Translate

Se afișează postările cu eticheta politic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politic. Afișați toate postările

luni, 6 februarie 2017

Istoria nu se repetă, doar se bâlbâie

N-am somn și-mi pică ochii pe un articol de istorie. Ceva, ca un deja vu, nu-mi dă pace. Așa că dau un search. Găsesc asta:

Pe 22 noiembrie 1917, la scurt timp după revoluția din octombrie, în Rusia sunt înființate Tribunalele Revoluționare. Mai târziu, pe 12 aprilie 1919, statutul lor stabilește prioritatea acestor tribunale în fața Instanțelor Populare și le conferă drepturi nelimitate în a dispune măsura urmăririi penale. Pe 21 octombrie 1919 Tribunalul Revoluționar Special este înființat în cadrul CEKA pentru a investiga marile cazuri de speculă, mită și abuz în serviciu. În decretul de înființare se precizează că „în acțiunile pe care le întreprinde, Tribunalul Revoluționar Special are în vedere interesele revoluției și nu este îngrădit de respectarea vreunei proceduri legale.”

Unde CEKA era SRI-ul rusesc, iar Tribunalul Revoluționar Special, un soi de parchet anticorupție pe steroizi.

Mă duc să dorm, dar mai întâi îmi caut cravata de pionier. Acum fix o sută de ani, și la ruși tot în februarie a-nceput.




marți, 31 ianuarie 2017

Partid de guvernare: pierdut strateg. Îl declar nul

foto: bugetul.ro
Sunt șocată. Ce dracu', numai eu mă uit la House of Cards? Liviu Dragnea, printre toate defectele, are o mare calitate. De fapt, o avea: era un strateg excelent. Ori e foarte speriat, ori și-a scăpat minionii din mână.

Păi domnu' Dragnea, tre' să vă-nvăț io? Toate prevederile ordonanțelor - făcute proiecte de lege și trecute prin Parlament. Așa trebuia. Nu cred că aveați emoții cu votul din legislativ. PSD e cel mai disciplinat partid ever și, cu tot cu ALDE, aveți Parlamentul în buzunarul de la piept. Electoratul dumneavoastră v-ar fi iubit și mai tare - „vezi, dom'ne, ce transparenți sunt?” - iar ceilalți n-ar fi avut ce să comenteze - „ptiu, nenorociții, la asta nu ne așteptam”.

Ministrul Justiției, la rândul lui speriat și mai ales timorat de faptul că ideile alea nu-i aparțin, n-a fost capabil să facă față cu un minimum de eleganță și de amabilitate tirului de întrebări legitime puse de reporteri, așa că a reușit să fie doar arogant și încurcat.

Pe scurt: omul care i-a făcut „cheia” lui Geoană în 2009, care a reușit - fără loc, e drept - referendumul de demitere a lui Traian Băsescu în 2012 și care a tras după el partidul pe care îl conduce la o majoritate amețitoare în Parlament nu mai e. S-a stricat.

Altă întrebare!

Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.


Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!

marți, 24 ianuarie 2017

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că Guvernul Grindeanu-Dragnea a greșit grav mergând „pe burtă” cu ordonanța privind grațierea, în loc să treacă proiectul prin Parlament, așa cum e normal. Tot grav a greșit lăsând posibilitatea grațierii a jumătate din pedeapsă TUTUROR infractorilor de peste 60 de ani, indiferent de faptă. Un violator/tâlhar/criminal/pedofil de 60 de ani nu e un moș decrepit de 98, pe care rudele să-l ia acasă doar ca să moară în patul lui. E, încă, un infractor periculos. Cum periculos e să iei decizii la grămadă.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e hilar să văd iscată o ditamai discuția despre amnistie și nerecuperarea prejudiciilor, pentru că:
- nu există ordonanță despre amnistie
- în ordonanța asta se spune clar, în art. 3, alin. 2 că „Grațierea este condiționată de achitarea despăgubirilor la care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească definitivă, în termen de 1 an de la punerea în libertate.”

Așa că m-aș întreba câți dintre cei care își strigă opinia și-au format-o documentat și câți se bazează pe ce au auzit de la alții.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, în cazul infracțiunilor „white collar”, așadar nu al celor violente, închisoarea ar trebui să fie un „stimulent” pentru achitarea prejudiciilor, nu o pedeapsă în sine. De exemplu, în dosarul Microsoft aproape toată lumea e liberă, iar din prejudiciu s-a recuperat o parte infimă. Primordială ar trebui să fie recuperarea banilor, nu? Faptul că unii sau alții stau „priponiți” nu aduce bani la buget; dimpotrivă. În schimb nu aș permite grațierea celor care au comis infracțiuni violente, nici anchetarea lor în libertate, așa cum se întâmplă acum.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că un președinte care azi merge la ședința de Guvern și le spune miniștrilor că e mulțumit de activitatea lor, apoi iese în stradă (îmbrăcat în roșu într-o mulțime unde se striga „ciuma roșie”, dar asta e treaba consilierilor lui de imagine) ca să vorbească despre „gașca de oameni cu probleme penale” și să-și exprime indignarea dă dovadă de o crasă impotență politică. Președintele are pârghii instituționale la îndemână; ieșitul în stradă nu e printre ele. Și nu consider acceptabilă nici dedublarea à la Victor Ponta - „ca președinte sunt mulțumit, ca cetățean sunt indignat.”

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, i-aș spune lui Liviu Dragnea că, dacă organizează referendum pe tema familiei tradiționale, voi merge să votez împotriva modificării Constituției. Pentru că un partid de stânga ar trebui să aibă inițiative progresiste, nu conservatoare. Nu patriarhale. I-aș spune că, dacă a stat la masă cu dezastrul mondial care este Trump, nu era obligatoriu să-i împrumute ideile. Are și singur idei proaste.


Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e o mârșăvie să faci bază de date cu sute de mii de adrese de email și alte date personale sub pretextul unei (probabil, false) petiții pentru drepturile animalelor, ca o să folosești apoi pentru a convoca lumea la mitinguri.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că discursul lui Iohannis din ajunul Unirii Mici a fost la fel de deplasat ca discursul lui Trump de la CIA. Iohannis a vorbit despre proteste, Trump despre cât de mare i-a fost publicul de la învestire. Inadecvați, amândoi.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că m-am săturat de prieteni falși și lupi moraliști. De oameni care sunt gata să întoarcă lumea pe dos ca să găsească justificare unor acțiuni și unor vorbe doar pentru că aparțin celor pe care îi plac. Cu aceeași frenezie ar întoarce lumea pe dos ca să desființeze aceleași acțiuni și vorbe, dacă ele ar aparține celor pe care nu îi plac. M-am săturat de oameni care au uitat prea repede cum e să ai partid unic, televiziune unică, opinie unică. Și le vor înapoi. De oameni care vorbesc cu mine ca prieteni, dar care sunt gata să mă arunce în groapa cu lei. Pentru că, nu-i așa, „eu n-am nimic cu tine, dragă, tu ești fată mișto, dar nu puteai să lucrezi în altă parte?”. Sigur, cum să nu. Tu nu puteai să lucrezi în altă parte? 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, dacă Președintele României nu ar avea, la rându-i, probleme cu legea și nu ar încerca să răstoarne o hotărâre definitivă care spune că a obținut prin fals o casă de pe urma căreia a câștigat bani, aproape că l-aș crede când se delimitează de „gașca de penali”. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică... noroc că nu mai scriu.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Uriaşii cu picioare de zahăr topit

foto: gomexico

Avem, ca naţie, obiceiul de a ne crea idoli doar ca să-i distrugem, după o vreme. Mai cu seamă în politică facem asta. Îi construim, îi umplem de calităţi, îi urcăm undeva, cât mai sus, doar pentru ca, la un moment dat, să-i lovim cu bâtele ca pe o piñata din care curg, în loc de bomboane, toate defectele pe care am refuzat cu obstinaţie să le vedem la început.

Primul Mesia a fost Emil Constantinescu. Oamenii au văzut în el un nou Alexandru Ioan Cuza - iar candidatul la preşedinţie a cultivat şi speculat asemănarea fizică - şi o şansă de a curăţa România de orice reminiscenţă a comunismului întruchipat de contracandidatul său, Ion Iliescu. Nici măcar şarjele actoriceşti - celebra întrebare adresată lui Iliescu, însoţită de gestul de a-şi scoate ochelarii "dumneavoatră credeţi în Dumnezeu?" - nu au ridicat o sprânceană electoratului.

După ce acelaşi preşedinte providenţial s-a dovedit a fi unul slab, fără vână politică şi cu decizii păguboase pentru politica din zona Balcanilor, oamenii au început să vadă. Şi să critice. 

Al doilea şi cel mai longeviv Mesia politic a fost Traian Băsescu. Grobian, dar "de-al nostru", promitea să fie cel care să-l înfrângă pe "ciocoiul" Năstase  (oare cât o să mai gândim ca la 1907?). Cel datorită căruia aveam "să trăim bine". N-a fost aşa. Dimpotrivă. Economia s-a dus în cap iar corupţia a crescut.

Fostul preşedinte care, timp de 10 ani, a strâns în uşa Cotrocenilor degetele Serviciilor Secrete, acum se simte încolţit şi scuipă venin. De fapt, adevăruri. Fireşte, contribuţia sa la caracatiţa letală care a devenit Sistemul a fost substanţială, fapt care îl face rizibil când vorbeşte despre justiţia trunchiată.  Dar până acum un an, a avut parte de apărători sinceri şi pasionali, care luptau feroce pentru "singurul preşedinte care vrea eradicarea corupţiei". Oameni care te-ar fi sfâşiat într-o clipă dacă ai fi îndrăznit să spui că el, chiar el e "pacientul zero" al ciumei şpăgilor şi şantajului. Aceiaşi oameni îl ridiculizează acum. Acum, când personajul îşi arată adevăratele culori. Cele în care era zugrăvit de la bun început, dar peste care un popor întreg a lipit abţibilduri ca să nu vadă.

Al treilea a fost Klaus Iohannis. Era salvarea ţării în faţa "ciumei roşii". Online-ul era plin de "oricine, numai Ponta NU!". OK, dar chiar oricine? E drept, unii au început să aibă dubii după replici ca "ghinion", dar şi le-au redus rapid la tăcere. El avea să fie preşedintele "neamţ", "progresist", "european" pe care ni-l doream. Nimeni nu-l vedea prea tăcut, nelalocul lui în diplomaţia mondială şi complet lipsit de charisma necesară unui şef de stat. Abia după ce, de nervi, şi-a aruncat paltonul pe maşina care îl lăsase la o întrunire internaţională, după ce soţia lui a făcut nişte gafe de protocol, după ce s-a văzut că nu e capabil nici măcar să citească de pe foaie, cu noimă, un text, necum să-l slobozească direct din propria-i minte, abia atunci au început unii să se îndoiască.

Al patrulea Mesia e Dacian Cioloş. Văd un festival întreg de laude şi încântare la adresa "platformei lui Cioloş" - în fapt, o listă de deziderate adaptabile oricărei formaţiuni politice implicate în alegeri. Deziderate, nu măsuri, nu politici. Dorinţe. Aşa, ca lista pentru Moş Crăciun. Adică, nimic concret. Un soi de wishlist pe care poporul ăsta masochist îl are încă din decembrie '89. Şi pe care nu i le concretizează nimeni.

În schimb, diverşi Mesia găunoşi promit, din patru în patru ani, îndeplinirea lor. Tare mi-aş dori să învăţăm să privim cu ochii deschişi de la bun început, nu să-i deschidem abia după ce ne luăm palme peste ei. Din păcate, părem să avem memoria unui caras auriu. 

P.S. Pe Nicuşor Dan nu l-am inclus pe această listă. Nu pentru că nu ar fi fost investit cu aşteptări şi încredere, ci pentru că, în cazul lui, par a fi mult mai mulţi cei care reuşesc să-l vadă deja, aşa cum e: un om mic cu ambiţii mari şi fără strategii sau mijloace de a le realiza. O piñata în care nu există nici măcar o bomboană cip.

vineri, 30 septembrie 2016

Partidul de buzunar, uninominalul și accesul la putere

foto: gabrielbodnariu.blogspot.com
Să mă scuzați dacă nu mă revolt că nu ne întoarcem în anii 90, când erau 244 de mii de partide, partidulețe și partidulicuțe. Dar eu cred că un partid ar trebui să fie reprezentativ; altfel, nu prea își are rostul.

Ce sens are să aglomerezi un buletin de vot cu 50 de partide a câte 4 membri bucata? Oricum nu ating pragul de 5%. Și dacă l-ar atinge, s-ar transforma într-un soi de elastic de care să tragă marile partide, în încercarea de a-și obține o majoritate. Una extrem de volatilă.

Aud că se restricționează accesul cetățenilor la putere? Păi cum așa? Accesul cetățenilor la putere este votul. În primul rând votul.

În loc să ne crizăm că nu poate participa la alegeri vreun partid mai mic decât grupa mijlocie de la grădinița din cartier, nu mai bine ne-am supăra că s-a renunțat complet la ideea de vot uninominal pur? În două tururi, ca la președinție? Și că acum vor ajunge iar o groază de nechemați în Parlament, agățați de câte o locomotivă care va fi cap de listă?

În loc să facem spume că nu intră în cursă mini-partidele, nu mai bine cerem ca, peste patru ani, să putem vota UN OM, și nu un catalog întreg? Pentru că, dragii mei, abia aia înseamnă responsabilizarea politicianului. Nu când intră cu valul. Ci când tu, Ghiță Bumbea din circumscripția X, te duci și-l iei de guler și-i spui, cum fac americanii „Domnu' deputat, EU te-am pus acolo pe DUMNEATA. Mintea ta și mâna cu care votezi îmi aparțin pentru următorii 4 ani. Ești al meu. Mie îmi dai socoteală.”

Eu nu vreau 700 de partide. Vreau doi oameni. Deputatul MEU și senatorul MEU. Abia asta înseamnă să am acces la putere.

vineri, 20 noiembrie 2015

Capcană pentru teroriști punct ro

Dacă tot prinseră la graniță doi moldoveni care cică erau simpatizanți ISIS, n-am putut să nu-mi imaginez situația „Conii teroriști față cu România”. Mai ales dacă vin cu mașina.

Intră în țară. Dau șpagă la vamă, ăla se face că nu vede Kalașnikoavele demontate de sub banchetă. Trec de punctul de control și li se termină brusc șoseaua. Nu în sensul că intră în porumb, ci în sensul că dau în gropi. OK, și de proști (cât de bou să fii să faci atentate în România când îl avem pe Dorel, d'oh), dar mai ales de lipsă autostrăzi.

După multe ore în care sunt gata să crape complet neonorabil, făcuți pilaf de vreun jmeker care depășește în curbă cu 200 la oră și vizibilitate zero pentru că ambii ochi și-o mână sunt în decolteul blondei din dreapta, teroriștii noștri, cei mai fraieri din Univers, ajung la București.

Se rătăcesc magistral, pentru că străzile sunt semnalizate mai mult nu, iar dacă urmezi indicațiile rutiere ai mari șanse să ajungi la Kandahar, nu la Piața Romană. Se cazează undeva, separat, fiecare la un hotel unde mocheta miroase a mucegai și femeile din lobby la fel. Nu, de femei nu se ating că trebuie să fie puri înainte să se sacrifice. Dreaq, doar îi așteaptă 70 de fecioare pe lumea ailaltă. (chiar, mereu m-am întrebat: pe lumea ailaltă se duce numai sufletul, cum ar veni, nu? Atunci ce să faci, verișoare, cu fecioarele alea? Să le povestești cum ai murit ca un bou și acu' te uiți la ele și te oftici? Mă rog...)

Revenim. Teroriștii noștri dorm, își montează armele, centurile cu TNT sau cu C4 sau ce petarde mai au ei în dotare. Se urcă în mașini, își pun hands free-ul și pornesc spre punctele unde trebuie să atace. Între timp, discută între ei, să se sincronizeze, că așa le-a explicat lor Ahmed, când i-a antrenat în tabăra aia din Arizona. Asta, pardon, din Alep.

- Khalid, unde ești, mă?
- Pe Ion Mihalache, tu-i maica mă-sii, cre' că e coadă până la Victoriei. Tu unde ești, Mohamed?
- Bă, ej prost? Io n-am ieșit din Berceni.
- Ai de plm.  Mustafa, tu ce zici, koae? Ajungi la locație?
- Ajung pă dreaq, Doamne iartă-mă, că am început să vorbesc ca necredincioșii. S-a stricat semaforul de la Izvor și stau pe pod ca bou'. Nu-i niciun milițian să dirijeze traficul, or fi toți în coloane oficiale, că ăștia nu mai știu să meargă altfel, nici la frizerie, nici la ministere.
- Băieți, cred că am făcut o eroare gravă de strategie. Am ales greșit ținta. Păi la americani și la francezi am intrat ca-n brânză, niciun obstacol, nimic... La ăștia trebuia să ne prindem de la început că e nasoală treaba. Toată șoseaua până în capitală cred că era plină de mine antipersonal, da din alea șmechere, de nu explodează da-ți bulesc mașina. Pe urmă, în momentul ăsta, cred că suntem prinși într-o cursă. N-ai cum să stai juma de oră la un semafor. N-ai cum. Nici la mine în Kabul n-am văzut așa ceva. Cred că o să vină ăștia să ne ia din mașini ca din oală. Așa că abandonați misiunea. Repet: abandonați misiunea. Planul a fost compromis. Ieșiți din mașini acum și cărați-vă acasă cu ia-mă, nene, că aici nu e combinație. Over and out.

Postare inspirată de bancul ăla vechi cu jurnalul unui terorist la București și de propria mea experiență (pașnică) de azi, din traficul bucureștean. 


joi, 27 noiembrie 2014

Nunta Slută XII. Hoaţa

Femeie cu lemne, Renoir
Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.

Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.

De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă. (...)

marți, 4 noiembrie 2014

De ce-l detest pe Crin

www.nasul.tv
Nu există resentiment mai puternic, mai din măruntaie, decât față de cineva care te-a dezamăgit crunt. În Crin Antonescu l-am văzut, din 2009 până anul trecut prin toamnă, pe viitorul președinte al României. Un om civilizat, cu verb, cu minte și cu echilibru. Un om care ar reuși să „mingle” fără probleme printre mai-marii Europei. Nu l-am apreciat ca ministru; pe de altă parte, am știut mereu să fac diferența între ce presupune „fișa postului” de ministru și cea de președinte. Sunt atribuții, prerogative, niveluri diferite și, ca atare, e nevoie de calități diferite.

Din motive pe care nu le voi discuta aici, Crin Antonescu s-a sinucis. Nu fizic, deși a dispărut complet din peisajul politic și public românesc. S-a sinucis politic. Nu a făcut-o dintr-o dată, aruncându-se de la înălțime sau înfigându-și un cuțit în burtă. Nu. Și-a tăiat venele și a sângerat așa, câte puțin, până când energia de politician rasat s-a scurs complet și din el a rămas o carcasă lividă, care mai avea, rareori, câte o zvâcnire de orgoliu în memoria a ceea ce obișnuia să fie cândva.

Da, îl detest pe Crin Antonescu. L-am votat în 2009, l-am aplaudat la dezbaterea cu Traian Băsescu și am visat cu ochii deschiși în vara lui 2012 când l-am văzut vorbind de la pupitrul Cotrocenilor.  Cam atunci a făcut prima crestătură în propria venă politică. O fi fost beția puterii, o fi fost altceva, nu știu. Știu doar că, ceva mai târziu, când deja sângera periculos, a primit lovitura de grație, dată mișelește, din spate, chiar de la cel pe care, trecând peste statut, împotriviri și orgolii, îl pusese într-o funcție înaltă în partid.

Îl detest pe Crin Antonescu. Fiindcă, din cauza lui, duminică, pe 16 noiembrie, o să mă abțin de la vot, pentru prima oară în viața mea de cetățean român major.

Îl detest pe Crin Antonescu așa cum urăști un mort drag pentru că s-a dus.




joi, 28 august 2014

De azi




  • Monica Macovei nu mai e Nelson Mandela, ci Sfântul Gheorghe care se luptă cu balaurul corupţiei. Mâine s-ar putea să fie Scufiţa Roşie.


  • Ponta şi Dragnea insistă că e bine ca primarii să aibă o lună jumate în care să se hotărască dacă vor cu Mao sau cu Ţao. Pentru că şi pedeliştii au făcut aceeaşi porcărie în 2006. Pe modelul "ce rost are să inventăm măgării noi, când alţii le-au testat deja şi le-a mers".
  • Divinul a întâmpinat-o pe Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, cu "uelcam, Cati!". Nu ştie, mă, cu protocolul diplomatic. Nu ştie! Dacă o întâmpina Ponta, îi zicea "Ce faci, fă, Caterino, aveai chef de o reuniune a diplomaţilor?"
  • Eu cred că oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire epocală pe care au trecut-o sub tăcere: au reuşit să identifice organul responsabil cu simţul penibilului şi au realizat cu succes cel puţin o intervenţie de extirpare a lui. Mai cred că numitul Diaconescu Cristian a fost primul pacient. Altfel nu-mi explic seninătatea totală cu care acceptă să se facă de rahat în mod constant.

marți, 1 iulie 2014

Nunta slută

Ea nu prea ar fi vrut să se mărite. Îi era bine așa, chiar dacă toată lumea o știa de curva satului. Se ținuse cu unu' Traian. Îi făcuse toate voile, se făcuse și de râs pentru el. Îl iubise. Și Traian zicea că o iubește. Marinar, dar băiat bun, chit că îi cam plăcea pileala. Într-o zi nenorocită, Traian a lăsat-o. S-a proțăpit țanțoș în fața unei perdeluțe și i-a zis la revedere. „Păi cum, Traiane? Mi-o aduci pe alta în casă și tot tu te superi că nu-ți primesc ibovnica nouă?” Nici rugăminți, nici lacrimi nu l-au înduplecat. A plecat după o blondă fâșneață - Pâmpa- care îl mai și făcea de poveste pe unde mergeau împreună. Ea, proasta, căreia vecinii îi ziceau Buldoaga, i-a păstrat sfântă amintire. Când alții îl ponegreau, ea, tot ea, îi lua apărarea.

Când îi era cel mai greu, s-a întâmplat minunea: a revenit în viața ei un bărbat cu care, cândva, se iubise. Penel. Traian știuse de ei și îi scotea ochii pentru asta de câte ori avea ocazia. Oricum se despărțiseră urât, iar Penel se mutase cu una, Peseda. Doamne, deloc nu se suportau Buldoaga cu Peseda. Cum se întâlneau pe undeva, se luau de păr, se scuipau, se făceau hoațe și mincinoase una pe alta.

Penel, când a văzut ce femeie aprigă e Peseda - și oleacă mai forțoasă decât el - a început să-i caute pricină. Ba că el vrea să-i țină socoteala banilor, ba că porția lui de ciolan e mai mică... Până când și-a luat bocceaua și-a lăsat-o. Peseda l-a rugat să se întoarcă, i-a spus că iubirea ei pentru el, pentru Penel, trăiește. L-a așteptat mult.

O vreme, Penel a stat singur. (...)

miercuri, 5 martie 2014

I'm Gonna Make You an Offer You Can't Refuse

"Înţelegerea dintre mine şi premier se bazează pe cuvântul de onoare al amândurora."

Mă machiam pentru jurnale când am auzit aceste măreţe vorbe şi recunosc că era să-mi bag rimelul în ochi. Deci cum? Înţelegerea privind validarea Guvernului se bazează pe cuvântul de onoare al unui om care a promis că demisionează din funcţie la 5 minute de la votul din Parlament acum 7 ani. Şi pe cuvântul de onoare al altui om, care a promis că-l dă jos pe Băsescu, în schimb i-a numit în funcţie procurorul de casă. Şi care, întrebat de ce nu l-a ejectat pe Divin din funcţie- aşa cum se angajase - ne-a spus că mai sunt doar câteva luni şi Băselu pleacă singur, că-i expiră mandatul. Aşa onoare şi cuvânt, mai rar. E ca şi cum Al Capone i-ar spune lui Jimmy Hoffa, cu pistolul în mână: "stai liniştit, nu-ţi fac nimic". Apropo: pe Jimmy Hoffa l-au găsit?...

P.S. Mă uit la depunerea jurământului şi leşin de râs. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, căutaţi o înregistrare, ceva. Vă spun doar atât: Şova se credea la încălzire pe stadion, iar Băselu - care clipeşte languros şi umed - s-a şters la gură după ce a jurat aia mică de la Finanţe.

miercuri, 26 februarie 2014

Când crinii se împut


Mai demult, invitată la emisiunea lui Radu Tudor, Punctul de întâlnire, am zis că eu aș face la Antena 3 Ziua Porților Deschise. Oamenii au niște filme taaaare ciudate în căpuțul lor, în ceea ce ne privește. Ba că ne vorbește mogulul în cască, ba că același mogul ne obligă să ne îmbrăcăm nu știu cum... Acum aflu că mogulul îmi spune ce să scriu eu pe facebook. Zău? Mâine-poimâine aud că noi, ăștia de la A3, mâncăm oameni în pauzele publicitare. Newsflash: așa am scris și gândit dintotdeauna, nu de când sunt la Antenă. Dar asta despre cum îl înjur eu pe Crin la comandă mi se pare totală. L-am votat pe Crin  la președinție. L-am vrut președinte. Mă simțeam reprezentată de el. Îmi plăcea cum îi făcea față lui Băsescu. Chiar îl credeam capabil să-l învingă. Atunci când a ieșit din competiție după primul tur, am zis că nu era România pregătită pentru un președinte european. Că ne place să ne tăvălim în mocirla asta de mitocănie consfințită de Băsescu și că eleganța ne sperie. Când Ponta a numit-o pe Kovesi în funcție, am înnebunit. Am zis că nu se face așa ceva, că ce luptă anti-Băsescu e asta, că de ce pact de coabitare cu nenorocitul, cum să-i facă asta lui Crin etc. Ca să aflu după aia că fecioara ingenuă care își dădea bretonul de pe frunte cu degetele-i delicate la întrebarea „ați știut că Victor Ponta o va numi pe doamna Kovesi Procuror Șef?” știa foarte bine. Chiar dacă bătea nedumerit din gene și spunea că nu. Dublă dezamăgire. Acum - din nou - a remaniat Guvernul pe șest. Mai un ministru, mai un vicepremier... Și a mai pus și condiții tembele. De data asta, cu regret, i-am dat dreptate lui Ponta. Chiar nu poți să faci pișu, cu boltă, în capul premierului. Chit el e Ponta-Cârlanul iar tu  ești Crin-Antonescu-Miezul-Liberalismului. Cum Ponta i-a refuzat „propunerile” - așa cum de altfel era de așteptat - Crin și-a luat jucăriile și s-a retras, liniștit, în opoziție. Nu înainte de a bălăcări artistic Guvernul din care încă făcea parte. Și pe premier, întâmplător partener de alianță, la momentul respectiv. Și nu înainte de a aprecia drept pertinente niște aberații ale lui Băsescu. Da, acel Băsescu. Cel cu care Crin spunea că nu se va mai întâlni decât dacă intră România în vreun război sau ceva. Dacă voi credeți că e nevoie de vreun îndemn ca să-mi fie brusc scârbă de un asemenea personaj, înseamnă că aveți ficatul mai tare decât îl am eu.

luni, 29 iulie 2013

Zâna Măseluţă şi şantajul

Azi îl luară onor procurorii la întrebări pe Dan Voiculescu. C-o fi, c-o păţi, că să vină ca martor. În dosarul de "şantaj", normal.  În buna tradiţie a justiţiei româneşti, cum stăteau aşa procurorii şi îl ascultau vorbind, şi-au zis "dom'ne, ia să-l transformăm în urmărit". Nu mai contează principiul conform căruia ai dreptul să nu te autoincriminezi - pentru că, nu-i aşa, ca martor, ai obligaţia să vorbeşti, iar ca învinuit, ai dreptul să taci.

"E un conflict comercial", a zis Voiculescu. Până la urmă, aşa e: dacă garofiţele astea de procurori ar fi asistat vreodată la negocieri adevărate, nu de salon, între reprezentanţii unor mari companii internaţionale, s-ar fi ascuns într-un colţ şi ar fi plâns cu sughiţuri. Uneori, dacă miza e mare, se ajunge la şantaj adevărat, nu d'ăsta jucat de cabotinul ăla de Bendei.

În cazul de faţă, Dan Voiculescu a fost chemat pentru că, în interceptările alea trunchiate şi tăiate mărunţel, apăreau discuţii în care Alexandrescu îi spunea lui Voiculescu în ce punct au ajuns negocierile cu RCS/RDS. Aşa, şi? Asta înseamnă complicitate?! La ce?

Aştept cu mare drag ca animăluţele de casă ale doamnei Kovesi (numită la DNA de Ponta) să ne ia, pe rând, la întrebări, pe toţi cei care lucrăm la Antenă. La 3, nu la 1, că n-are rost să ne mai ascundem după deget. Asta a fost ţinta de la bun început. Înţeleg că dacă:
  • ai vorbit vreodată, fie şi din greşeală, la telefon cu Sorin Alexandrescu
  •  ai vorbit cu cineva care a vorbit cu SA
  • îl cunoşti pe SA
  • nu-l cunoşti, dar ai auzit de el
  • l-ai văzut la TV
  • te-ai întrebat cine dracu' e
  • ai parcat lângă maşina lui
  • ai trecut pe lângă maşina lui
  • nu ai nicio legătură cu el
...poţi fi audiat la DNA, eventual în calitate de urmărit penal pentru complicitate.

Mă ofer cu bucurie, că aş avea foarte multe lucruri de spus. Despre complicitate, evident. A procurorilor cu Demisul. Apropo: chiar crede cineva că aducerea lui Voiculescu la DNA fix pe 29 iulie e o simplă coincidenţă? Dacă da, să ştiţi că şi Zâna Măseluţă există.

marți, 23 iulie 2013

...şi-apoi să urlu: este!

Teoretic, Omar Hayssam e de 4 zile în România. Aşa ne-a spus Administraţia Prezidenţială, deşi n-a întrebat-o nimeni şi nici nu era treaba ei să ne anunţe, că doar nu s-a dus Divinul acolo să-l aducă de păr pe "cel mai căutat terorist din România" (chiar, pe asta n-am înţeles-o; avem aşa o producţie bogată de terorişti la hectar?!).


Despre Hayssam ne amintim cu toţii cu cine avea afaceri, dar nu trebuie să uităm nici pe tura cui a reuşit să plece. Divinul  - preşedinte, Blaga - ministru de Interne. De unde rezultă că, dacă e rost de făcut ceva lovele, culoarea politică devine irelevantă.

Revenind: deşi Hayssam cică ar fi p'aici de atâta timp, nici măcar ministrul de Interne, domnul Radu Stroe, nu ştia clar unde e omul. "L-or fi mutat între timp", a răspuns Stroe unui jurnalist. Până azi, cică ar fi fost în arestul Poliţiei. Dimineaţă, IGPR dădea un comunicat în care ne spunea că Hayssam a fost mutat "într-o unitate a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor". Şoc şi groază: azi, Hayssam avea termen într-un proces. Trebuia citat şi el, ca omul. Când să-l citeze, "decât" că Poliţia a zis că nu e în evidenţele lor, iar Penitenciarele - că nu se ştie în ce închisoare e.

Divinul a zis  - lucru foarte îngrijorător - că operaţiunea de recuperare a fost neautorizată şi a avut loc pe teritoriul altei ţări. Ponta susţine că lucrurile s-au derulat cu acceptul Guvernului şi în conformitate cu legile României. Cum nu îmi imaginez că legile României permit aşa ceva, cred că Ponta a zis-o pe asta ca să nu pară că lucrurile s-au făcut mult peste capul lui şi că habar n-avea. Mi s-ar fi părut mult mai cinstit s-o spună pe-a dreaptă: n-am ştiut. Then again, e politician.

Oricum ar fi, de 4 zile, toată lumea vorbeşte despre Hayssam. Nu l-a văzut nimeni, dar cu toţii credem că există. S-ar putea ca Hayssam să fie Dumnezeu.





luni, 4 martie 2013

Ultimul ioropean

L-am ascultat pe Traian Băsescu explicând de ce România NU trebuie să intre în Schengen. Da, acel Traian Băsescu, preşedintele României. Care ar fi trebuit să explice de ce România TREBUIE să intre. Acelaşi care - conform atribuţiilor constituţionale de politică externă pentru care  s-a bătut cu Ponta la CîCîRî - trebuia să le explice şi altora de ce ar fi bine ca România să fie primită în acest spaţiu. Cu toate astea, l-am auzit, uimită, făcând a' mai a dracu' anti-campanie la aderarea noastră. Aproape că l-aş fi crezut, dacă nu aş fi auzit acum vreo lună un reprezentant al Comisiei Europene spunând că România îndeplineşte criteriile. Adică, Europa (cu câteva excepţii) ne-ar cam vrea, doar că nu vrea el să ne dea? E ca la peţit, când tatăl mezinei îi spune pretendentului "eh, n-are nici zestre, e gheboasă şi cam curvă. Nu mai bine o iei pe soră-sa mai mare?"

Totuşi, nu cred aşa ceva. Cred că, pur şi simplu, Traian Băsescu e ultimul european (sau ioropean, mă rog) care are demnitatea de a spune "Doamne, ia-mi!" şi nu "Doamne, dă-mi". Şi o face din pură corectitudine. E dispus să sacrifice orice ca România să fie cu adevărat pregătită când va intra în Schengen. Pentru că, dacă Doamne fereşte intrăm în spaţiul lui peşte sub guvernarea Ponta ar fi cam de cacao, nu, domnule preşedinte pedelist? Şi lăsaţi vrăjeala constituţionalo-manglitoare cum că aţi fi apolitic: tocmai aţi spus - fără niciun pixel albastru -  că nu mai aveţi o majoritate parlamentară care să vă ajute. Ceea ce înseamnă că aţi avut-o. Deci, asta era? Dacă n-au reuşit să ne bage în Schengen nici Boc, nici MRU, să nu-i iasă nici lui Ponta? Oops! Tocmai am avut o revelaţie: Nuţi- preşedinte PDL... Nuţi - preşedinte... Nu cumva oţi vrea ca blonda lu' Cocoş să rămână în istorie drept "Nuţi-cea-în-Schengen-băgătoare-de-ţară?"

duminică, 3 februarie 2013

Raportul MCV - o traducere romanţată. De Traian Băsescu

Îl ascult pe Băsescu vorbind despre faptul că avem standarde joase în privinţa alegerii politicienilor şi mă simt  ca şi cum aş asculta-o pe Jenna Jameson acuzând-o pe Pamela Anderson că-i curvă. Mi se pare minunat.

Îl ascult încercând să explice inexplicabilul, cu o insistenţă care i-ar umili până şi pe Mulder şi Scully: prezidentul se străduieşte să ne convingă pe toţi că libertatea presei înseamnă, de fapt, mai mult control asupra ei. Cum ar veni, nimic nu te eliberează mai al dracu' decât o pereche de cătuşe. OK, OK, poate şi o ghiulea la picior, dar asta numai ca bonus. 

Îl întreabă Ţopan ce caută presa - o afacere privată - într-un raport MCV. Divinul răspunde pe modelul "mă-ta-i proastă" că trustul Intact e proprietatea unui "potenţial infractor". Cu aceeaşi gură spune că "infractor dovedit" o să fie doar dacă justiţia decide aşa. Deci, dacă patronul unui trust de presă nu e infractor dovedit, de ce o ţin şalele pe madam Redding de grija lui? "Pentru că face campanii de presă menite să-i denigreze pe cei care ar trebui să-l judece". Bun... Există vreun proces de calomnie? Nu. În campaniile alea s-au vehiculat minciuni, sau documente reale? Poţi denigra pe cineva spunând adevărul despre el? Nu cred...

Îl aud vorbind despre faptul că Ioropa respectă suveranitatea electoratului. 'Ai, nu mă-nnebuni! În vară, când electoratul ţi-a urat drum bun şi cale bătută, distinsa Europă ne-a umplut de respect. Încă ne mai ustură fundul...

Credeam că doar Videanu are talentul ăsta, dar regăsesc şi la prezident abilitatea extraordinară a unui şef de sală de la o cârciumă de fiţe de a-ţi vinde o friptură de alaltăieri pe post de vită de Kobe. Nu toţi suntem ungureni, domnu' Băsescu. Nu e bine, domnu' Băsescu. Nu e bine deloc.

luni, 14 ianuarie 2013

O eroare de diagnostic

L-am auzit în sfârşitul ăsta de săptămână pe ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, spunând că sistează plăţile către spitalele private. Argumentul: "banul public trebuie să meargă la spitalele publice". Corect. Doar că "banul public" înseamnă ăla alocat de la buget, nu contribuţia mea de asigurat. Ăla nu e ban public, e banul meu pentru care muncesc şi de care ar trebui să pot beneficia în condiţiile pe care le aleg eu. Şi da, prefer ca, de banii ăia, să merg la un spital privat, unde să nu umblu cu geanta doldora de plicuri, unde să am parte de asistente zâmbitoare, nu de acrituri îndulcibile cu şpagă, unde să fie curat şi de unde să nu plec pricopsită cu te miri ce infecţie care vine ca bonus de pe zidurile spitalului.

Are statul român o problemă de "nu am chef" când vine vorba să plătească serviciile prestate de unităţile private? Perfect! Sunt absolut de acord să plătesc o asigurare privată către un spital privat, dar atunci RENUNŢ la asigurarea de stat, pe care nu vreau să o folosesc. Nu mi se pare corect să fiu pusă în situaţia de a plăti de două ori pentru acelaşi lucru. Mi se pare jecmăneală pe faţă.

Aflu că Raed Arafat - pe care îl apreciez şi pe care l-am susţinut inclusiv în stradă acum un an pe vremea asta - împărtăşeşte ideea lansată de Nicolăescu. Cred că, de data asta, domnul doctor Arafat a apus un diagnostic greşit. Şi asta s-a întâmplat pentru că a citit simptomele într-o cheie eronată. Nu asiguraţii trebuie pedepsiţi pentru combinaţiile şmecherilor din sănătate. Asiguraţii sunt oameni care muncesc şi care vor să beneficieze de servicii de calitate, atât. E un drept la care e periculos să atentaţi, domnilor. Nu aplicaţi un tratament greşit, pentru că s-ar putea să pierdeţi pacientul şi să fiţi acuzaţi de malpraxis. Aveţi o asigurare suficient de bună să acoperiţi 20 de milioane de cazuri?

sâmbătă, 15 decembrie 2012

De-a măgăruşul

Ştiu că, în ultima vreme, în România, pare că politica e ceva care ţine mai degrabă de regnul animal decât de specia umană - tropăie porci, pisicuţe, vaci şi armăsari, mai ceva ca în Farmville. Terminologie lansată de Marele Şacal. Sau Marea Hienă, că alea hăhăie. Ca să nu părăsesc domeniul, zic că de la alegeri încoace, mă simt ca măgăruşul din jocul cu acelaşi nume. Vă amintiţi? Poate că, în momentul şi în zona în care aţi copilărit, jocul se numea altfel; ideea însă e aceeaşi: doi copii îşi aruncă mingea de la unul la altul, peste capul unui al treilea, aflat la mijloc, care trebuie să reuşească s-o "intercepteze".

Prima minge care mi-a zburat pe deasupra capului au fost anunţatele negocieri cu UDMR. N-am nimic cu ei - pe Frunda l-aş vota preşedintele României - da' la ce vă trebuie, maică?! Şi de ce n-aţi zis de la început?

A doua minge a fost fiţuiciada de la Bruxelles. De mare porc gestul - ce e aia, tre' să pasezi bileţele ca la şcoala primară, tu ditamai preşedintele? Nu-ţi mai răspunde Barrosso la telefon, de trebuie să recurgi la asta, sau ce? Explicaţia a venit chiar de la "scriitor": hăhăhă, păi dacă nu voiam să mă vedeţi, credeţi că făceam asta la poza de grup? Nu, nu cred. Atunci, dacă tot ai vrut s-o faci în văzul lumii, spune-ne ce scria în ţidula aia nenorocită. Alt răspuns prompt: hăhăhă, nu vă spun.

Frustrant, nu? Mai ales când e pe banii tăi.

A treia minge: apare informaţia despre acordul semnat între USL şi Divin. Întrebat despre asta, Crin Antonescu răspunde cam ca Divinu': nu vă pot spune.

Frustrant din nou.

Prieteni, poate că n-aţi înţeles: (ştiu că o să sune a la Gigi Becali) da' pe banii mei nu faceţi mişto de mine, clar? Fiţele astea cu "ştiu, da' nu vă spun" le-am depăşit cam prin clasa a II-a. Voi, clasa politică, văd că sunteţi corijenţi, în pericol de repetenţie. La ce? La bun simţ.

joi, 22 noiembrie 2012

Au plecat la vânătoare, Domn, Domn, s-arestăm...

S-a deschis sezonul. Nu de campanie electorală, ci de vânătoare la politicieni. Bine, şi despre "materialele promoţionale" aş avea câte ceva de spus - ieri se umpluse facebook-ul de poze cu "pizza USL", "prezervative ARD" şi alte tristeţi născute din aparatul de propagandă usturoiată al lui Neamţu & Co. Asta e, dacă nu mai au voie să dea găleţi/făină/peşte împuţit/ce-or mai da, sunt nevoiţi să devină creativi. Că nu prea le iese pentru că orice act de creaţie presupune un minimum de inteligenţă, sau că nivelul lor de creativitate nu depăşeşte glumele demne de uşa WC-ului gării, asta e altă treabă.

Revenind: după referendum, echipe de gonaci de la DNA fugăreau oamenii bătrâni, simpli şi speriaţi, care se uitau la citaţiile alea ca iepurele-n faruri. Acum au intrat în acţiune vânătorii de elită, care nu caută decât vânat mare şi periculos. În alţi ani, cât ţinea campania se vâna mai mult la capcană şi se pescuia la carbid. Adică mai pe bază de branconaj, cum ar zice domnu' Igaş-cel-purtător-de-trening-la-evenimente-oficiale. Acum lucrurile se desfăşoară pe faţă, cu ditamai carabina de urşi. Care bubuie - speră vânătorii - suficient cât să sperie potârnichile votante şi să le ţină departe de urne, că - vorba aia - sunt toţi o apă şi-un pământ. Asta e ideea. Luăm cu duba unu' de pe dreapta, apoi unu' de pe stânga şi, tot tricotând aşa, dispersăm electoratul. Rezultatul: nicio majoritate clară. Minunat! În felul ăsta, Divinul o să poată spune "Vedeţi? În condiţiile astea, niciun partid nu e în măsură să propună premier. Aleg eu. Hmmm... Să vedem, să vedem... Gata, ştiu: MRU!"

Dacă se va întâmpla una ca asta, să ne dea Dumnezeu bani să cumpărăm cât unguent o să ne trebuiască, altminteri tare-mi e că o să usture!