Nu mă dau vreun Emile Durkheim, aşa că nu am pretenţia de a epuiza subiectul într-o amărâtă de postare pe blog. Dar vreau să lămuresc nişte lucruri pentru că, spre deosebire de fotbal şi politică, la psihologie şi sociologie nu se pricepe toată lumea, deşi mulţi o ard de parcă i-ar fi citat Freud în vreun tratat.
A! Nu discut dimensiunea religioasă a actului suicidar; ţineţi-vă în frâu izbucnirile drept-credincioase.
Mai întâi, vreau să subliniez un lucru: sinuciderea nu este un act exclusiv egoist. Tot Durkheim spune că ea poate fi inclusiv altruistă. Da, chiar aşa: unii oameni se pot sinucide pentru binele sau salvarea altuia/altora.
De aici rezultă încă ceva: nu toţi sinucigaşii au probleme psihice. Dacă cineva e în stare să moară pentru a ajuta pe altcineva să trăiască, înseamnă că face asta în mod conştient, în urma unui proces de gândire.
Însă, cei mai mulţi sinucigaşi ajung să-şi pună capăt zilelor din cauza depresiei. În cazul ăsta, orice aprecieri de genul "haide dom'le, cum să te omori că ai pierdut tramvaiul" sunt complet lipsite de noimă. Da, în depresie, chiar şi faptul că ţi s-a găinăţat o vrabie pe rever poate constitui o catastrofă. Pentru depresiv, este încă un bocanc în gură pe care i-l dă viaţa.
Nu zic mai multe. Dar, înainte să mai emiteţi judecăţi de valoare asupra acestui gest, poate vă documentaţi. Aici e un rezumat bunicel al lucrării Le Suicide de Emile Durkheim. O lectură interesantă, zic eu. Pentru cei care vor să înţeleagă, nu doar să pună etichete.
