.

4. Trimițându-mă să fumez afară, în frig, dumneavoastră îmi periclitați sănătatea, nu mi-o susțineți.

5. Înainte de a-mi recomanda să renunț, vedeți punctul 3.

6. Ați spus că fumatul e o boală. Atunci ce faceți, doamnă, discriminați niște oameni bolnavi? Ba mai mult, statul impozitează o boală? 

7. Conform DEX, boala este definită drept:

Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug.

În această descriere se potrivește, de pildă, obezitatea. Cu toate astea, nu există vreo lege care să interzică amplasarea de fast-food-uri în vecinătatea instituțiilor de învățământ. Sau a locurilor de joacă. Ba mai mult, există restaurante fast food care au propriile locuri de joacă. Unde se servește, evident, (și) mâncare complet nesănătoasă. Cunoașteți datele legate de obezitatea infantilă? Să vă spun eu, doamnă: România e pe locul trei în Europa.

Doamnă deputat Cristea, sper că nu v-am solicitat prea mult intelectul. Oricum, în calitate de cetățean de rangul doi, nici nu știu dacă am alt drept în afară de acela de a munci și de a contribui la bugetul de stat, cel din care sunteți și dumneavoastră plătită.

Ați merita, doamnă deputat, ca fumătorii să intre în grevă fiscală. Toți. Ar trebui să refuzăm să plătim din banii noștri un om care ne consideră semi-cetățeni bolnavi.

P.S. Doamnă Cristea, (dacă vă mai puteți concentra un pic) cum vi se pare anunțata decizie a producătorilor și distribuitorilor de medicamente de a retrage de pe piața românească produsele ieftine, pentru că sunt „bad for business”? Acolo nu v-am auzit să luați vreo poziție fermă, în numele dreptului la sănătate.

Tratăm abuzul cu abuz?

N-am zis nimic despre cazul Bodnariu până acum, pentru că am vrut să înţeleg. Şi tot n-am reuşit. Nu pe deplin, oricum.

Ce date avem? O familie mixtă (soţ român, soţie norvegiană), cu mai mulţi copii pe care îi creşte conform unor precepte creştine stricte. Uneori, posibil şi cu corecţii fizice.

Directoarea şcolii unde învaţă unii dintre copiii familiei sesizează ceea ce ea percepe ca o posibilă problemă legată de educaţia pe care o primesc copiii acasă şi anunţă autorităţile.

Până aici, nimic exagerat, nimic deosebit.

Ce fac autorităţile norvegiene, însă? Iau copiii din familie, la modul brutal şi fără explicaţii. Deşi există familie extinsă şi în cazul mamei şi al tatălui, rude de sânge, fraţii sunt separaţi, daţi în plasament şi primesc OK-ul pentru adopţie internaţională.

Bun. În Statele Unite, de pildă, dacă un copil ajunge la spital cu leziuni pe care le-ar fi putut căpăta pentru că e bătut acasă, medicii au obligaţia să anunţe poliţia şi Protecţia Copilului. Ce se face? O anchetă, o evaluare psihologică a copilului şi, dacă se dovedeşte că a fost abuzat, e luat din familie. Dacă nu, nu.

Tot acolo, dacă un profesor observă că un elev este excesiv de retras, că evită contactul cu ceilalţi copii, că se teme de autoritate, anunţă psihologul şcolii. Pentru că abuzul nu trebuie să fie neapărat fizic. Psihologul îl evaluează şi, dacă e cazul, anunţă Protecţia Copilului.

În ambele cazuri, specialiştii EVALUEAZĂ situaţia şi, dacă într-adevăr există probleme, dar nu unele care să pună în pericol buna dezvoltare, siguranţa sau chiar viaţa copilului, atunci Protecţia Copilului va supraveghea şi sfătui părinţii, astfel încât să-şi poată creşte în continuare copiii. Pentru că, exceptând situaţiile extreme, un copil se dezvoltă cel mai bine în familie. Indiferent despre ce variantă de familie vorbim (mamă-tată, monoparentală, bunici, whateva). Dacă, însă, vorbim de situaţii care periclitează copilul, atunci da, el va fi luat din familie.

O altă discuţie este aceea legată de definirea abuzului. Sau a anumitor acţiuni care afectează dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.

"Familiei Bodnariu i s-a reproşat că e prea creştină." Am auzit asta, ca argument că norvegienii sunt nebuni. OK, dar burka e prea islamică. E bine? Nu e bine. Fundamentalismul religios nu e bun, indiferent dacă vorbim de creştinism, islam, hinduism sau iudaism. Dacă într-o şcoală românească aţi vedea o fetiţă, provenită dintr-o familie mixtă, pe care tatăl "prea musulman" o obligă să poarte burka la ore, nu vi s-ar părea cel puţin nepotrivit? Poate că tatăl nu o face de-al dracu', ci pentru că aşa a învăţat el că e bine. Copila nu e bătută, are ce mânca, e iubită şi îngrijită acasă. Dar poartă burka. Nasol, nu? Trebuie luată din familie? Nu. Ce se poate face, însă, este să i se explice tatălui (şi mamei, care acceptă situaţia) că trebuie să se adapteze la societatea în care trăiesc. Că nu are nimeni nimic împotriva convingerilor lor religioase, dar că extremele vor duce la marginalizarea fetiţei, că va avea probleme de integrare etc. De ce nu s-a făcut la fel şi cazul familiei Bodnariu? Cu riscul de a îmi atrage huiduieli, trebuie să vă spun că unele precepte fundamental creştine, aplicate ad litteram, pot fi la fel de limitative ca burka, doar că nu şi la fel de vizibile ca ea.

 Mai e o problemă: diferenţa de percepţie. În România există o zicală pe care eu, una, o detest din ficaţi: bătaia e ruptă din Rai. Nu, bătaia nu e ruptă din rai. E ruptă din iad. Din iadul în care trăieşte un copil forţat să descopere lumea printre palme peste gură şi curele peste fund. Est-europenii au o toleranţă faţă de corecţiile fizice care este de neînţeles pentru un occidental. De multe ori, atunci când spun că ei nu îşi bat copiii, esticii sunt cât se poate de convinşi că spun adevărul. Pentru mulţi dintre ei, a-ţi lovi copilul nu este echivalentul unei palme peste fund, ci al unei bătăi soră cu moartea. Or ei nu fac aşa ceva, nu?

De ce să tai înainte să măsori? De ce să nu mergi pe varianta anchetei sociale, a consilierii şi supravegherii familiei, atâta timp cât integritatea sau chiar viaţa copilului nu sunt puse în pericol?

În concluzie, nu ştim exact ce se întâmpla în familia Bodnariu. Din păcate, nici autorităţile norvegiene nu par să ştie. Poate că oamenii nu-şi băteau copiii; însă abuz nu e doar cel care lasă vânătăi. Poate că nu îi abuzau deloc, iar copiii lor erau fericiţi, îngrijiţi şi liberi. Tocmai de aceea nu mi se pare corect şi nici eficient să smulgi copiii din familie, în numele protejării lor, înainte de a şti exact ce se întâmplă acolo. Pentru că, acţionând aşa, rişti să le produci traume mai multe şi mai profunde decât - poate - reuşise familia.

Capcană pentru teroriști punct ro

Dacă tot prinseră la graniță doi moldoveni care cică erau simpatizanți ISIS, n-am putut să nu-mi imaginez situația „Conii teroriști față cu România”. Mai ales dacă vin cu mașina.

Intră în țară. Dau șpagă la vamă, ăla se face că nu vede Kalașnikoavele demontate de sub banchetă. Trec de punctul de control și li se termină brusc șoseaua. Nu în sensul că intră în porumb, ci în sensul că dau în gropi. OK, și de proști (cât de bou să fii să faci atentate în România când îl avem pe Dorel, d'oh), dar mai ales de lipsă autostrăzi.

După multe ore în care sunt gata să crape complet neonorabil, făcuți pilaf de vreun jmeker care depășește în curbă cu 200 la oră și vizibilitate zero pentru că ambii ochi și-o mână sunt în decolteul blondei din dreapta, teroriștii noștri, cei mai fraieri din Univers, ajung la București.

Se rătăcesc magistral, pentru că străzile sunt semnalizate mai mult nu, iar dacă urmezi indicațiile rutiere ai mari șanse să ajungi la Kandahar, nu la Piața Romană. Se cazează undeva, separat, fiecare la un hotel unde mocheta miroase a mucegai și femeile din lobby la fel. Nu, de femei nu se ating că trebuie să fie puri înainte să se sacrifice. Dreaq, doar îi așteaptă 70 de fecioare pe lumea ailaltă. (chiar, mereu m-am întrebat: pe lumea ailaltă se duce numai sufletul, cum ar veni, nu? Atunci ce să faci, verișoare, cu fecioarele alea? Să le povestești cum ai murit ca un bou și acu' te uiți la ele și te oftici? Mă rog...)

Revenim. Teroriștii noștri dorm, își montează armele, centurile cu TNT sau cu C4 sau ce petarde mai au ei în dotare. Se urcă în mașini, își pun hands free-ul și pornesc spre punctele unde trebuie să atace. Între timp, discută între ei, să se sincronizeze, că așa le-a explicat lor Ahmed, când i-a antrenat în tabăra aia din Arizona. Asta, pardon, din Alep.

- Khalid, unde ești, mă?

- Pe Ion Mihalache, tu-i maica mă-sii, cre' că e coadă până la Victoriei. Tu unde ești, Mohamed?

- Bă, ej prost? Io n-am ieșit din Berceni.

- Ai de plm.  Mustafa, tu ce zici, koae? Ajungi la locație?

- Ajung pă dreaq, Doamne iartă-mă, că am început să vorbesc ca necredincioșii. S-a stricat semaforul de la Izvor și stau pe pod ca bou'. Nu-i niciun milițian să dirijeze traficul, or fi toți în coloane oficiale, că ăștia nu mai știu să meargă altfel, nici la frizerie, nici la ministere.

- Băieți, cred că am făcut o eroare gravă de strategie. Am ales greșit ținta. Păi la americani și la francezi am intrat ca-n brânză, niciun obstacol, nimic... La ăștia trebuia să ne prindem de la început că e nasoală treaba. Toată șoseaua până în capitală cred că era plină de mine antipersonal, da din alea șmechere, de nu explodează da-ți bulesc mașina. Pe urmă, în momentul ăsta, cred că suntem prinși într-o cursă. N-ai cum să stai juma de oră la un semafor. N-ai cum. Nici la mine în Kabul n-am văzut așa ceva. Cred că o să vină ăștia să ne ia din mașini ca din oală. Așa că abandonați misiunea. Repet: abandonați misiunea. Planul a fost compromis. Ieșiți din mașini acum și cărați-vă acasă cu ia-mă, nene, că aici nu e combinație. Over and out.

Postare inspirată de bancul ăla vechi cu jurnalul unui terorist la București și de propria mea experiență (pașnică) de azi, din traficul bucureștean. 

Sociologie organizațională. Lecția 1: cum lucrăm cu oamenii

Oamenii muncesc. Ceea ce îi mână în luptă se numește motivație. Ea poate fi pozitivă sau negativă. Primară este motivația materială. Muncim ca să trăim, nu invers.

Lucrurile se schimbă puțin când e vorba de profesii care țin de vocație. Profesorii, actorii, preoții, jurnaliștii tind să le cam încurce pe cele două. Adică, în cazul lor, viața privată se împletește, cumva, cu cea profesională. Pentru că preceptele religioase ar trebui să guverneze viața preoților, de pildă. Sau pentru că actorii și jurnaliștii sunt recunoscuți de oameni pe stradă și pentru că, de cele mai multe ori, „își iau de lucru și acasă”. La aceștia din urmă, poate mai mult decât la alții, intervine și orgoliul. Într-o proporție deloc neglijabilă. E mișto să fii persoană publică, să te recunoască, la supermarket, casiera și să te întrebe despre nu știu ce film/emisiune/apariție publică etc. E mișto să vrea oamenii să facă poze cu tine pe stradă. Mă rog, nu și când ai fugit până la farmacia din colț ca să-ți iei Paracetamol, ai febră 40 și cearcăne până-n barbă. Dar... e mișto. Îți gâdilă orgoliul profesional și nu numai. 

Toți avem orgoliu. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar e acolo.

Ce trebuie să înțeleagă un lider de echipă e că lucrează cu personalități. Nu neapărat în sens public, ci mai ales în sens psihologic. Oamenii au experințe, trăiri și reacții diferite.

Cum se aplică asta în practică?

Simplu. Gândește-te la cel din fața ta ca la o ființă dotată cu inteligență, afecte și... hm, mă repet: orgoliu.

Vrei doar să execute un ordin? Spune-i „trebuie să faci asta pentru că așa vreau eu.” Vrei să fie productiv, eficient și loial? Spune-i „e minunat ce ai făcut până acum. Tocmai pentru că te apreciez, aș vrea să-ți încredințez sarcina X”. I se vor lumina ochii, o va lua ca pe o provocare și va fi cel puțin la fel de bun ca până atunci. Dacă aplici prima variantă, va executa. Și atât. Productivitatea s-ar putea să existe, dar îi vei pierde loialitatea și respectul. Vei fi șef. Nu vei fi lider.

Oamenii nu sunt cartofi, pe care să îi muți dintr-o ladă în alta. Cartofilor nu trebuie să le explici, nu trebuie să-i faci să se simtă bine, nu trebuie să le obții respectul. Oamenilor, însă, da.

Depinde ce vrei să fii. Cultivator de cartofi sau conducător de oameni. Alegerea e simplă.

Viaţa şi moartea prin gaura cheii

Tocmai mi-am dat seama: nu ospitalitatea este principala caracteristică a poporului român, aşa cum ne tot lăudăm în cărţile de istorie. Ci voyeurismul. O fi moştenire de la romanii cărora le plăcea să simtă mirosul maţelor proaspete de gladiator, împrăştiate în nisipul Collosseum-ului, şi care mergeau împreună la budele comune contruite de Vespasian.

Ne place să vedem cum se nasc, cum se iubesc, cum se bat, cum se împacă şi cum mor oamenii.

Vrem să vedem. Tot.

Să vedem testul de sarcină al Monicăi Columbeanu, cicatricile de la operaţiile estetice ale Biancăi Drăguşanu, chiloţii Oanei Zăvoranu şi fundul Cruduţei. Să vedem.

Dar, mai presus de orice, vrem să vedem mortul. Nu contează cine e. Sau dacă a fost cineva. Vrem să ne asigurăm că e mort. Că au început să se înfrupte viermii din el. Că are vată în nas şi bănuţi pe ochi. Că pute.

Suntem în stare să ne batem cu poliţia, cu paznicii cimitirului şi chiar cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Pentru că trebuie să-l vedem. Să-l atingem.

Fascinaţia pentru morbid nu se opreşte la pupatul moaştelor. Chiar, oare oamenii ăia care umplu de bale mătasea de pe rămăşiţele Sfintei Parascheva cum ar reacţiona dacă ai dezgropa un mort vechi de 20 de ani şi le-ai da un os să-l pupe? Presupun că, după ce ar vomita, te-ar lua la bătaie.

Dar, dacă turma vrea un mort, acel mort devine, brusc, valoros. Merită să te baţi, la propriu, ca să-l vezi. Să-l atingi. Şi, poate, să rupi o bucăţică din el. S-o ai ca amintire. Să o pui în vitrină şi să le spui vecinilor "Uite, vezi? Ăsta e degetul mic de la piciorul stâng al maestrului Sergiu Nicolaescu. Am apucat să i-l smulg înainte să-l incinereze nenorocita aia. Iar unghia asta dată cu ojă roşie e de la degetul mijlociu al Marioarei Murărescu. Acolo a fost mai uşor, că ne-au lăsat să ne apropiem şi nici n-au ars-o, ca păgânii. Uite, am şi certificat IML de când m-a bătut poliţia la înmormântarea Mărioarei Zăvoranu. A dreacu' zdreanţă, deloc nu ne-a lăsat în cimitir fie-sa. Un fir de păr n-am putut să iau şi io."

De fapt, s-ar putea nu doar voyeuri să fim. Ci şi necrofili. Şi, poate, atunci când nu ne vede nimeni, necrofagi.

Încep să am certitudinea că unii dintre semenii mei se hrănesc cu cadavre, atunci când CRED că nu-i vede nimeni.

Nesimțirea dăunează grav sănătății

Da, știu, peste câteva ore se deschid secțiile de votare. Așa, și? Eu vin de la spital. Floreasca. Nu, n-am pățit nimic, am fost să văd o prietenă. Nu știam ce diagnostic are, nu știam unde e, nu știam nimic. Știam doar că ultimul mesaj de la ea îmi spunea că e în pragul șocului anafilactic.

Mă urc în mașină, parchez peste drum de spital și intru. Sunt plăcut surprinsă de felul în care arată aripa nouă a clădirii. Occidental, așa. Frumos. Civilizat. Paznicul mă vede dezorientată și mă întreabă ce vreau. Îi spun. Mă îndrumă spre recepție. Acolo, două doamne așezate pe scaune. Spun ce știu și ce vreau să aflu. Nu nu mă prezint. La spital nimeni nu e „ăla/aia de la televizor”. Acolo suntem pacienți și aparținători. În fine, după îndelungi căutări, doamna cuvântează:

 - Urmați linia albastră.

Remarc, în treacăt, că dacă ar fi fost doar un pic mai acră, doamna respectivă ar fi fost numai bună de stors în salată. Mă rog, o fi sătulă de câte vede, îi găsesc eu circumstanțe. Urmez linia albastră. Ajung în dreptul unor uși, aștept afară. Ies medici, unii vorbesc la telefon, alții sunt cu nasul în hârtii. Îmi iau inima-n dinți și întreb o doctoriță tânără dacă prietena mea e acolo. Femeia îmi zâmbește și îmi spune să intru și să întreb. Fair enough. Intru. Nu, nu e acolo.

 - Dar unde e? întreb, ușor panicată.

 - Mergeți la recepție și vă spun fetele.

 - Păi fetele m-au trimis la dumneavoastră.

 - Trebuie să fie în camera care este chiar față în față cu recepția.

 - A. Mulțumesc.

Ies, revin la recepție. N-apuc să întreb nimic, că din camera unde fusesem trimisă iese un fel de doctoriță. Spun „un fel” pentru că, după atitudine, aș fi văzut-o mai degrabă ca asistenta favorită a lui Mengele.

 - Bună seara, știți cumva dacă acolo înăuntru este o pacientă pe nume X?

 - Întrebați la recepție, a lătrat ea (iartă-mă, Mara. Tu, draga mea cățelușă, ești de un miliard de ori mai drăgălașă când latri, chiar dacă o faci ca și cum ai vrea să rupi gardul și pe toți cei aflați dincolo de el). Deja simt cum îmi crește tensiunea și nu e de la panică.

 - Am întrebat deja la recepție, doamnă, și am fost îndrumată greșit.

Lătrătoarea ridică din umeri și merge mai departe. I se pune în mână un telefon și reîncepe să latre, de data asta la un pacient care îndrăznise să sune pe cineva să întrebe dacă e cazul să vină la spital. Proaspăt operat de apendicită și cu dureri mari. Nu am tras cu urechea, lătrătoarea repeta, urlând, tot ce spunea omul ăla.

În fine, mă vede, mă privește mirată  - tot aici ești? - și mă întreabă:

 - Cum ziceați că o cheamă?

Îi spun.

 - Păi e la Observator Critici.

 - Nu e acolo, am fost eu.

 - ATUNCI NU ȘTIU UNDE E!!! urlă și se întoarce pe călcâie.

 - Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă deranjez.

 - Hm!

Ies. Fumez o țigară. Două. Niște oameni buni - despre care nu voi scrie cu ce se ocupă în lanțul trofic din sistemul sanitar, pentru că nu vreau să le fac rău - îmi spun că au asistat la scenă și că așa se poartă „doamnele” și „domnii” de acolo și cu ei, deși sunt colegi.

 - Le-ați făcut prea multă reclamă și li s-a urcat la cap.

Posibil.

Între timp, prietena mea vede mesajele mele și îmi răspunde. Ieșise cu perfuzia după ea ca să meargă la toaletă. O găsesc pe hol, în dreptul celebrei de-acum recepții. Între timp, acriturile îmi recunoscuseră fața - cine e? a, da, e aia de la știri? a...  - și, cum frica păzește pepenii, au început un dialog penibil și strident, menit să justifice atitudinea lor de nesimțire și nepăsare crasă.

 - Păi zi și tu, fată, de unde să știu io dacă pe mine n-a venit nimeni să mă anunțe că au mutat pacientul? Vezi, și tot pe noi se supără lumea.

Le spun de dulce în gând și continui să vorbesc cu prietena mea. Mă asigur că e bine și plec. Nu înainte de a le ura „doamnelor” o seară bună.

Da, în câteva ore se deschid urnele. Se schimbă președintele. Degeaba. Schimbarea nu începe de sus, ci de jos. De la acritura care răspunde în doi peri unui om venit să-și caute un prieten la spital. De la medicul care răcnește la pacient de parcă bietul bolnav ar fi de vină că a ajuns acolo. Sistemul nu e ceva abstract. E făcut din oameni. E ca mecanismul unui ceas. Degeaba unele rotițe sunt din aur, dacă altele sunt din tinichea ruginită.

Voi continua să am tot respectul pentru medici. Însă locul măcelarilor n-ar trebui să fie la spital.