- Da de ce-l incinerează? Păgâni nenorociţi... Huuuooooooo!
- Ia uite-o, a venit în alb... Nici doliu nu poartă...
- Io am venit să văd mortu'! Vreau să văd mortu'! Ce, am venit degeaba? Să deschidă sicriul!
În mod incredibil şi greţos, toate astea nu sunt replici din Roma Antică, atunci când gloata urla că vrea să vadă maţele gladiatorului împrăştiate în nisipul Colosseum-ului; sunt replici din Anno Domini 2013, dintr-o ţară care face pe nebuna că e europeană şi civilizată. Replici răcnite de isterici imbecilizaţi care au huiduit o văduvă la două zile după ce îşi pierduse bărbatul, replici reluate şi mestecate cu delectare morbidă pe la majoritatea televiziunilor.
Ce s-a întâmplat? A murit un om. Întâmplător, un om care a fost persoană publică, dar nu în sensul în care Bianca lui Bote e persoană publică. Un om care nu face carieră pentru că a apărut la TV, ci apare la TV pentru că a făcut o carieră. Şi ce carieră! Mi se pare arhisuficient argumentul că "Mihai Viteazul" e studiat ca film istoric la şcolile americane de regie. Americane. Americanii sunt băieţii ăia care au Hollywood-ul, la care cineaştii şi cinefilii din lumea asta se uită cu gura căscată. Americanii sunt ăia care dau Oscarurile. Mi se pare penibil să conteşti importanţa filmelor făcute de Sergiu Nicolaescu, în condiţiile astea. În fine, nu sunt critic de film, aşa că nu voi face eroarea de a-mi da cu părerea despre ce nu cunosc.
Voi spune doar că sunt şocată - ştiu, sună ca o burtieră de la RTV -, îngrozită şi scârbită de ce au ajuns să fie oamenii. De felul în care îşi dau cu părerea despre opţiuni care trebuie să fie intime, fără apăsarea vreunei legi a oamenilor sau a lui Dumnezeu.
De ce nu e creştinesc să nu vreau să devin hrană pentru viermi? De ce, dacă Biserica is all about peace and love, nu se poate trece cu vederea ceea ce constituie "un derapaj" în ochii popilor degrabă-strâmbători-din-nas-şi-încasatori-de-şpagă? De ce un om care îşi ia propria viaţă nu poate avea slujbă de înmormântare, în schimb un monstru care ia zeci de vieţi, da? Asta e creştineşte? Are legătură cu iertarea criminalului, a păcătosului, îmi vor spune habotnicii. OK, şi în celălalt caz ce e de neiertat?
Până la urmă, de ce e asta o temă de dezbatere naţională? Nicolaescu a vrut să fie incinerat. Punct. Am înlemnit când l-am auzit pe CV Tudor spunând că "E al nostru, al tuturor". Şi mi-am amintit de o carte citită demult: Parfumul, de Patrick Suskind. Personajul central, o fiinţă ştearsă pe nume Grenouille, a fost dăruit cu un nas senzaţional. Nas care îl va trimite în căutarea miresmei supreme. O obţine şi o foloseşte. Pe propria piele. Rezultatul este atât de fascinant pentru nările omeneşti, încât nefericitul sfârşeşte prin a fi sfâşiat de viu şi mâncat de mulţimea fermecată.
Asta văd eu acum la TV. O mulţime lovită cu leuca, una care se înfruptă cu poftă de vreo 3 zile încoace dintr-un cadavru. Probabil că nu l-ar fi vrut ars ca să poată morfoli până şi ultima bucăţică de carne moartă.
Încă ceva: pe Sergiu Nicolaescu, de acolo de unde s-o fi uitând, cred că toată chestia asta nu îl îndurerează. Cred că îl enervează al dracului de tare.
Drum luminat, Maestre! Sunteţi cu Nemuritorii.
