Translate

luni, 24 noiembrie 2008

Clubber angajat cu acte în regulă sau Domiciliu stabil: masa 3 de la secţiunea VIP

ziare.com
Există o cultură a clubberilor. De fapt, în cluburile de la noi, există o adevărată societate paralelă, cu ierarhii, norme (de multe ori mai stricte decât cele ale societăţii reale) şi cu pedepse usturătoare. Dacă ai apucat să începi să mergi în club, trebuie să te ţii de asta. Nu creează dependenţă, nici măcar psihică. Dar e ca la serviciu: ai, n-ai chef, TREBUIE să mergi. Ba chiar, e indicat să faci rezervare în aceeaşi seară în mai multe cluburi, şi să treci prin fiecare măcar o oră-două. Altfel, e groasă. Nu te concediază, nu te exmatriculează, dar vrei să creadă lumea (pentru care te duci acolo) că eşti bolnav, arestat (pentru unii n-ar fi o variantă exclusă), mort, sau, cel mai rău dintre toate, FALIT? Niciodată...

Aşa se face că, într-o aglomeraţie atât de mare că te calci singur pe pantofi, vezi oameni aşezaţi la mese, oameni pe ale căror feţe se citeşte un sictir demn de funcţionara de la taxe şi impozite în ultima zi de plată, oameni care nu se privesc unul pe altul, nu îşi vorbesc, dar nici nu admiră peisajul; oameni care privesc în gol, având mare grijă să îşi menţină postura, şi sunt atât de concentraţi asupra acestei chestii că şi uită să mai soarbă din şampania de pe masă...

Din când în când, îi mai vezi pe ei că le iau pe ele de mână/în braţe/le sărută. Nu, nu pentru că au ieşit din transă, ci pentru că, în câmpul vizual al titularei a apărut Pisi cu care domnul a "discutat" seara trecută şi trebuie prevenite eventualele neplăceri. Titulara se prinde, ignoră, îşi priveşte ceasul (cadou de la domn), oftează când îşi aminteşte de ce stă cu el, şi îl mângâie, absentă, pe mână. Pisi vede, înţelege, şi se îndreaptă spre altă masă... Îi e sete, na, şi doar nu o să-şi plătească singură consumaţia... Abia i-au ajuns banii să-şi pună nişte unităţi pe cartelă, în caz că o sună Fabiano/Ahmed/Michel. S-o găsi cineva să-i ia şi ei măcar un Red Bull... a auzit ea că cică îţi dă aaaaripi... E ultima speranţă a îngerilor căzuţi... în club.

miercuri, 5 noiembrie 2008

Barack Obama: al 44-lea preşedinte al Statelor Unite, primul Mare Şef de Trib

Obama are sânge de indian cherokee şi de kenyan. Dintr-o dată, sintagma din imnul american, "The home of the brave and the land of the free" capătă sens.

Îmi amintesc de un film în care Errol Flynn juca rolul unui ofiţer al armatei britanice, care ajunge în Statele Unite, în mijlocul luptei dintre trupele americane şi războinicii amerindieni. Un veritabil gentleman englez, Flynn se oferă să facă pe curierul şi să transporte o scrisoare foarte importantă. Comandantul Joe Something (not the plumber) îi spune că nu îi poate permite să facă asta, pentru că nu este american. Replica lui Flynn: "Nici voi nu sunteţi; adevăraţii americani sunt acolo, pe dealuri, în spatele stâncilor, au arcuri cu săgeţi şi poartă pene în păr."

Încă ceva: se spune că, dacă pe Mayflower s-ar fi aflat cu adevărat strămoşii tuturor celor care susţin asta, vasul s-ar fi scufundat înainte să părăsească portul. Naţiunea americană s-a format şi s-a ridicat datorită (sau din cauza...) imigranţilor. Doar că unii au venit cu câteva sute de ani mai devreme, alţii au fost aduşi cu forţa, iar alţii au întârziat cu câteva secole.

Dacă Barack Obama a fost ales preşedinte al Statelor Unite, probabil este pentru că americanii şi-au înţeles trecutul; iar asta înseamnă că au un viitor.

marți, 21 octombrie 2008

Ţopa Malli

Specia nu este rară. Nu este nici măcar nouă. A apărut în România odată cu primul mall. Exemplarele sunt foarte uşor de recunoscut: masculul este identificabil după tricoul mulat perfect pe burta proeminentă sau, dimpotrivă, pe corpul lucrat excesiv la sală, că, deh, dacă ridici numai Gramatica Academiei nu creşte bicepsu'... Pe tricoul respectiv, se află OBLIGATORIU numele creatorului, bătut în ştrasuri sau şvaroavsche, după posibilităţi şi pricepere. Acuma, dacă scrie "MESCHINO" în loc de "MOSCHINO" (nu e banc, am văzut) asta e... e greu şi cu mărcile astea înregistrate. Pe ceafă (de obicei tip "shar pei") se va odihni un lănţoi de aur, despre care te vei întreba dacă a fost luat de la fântână sau de la Azorel. Uneori, exemplarele cu adevărat reuşite au pantofi ascuţiţi din piele de crocodil (sau măcar din muşama cu textură de) şi odată l-am văzut pe unul (cred că era masculul alfa) cu o curea cu leduri. Parol. Paftaua era un display ca ăla din troleu, cu staţiile. Nu ştiu ce scria pe curea, nu m-am apropiat, mă gândeam că poate sare la om...
Perechea unui astfel de mascul este şi mai uşor de recunoscut: primul care îţi trosneşte retina va fi machiajul ei ultra-strident care îl face pe cel al Cleopatrei să pară "nude": contur de buze care pare făcut cu markerul, trei kile de fond de ten, câte două perechi de gene false, la fel ca unghiile, şi alea kilometrice, de te întrebi cum tastează pe telefonul pe care îl ţine, evident, în mână. Tocuri cât mai înalte, la cizme cât mai lucitoare, blugi cu cât mai multe paiete (am văzut şi şepci la fel, dacă nu îmi iau şi eu mor, fată!). Dacă, prin cine ştie ce întorsătură crudă a sorţii, te-ai nimerit cu ei în sala de cinema, fii pregătit pentru conversaţii ca peste şapte dealuri şi pentru un pot-pourri din manelele la modă: le va suna telefonul în timpul filmului; şi îl vor lăsa să sune de cel puţin 3 ori înainte să răspundă. Aşa o fi zicând codul bunelor maniere în habitatul lor natural.
Dar ei nu prea merg la film. De fapt, ei nu prea fac nimic. Doar bântuie pe holurile mall-ului. Să vadă lumea ce curea/unghii/lanţ/ceafă/paiete şi-au mai luat. Aaaaaa... pentru ăştia or fi făcut parcarea cu plată? Păi, atunci, şi-au cam greşit targetul. Ţoapa de mall (denumirea populară a speciei) nu mai bagă maşina în parcare. O lasă direct pe spaţiul verde din faţă.

luni, 20 octombrie 2008

Nu daţi banii pe prostii, luaţi parcare la copii

Ca o demnă fiică a societăţii de consum, mi-am petrecut câteva ore din weekend într-unul din locurile pierzaniei capitaliste: mall-ul din Vitan. Nu ca să admir peisajul, sau mai degrabă fauna bogată (deşi aş avea câteva comentarii şi pe tema asta), ci ca să cumpăr un cadou. Şi să văd un film. Şi ca să cumpăr nişte alte chestii. Adică SĂ CHELTUIESC NIŞTE BANI. În fond, de asta te duci la mall, nu? Intri, ţi se pune pata neagră pe creier şi începi să goleşti. Rafturi, carduri, buzunar... Chiar dacă nu cumperi cârpe şi zdrăngănele (de cărţi sau DVD-uri nu mai zic), tot ţi se face lehamite de atâta window-shopping, îţi pui fundul pe un scaun la o cârciumă, bei o cafea, mănânci o salată, un cartof prăjit, ceva... Poate rulează un film cu actorul tău preferat... sau măcar îţi e poftă de o porţie de nachos cu salsa şi intri la o comedie proastă numai ca să ai pretext să ronţăi... În fine, ideea e că, orice ai face acolo, tot laşi nişte bani. Acum, cu atât mai mult. Şi ştiţi de ce? Pentru că PARCAREA SE PLĂTEŞTE, oameni buni!!! Zece mii de lei vechi româneşti juma' de oră. Doi lei ora, adică. Tare, nu? OK, OK, primele 3 ore sunt gratuite până pe 30 noiembrie, parcă. Dacă aş avea timp, în semn de protest, mi-aş face drum pe la mall zilnic, aş parca maşina la ei fix preţ de două ore 59 de minute şi 59 de secunde şi după aia aş pleca. Şi m-aş întoarce. Şî tăt aşe de nouă ori, vorba ciobanului Gheo. Bine, cu adevărat interesant ar fi să vezi că toate maşinile din parcarea mall-ului fac chestia asta... Cum ar fi să punem de-un protest împotriva jecmănelii? Vorba aia, statul pedepseşte hoţii pentru că nu-i place concurenţa... Ne-am obişnuit să ne facă Fiscul la buzunare, da' şi mallu', tată? Păi unde o să ajungem în stilul ăsta??? Mai rămâne să mă amendeze poliţia pentru staţionare în loc nepermis când aştept la semafor...

P.S. Înainte să vă grăbiţi să mă faceţi zgârcită (chiar nu e cazul) vreau să precizez că nu suma e problema mea (vorba aia, unde-a mers mia, merge şi suta) ci principiul. Adică, dacă tot îşi lasă omu' banii de întreţinere la tine în dugheană, lasă-l măcar cu ăia de ţigări... Sau de ciungă, na, că ţigările s-au scumpit şi mai şi dăunează grav sănătăţii.

marți, 7 octombrie 2008

Conducător de instituţie, permis categoria B

Îmi arunc ieri ochii peste mailul de serviciu şi, chiar când să dau DELETE, observ un mesaj cu subiectul "Aplicaţie CV". Hopa!

În corpul emailului, un domn ne punea la dispoziţie abilităţile sale de "administraţie, conducere, control". Din ce în ce mai curioasă (ce manager îşi oferă serviciile trimiţându-şi CV-ul pe email, ca orice muritor de rând?) deschid CV-ul omului. Aşa descopăr că, timp de câţiva ani, dom' director a fost şoferul unei întreprinderi, pentru ca, după aceea, să-i devină administrator. Lăudabil... La rubrica "Aptitudini", omul scrisese că are experienţă în conducerea de automobile Mercedes şi nu mai ştiu de care şi... cam atât. Tare! Dacă aplica pentru un post de şofer, mai era cum mai era, dar creştinul zicea că se vrea manager...

Din două, una: ori încerca să ne spună ce maşină de serviciu vrea după încoronare (atitudinea e totul, nu-i aşa), ori Rutiera a început să elibereze permise de conducere a instituţiilor, ceea ce ar explica multe.

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Bunul, răul şi atentul

Copiii cad, se lovesc, îşi julesc genunchii, coatele... deh, copii! Reacţia lor, în mare, e aceeaşi: fug în braţele adultului care e cu ei în momentul ăla, ţipând printre sughiţuri de plâns "Bubaaaaaa!"

Ce diferă este reacţia adulţilor. Eu pe astea le-am văzut:

  • "Dă să pupe mama/tata/bunica/tuşica/ să treacă..." - absolut firesc. Copilul e deja lovit de soartă, materializată în asfaltul, leagănul sau colţul de gard aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit; ce poţi să-i faci mai mult decât să îi oferi puţină alinare?
  • "A... te-ai împiedicat de piciorul patului? Te doare? Hai să-l batem, să-l doară şi pe el... O să vezi că trece mai repede" - ăsta e deja alt nivel... Te-a lovit soarta? Dă-i şi tu la ficaţi, să te ţină minte, şi data viitoare cînd te vede o să treacă pe trotuarul celălalt.
  • "Ce-ai făcut, mă? Iar ai căzut? Împiedicatule! (jap!, una peste scăfârlie) Să nu te aud că-mi dai apă la şoareci, că îţi dau eu motive să te boceşti! Data viitoare să fii mai atent! (jap!, încă una, de control)" - nu ştiu dacă, data viitoare, micuţul o să fie mai atent sau nu. Dar, în mod cert, la un moment dat, va înceta să mai fugă spre cel care i-a servit replica asta. Şi, atunci, copilul (ajuns, poate, între timp, adult) o să fie mai singur. Şi mai trist.

Zăpada ca surpriză în miez de iarnă sau Pregătirea în detaliu şi din vreme a unei greve spontane

Aţi observat ce surpriză minunată le rezervă edililor fiecare iarnă? Nu ştiu dacă aţi remarcat "pattern-ul", cum îi spun criminaliştii, dar, an de an, cam în aceeaşi perioadă... NINGE, oameni buni!!! Aţi văzut, nu-i aşa?... După câteva repetări ale fenomenului, nu a început să vi se pară dubios? Aţi cam început să vă aşteptaţi la chestia asta, hm?... Vă scoateţi la îndemână niscaiva haine mai groase, stergeţi de praf lopata pentru zăpadă, pregătiţi maşina cu cauciucuri de iarnă şi antigel... gândindu-vă că există o cât de mică posibilitate SĂ SE ÎNTÂMPLE DIN NOU.

Dar... asta faceţi VOI. EI, nu. Într-un fel e bine, pentru că de fiecare dată se pot mira cu aceeaşi inocenţă copilărească "Ia uite, ningeeee...". Chestia se complică în momentul în care nu îşi mai revin din uimire decât după nişte scatoalce peste ceafă "Da, bă, ninge, şi ce te uiţi aşa, ce, parcă stai în Kenya... până şi acolo a nins, nu te uiţi la ştiri?"

E, când ies din catatonie, intră în panică şi dau din colţ în colţ "Aoleu, ningeeee... Săriţi, lumeeee... Acu' ce ne facem..." Ăia care ştiau şi, mai mult, îi şi avertizaseră că o să se întâmple şi chestia asta la un moment dat, că, deh, aşa-i viaţa, ticăloasă, se uită la ei ca la alte alea şi se iau cu mâinile de cap. De ce? Simplu: pentru că, până îşi ies edilii din atacul de panică, tot în mâna pârliţilor pică lopeţile. Şi dă-i, şi luptă, cu înjurături bine mestecate printre dinţi sau strigate în gura mare.

După deszăpezire, când tu stai acasă cu o blăniţă de oaie legată în jurul şalelor şi te uiţi la televizor, că oricum nu te poţi mişca de durere după repriza de muncă patriotică, îi vezi la ştiri, felicitându-se între ei pentru promptitudinea cu care au acţionat. Le zici de strămoşi şi muţi pe Discovery, întrebându-te de ce dracu' sunt aşa de (cu adevărat) prompţi când e vorba, de exemplu, să planteze Margarete (sic!) în Piaţa Victoriei...

P.S. A bon entendeur, salut!

joi, 25 septembrie 2008

Intoleranţi la toleranţă

"Cred că ne prefacem harnici ori toleranţi. (Mai ales toleranţi ne prefacem; aţi văzut vreodată cîtă ură reală, palpabilă, există împotriva unor minorităţi - de altă culoare, rasă, etnie, cultură, religie, preferinţe de orice fel?)" Asta scrie Mihai Dragnea, uite-aici.

Post-ul lui m-a făcut să-mi amintesc de ceva ce am scris eu, în timpul campionatului european de fotbal, ale cărui meciuri mă prindeau la serviciu, că, deh, aşa e în teve... Inevitabil, un televizor din redacţie era "dat pe meci", iar băieţii - şi nu numai - se simţeau ca pe stadion. Aşa se şi purtau. Tocmai "hora lor cu strigături" m-a făcut să scriu asta:
Despre toleranţă

Din start, mă deranjează cuvântul, care s-a împământenit ca având o conotaţie pozitivă; în realitate, înseamnă că o castă (superioară, nu-i aşa), îi tolerează pe alţii. Adică îi suportă. Zău? Şi, aşa, se duce pe copcă însăşi ideea de la care se porneşte: aceea de anulare a conflictelor, generate de ideologii imbecile şi superficiale.
Acceptând că "toleranţă" ar putea avea un sens pozitiv, românii sunt consideraţi o naţie în genere tolerantă. Ku Klux Klan nu s-a născut pe meleaguri carpatine, iar Stone Wall nu este pe strada principală din Afumaţi. În fond, te-ai aştepta ca, ei înşişi arătaţi cu degetul de alţi europeni "toleranţi", şi băgaţi de-a valma în oala hoţilor şi a violatorilor, să aibă o oarecare aversiune faţă de generalizări. Greşit. Când se vede adevărata natură "tolerantă" a românului? Atunci când i se dă posibilitatea, într-un context acceptabil din punct de vedere social, să scoată la iveală omul de Neanderthal din el. Cum ar fi... să zicem... un meci de fotbal al naţionalei?... Ei, atunci e momentul în care, pe lângă diverse organe "strigate" pe numele lor ne-academic, în aer plutesc expresii fermecătoare ca "daţi-le ciorilor gol, băăăăăă", sau "dă-i la gioale poponarului". Din motive care îmi scapă, în astfel de momente, oameni care, altfel, se bat în piept cu cărămida toleranţei şi a minţii lor deschise, văd lumea împărţită în ei şi restul, care obligatoriu sunt diferiţi şi, prin asta, bineînţeles, mult inferiori.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când un "majoritar" este supărat în vreun fel de un "minoritar": nu contează că celălalt te-a deranjat prin prostie, neatenţie, incompetenţă şamd. În momentul ăla, el e "cioara-", "jidanu'- " sau "poponaru' dreacu' ". Şi asta nu e valabil NUMAI pentru români... Mi se pare incredibil că, după milenii de evoluţie, oamenii sunt mai puţin evoluaţi decât o haită de câini. În cazul patrupedelor, măcar, nu contează cărei rase îi aparţin: dacă e să se bată pe un os, se bat între ei; dar dacă e să fugă după o pisică, fug împreună.

P.S. Hai că jucăm ping-pong, Mihai :) Dar dacă mă provoci... E (aproape sau mai bine?) ca atunci când lucram împreună.

România cu mâinile reci

Căluţi roz cu zvastica pe fund, figuri biblice făcându-şi reciproc propuneri indecente, în faţa unui bordel pe care scrie "Smart Workout" (adică sex, zice lumea), harta României "împodobită" de un organ genital feminin în toată splendoarea...

Astea au fost interpretările date de cei care au comentat "operele de artă" prezentate de "creatori" români, în expoziţii patronate şi finanţate cu zeci de mii de euro de Institutul Cultural Român (adică de tine, de mine...)

Acuma, eu, o biată muritoare fără veleităţi artistice (şi mioapă pe deasupra) am văzut aşa:
  • una bucată cal roz de plastic (altfel, drăguţel) "însemnat" cu o zvastică pe fund; nu am înţeles: acolo îl doare (pe cal sau pe autor) de Holocaust sau de nazişti?
  • un desen naiv în care două personaje stau de vorbă în faţa unei ciuperci pe care scrie "Smart Workout" (whatever that means, nu stau bine cu slang-ul)
  • harta României, din mijlocul căreia o duduie (neidentificabilă) se străduieşte să ne arate amigdalele, numai că pare să fi greşit calea de acces.
Din punctul meu de vedere, posibilităţile sunt următoarele:
1. Toate astea înseamnă mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.
Nu sunt critic de artă, dar ştiu că rezultatul creaţiei artistice trebuie să atingă ceva în interiorul privitorului (sau cititorului, sau ascultătorului), şi acel ceva nu trebuie să fie vezica biliară.
2.Toate astea nu înseamnă nimic mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.
OK, atunci putem propune ICR să organizeze (în străinătate, desigur, şi pe bani cât mai mulţi) expoziţii cu suculentele urări de bine adresate diverselor echipe de fotbal pe pereţii blocurilor din cartiere mărginaşe, cu "reclamele" foarte plastice pe care şi le fac prostituatele pe uşile toaletelor din cârciumi...
Până şi eu, dacă sunt suficient de bine motivată, pot să înjur o juma' de oră fără să mă repet... Îmi organizaţi şi mie un recital, domnule Patapievici? Eventual la Covent Garden, da' merge şi la Met, dacă nu se poate.
"Zilele culturii române în bazinul Ruhr-ului" - aha, deci nu la Gogâlţa-Sat, ci în Germania. Un stat membru al Uniunii Europene. Ca şi noi. Asta e cultura noastră? Aşa vrem să ne ştie Europa şi restul lumii? Ca pe o ţară vulg(v)ară?
În ritmul ăsta (ca să păstrez "domeniul"), România o să ajungă pentru restul lumii ca un ginecolog cu mâinile reci: s-ar putea să fie un bun profesionist, dar nimeni nu vrea să aibă de-a face cu el.
P.S. Nu cer demisia lui Patapievici, aşa cum nu îi cer lui Moş Crăciun garsonieră în Luvru. Nu cer lucruri pe care ştiu că este imposibil să le primesc; or, în cazul ăsta, demisia ar fi un gest de onoare...

luni, 22 septembrie 2008

A murit ca un câine

"Heaven goes by favor; if it went by merit, you would stay out and your dog would go in."
Mark Twain

Ca un câine a murit. Nici măcar nu a scâncit, ca să spună că o durea. Nu s-a plâns şi nu ar fi vrut să deranjeze pe nimeni. În ochii ei frumoşi se vedea o dublă suferinţă: durerea care îi măcina trupuşorul şi... jena, chiar aşa,
jena că atâţia oameni roiesc în jurul ei.

"Îmi pare rău că vă agitaţi atâta pentru mine..."

Dar era bine. Era bine că oamenii ei erau acolo. Oamenii pe care îi iubea şi care au iubit-o atât de mult, încât au hotărât că era prea bună ca să mai sufere. O masă rece de inox, mâini, sărutări şi lacrimi calde, o perfuzie aducătoare de linişte şi... gata. A plecat în cel mai mare şi mai verde parc din Univers. Acolo unde poate să alerge cât vrea, fără lesă, fără zgardă, fără durere.

Aema a fost un câine. Aşa a şi murit, ca un câine:
demn.

miercuri, 17 septembrie 2008

În ce zi pică Marţea Neagră?

Pe blogul lui, Mihai Dragnea propune o temă de gândire (OK, mai multe, dar la asta vreau să mă refer aici): "ne putem pregăti, vreodată, pentru criză? Pentru momentele cu adevărat grele, pentru cumpenele care îţi seacă toate fîntînile? Pentru "crash-ul" din viaţă? Şi în ce constă devalorizarea vieţii noastre, pentru fiecare dintre noi? Cînd spunem că nu valorăm mai nimic?"

Întrebările lui vin după un post despre prăbuşirea băncilor, burselor... banilor. Mihai, îţi răspund aici, pentru că ar fi fost un comentariu luuuuung...

Nu. Nu te poţi pregăti pentru "crash"-ul din viaţă. Nu poţi să faci previziuni despre el, nu îl poţi pune pe ordinea de zi în AGA. Firmele de audit cu care lucrezi (prieteni, familie), pot să te avertizeze în legătură cu prăbuşirile previzibile, dar nu şi despre alea gen "mi-a explodat rafinăria". Când ţi se întâmplă aşa ceva, ai următoarele variante:
- acţionarii (tot prietenii şi familia, o fi vreun conflict de interese?) decid să susţină compania şi îşi majorează capitalul social, ca să prevină falimentul, sau
- acţionarii (da, tot ăia) se retrag ca să limiteze pierderile (naşpa moment, oi fi greşit tu cu ceva, eventual când i-ai ales).

Acuma, important e şi CUM ai ajuns în pragul falimentului... Dacă ai primit tot felul de avertismente, ţi-a scăzut ratingul de credit etc şi totuşi te-ai încăpăţânat să mergi pe acelaşi plan de afaceri... prietene, ţi-ai căutat-o! Vorba ceea, "ţi-am trimis barca de trei ori!" Dar, dacă pur şi simplu a venit uraganul şi ţi-a nenorocit platforma petrolieră, asta e, ghinion de neşansă... În a doua situaţie, nu mai trebuie să te uiţi înapoi, să vezi unde ai greşit; tot şpilul e să te uiţi înainte.

Aici intervine echipa de "crisis management".

Poţi fi singurul membru al echipei - s-au mai văzut cazuri. Dacă te ţin baierele, e bine. De obicei, dacă te ocupi singur de chestia asta, până o rezolvi, va fi singurul tău task, pentru că e mâncător de timp şi, mai ales, de energie. Pe de altă parte, dacă alţii sunt dispuşi să ţi se alăture (ăia de la firma de audit, de obicei, dar poţi să nu păstrezi chestia asta in-house şi să vorbeşti cu un consilier/psiholog) o să fie mult mai uşor pentru toată lumea. Pentru tine, fiindcă nu o să te mai chinui singur, dar şi pentru ceilalţi, pentru că vei ieşi mai repede din c...riză şi te vei putea ocupa şi de alte chestii.

Factorii care duc la devalorizarea acţiunilor variază de la o companie (a se citi persoană) la alta.
- Unii simt că "valoarea" lor este nulă, atunci când nu au cum să ajute pe cineva drag; de obicei, în astfel de situaţii, textul comunicatului sună cam aşa "la ce bun că.. dacă nu sunt în stare să...".
- Alţii, dimpotrivă, simt că fac umbră pământului degeaba dacă nu reuşesc să atingă un scop în care şi-au investit toată energia, cunoştinţele şi, uneori, abilităţile de manipulare a pieţei; dacă o companie concurentă atinge respectivul scop înainte, situaţia se agravează, iar acţiunile cunosc o prăbuşire drastică. Textul comunicatului: "Ia uite mă, şi io m-am chinuit atâta... Nici concediu nu mi-am luat..."

Mai există exemple, nu le voi aminti însă aici.

Bottom line: numai TU ştii când ţi-au scăzut acţiunile ca persoană, că doar nu ţi le vezi pe site-ul BVB. Faptul că asta nu e o chestie publică, e cu două tăişuri: poţi să bluffezi şi să te prefaci că totul e OK. Dar ceilalţi pot să nu bănuiască ce e în sufletul tău şi să îţi mai administreze nişte palme pe spinare, exact peste coastele rupte...


P.S. Dumnezeule, în ăia 4 ani de psihologie nu m-aş fi gândit că poţi privi şi analiza o persoană ca pe o companie. Jeez... mai rău: nu m-aş fi gândit vreodată că după doi ani de post de business, aş putea ajunge să disec trăirile umane ca un analist contabil. Sau poate că asta face şi psihologul, doar că în alţi termeni? Asta iese când un psiholog vorbeşte în limbi străine. În speţă, afacereza.

duminică, 14 septembrie 2008

Pace ţie, cititorule!

memyselfandi mă ceartă din nou. "get a fuckin' life", he says. Well, my friends, hope this doesn't come as a shock to you, but, guess what: reading IS a part of my fuckin' life!!!

Vouă cât timp vă ia să citiţi o carte? Că, mie, zău că îmi rămâne timp să mă vad cu prietenii (aproape) în fiecare seară, să ies cu câinele în fiecare zi... Iar aerul ăla de vară-toamnă, take my word for it: e deja de toamnă ţapănă; am intrat în casă de curând (da, memyselfandi, cu prietenii m-am văzut), şi e cam friguţ. Nu sunt nici pesimistă (ok, ok, câteodată, dar toţi avem voie să fim, din când în când) şi nici negativistă. Râd, spun bancuri, fac poante (şi nu din alea la care să râd numai eu) şi nu îl citesc numai pe Saul. Aşa sunt eu: fac câte o pasiune pentru un scriitor şi vreau să citesc toate cărţile publicate de el, pe care pot pune mâna. Aşa am făcut cu Dumas când eram mică, cu Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie în adolescenţă, cu Garcia Marquez acum câţiva ani (omul ăla scrie cărţi parfumate, aţi observat?), cu Mario Vargas Llosa... Mi-a plăcut mult şi Bulgakov (clasicii ruşi mai puţin, recunosc). Da, mi-au trecut prin mână şi cărţulii chick-lit (vezi, memyselfandi, citesc şi chestii "funny"), unele chiar foaaarte simpatice. Tot la capitolul "simpatic" îi amintesc şi pe Ilf şi Petrov. Am ajuns şi la inevitabilii (şi de multe ori nedreptăţiţii) Paulo Coelho şi Dan Brown - după Codul lui Da Vinci am luat la mână toate albumele de artă din casă, să văd io cu ochii mei... Să mai zic?... Dragul meu memyselfandi, tu te relaxezi citind chestii funny, unii se apucă de grădinărit, iar alţii se relaxează devenind criminali în serie... Whatever turns you on or getts you off!... Tre' să facem toţi la fel? Gata, ne aliniem? Cu cântec, înainte! Stângul... stângul... stâng, drept, stângul!

sâmbătă, 13 septembrie 2008

The Devil's Labyrinth

Este un roman scris de John Saul, unul dintre autorii mei preferaţi. Aşa cum îi povesteam unui prieten, mai demult, cărţile lui Saul le cumpăr fără să mai citesc ce scrie pe coperta IV, pur şi simplu pe principiul "asta am, asta n-am" (ştiu, nu e foarte "intelectual" din partea mea). Când am văzut cât de puţin am citit eu din ce a scris el, şi când am constatat că în librăriile noastre nu mai găsesc nicio carte de-a lui pe care să nu o fi citit, am intrat în panică. Pe bune! O prietenă s-a milostivit de mine şi, până să intru în sevraj, mi-a adus de la Londra cărticica asta. Pentru cine nu ştie, John Saul scrie romane horror. Dar, în scriiturile lui, înspăimântătoare nu sunt neapărat creaturile fantastice, zombie, extratereştri sau mai ştiu eu ce vampiri. Înspăimântător este ce se poate petrece în mintea şi în sufletul omului. Acolo sunt cei mai urâţi monştri. Şi cel mai uşor de anihilat. Sau poate cel mai greu... încă nu m-am hotărât. Nu vă zic mai mult, poate vă pică în mână vreo carte de-a lui şi, dacă nu aţi făcut-o deja, aş vrea să îl descoperiţi singuri. Tot ce vă mai spun este că, într-o zi ca asta, când te prinzi că vara, fir-ar să fie, chiar s-a terminat, dar încă mai stai cu geamul deschis pentru că de-afară vine un aer numai bun, care te indeamnă să zaci într-un fotoliu şi să ronţăi mere cu o carte în mână, într-o zi ca asta, Dumnezeu să mă ierte, dar Labirintul diavolului poate fi un loc foarte mişto...

Dacă merge, s-o stricăm, dacă-i prost, să-l promovăm!

Mi-am amintit un banc (da, ştiu, mai râd şi eu de ce-mi aduc aminte...)
Cică intră unu' într-un pet shop şi vede un cimpanzeu într-o cuşcă.
-Bună ziua, cât costă?
-10 mii de euro.
-Cum dom'ne , atâţia bani???
-Da, păi cântă la pian, dansează vals, passo doble...
Se mai învârte omul prin magazin, mai vede un chimp.
-Da' ăsta cât e?
-15 mii.
-Cum dracu'?
-Păi, pe lângă pian şi dans, ăsta ştie şi 5 limbi străine, scrie, citeşte...
În fine, după câteva ture prin pet shop, individul zăreşte într-o altă cuşcă, un cimpanzeu mai amărât.
-Ei, hai că ăsta trebuie să fie mai ieftin, nu?
-Nu, ăsta e cel mai scump, costă 30 de mii de euro.
-Ei, na, da' ăsta ce mai ştie să facă???
-Nimic, e manager.

Bine, nu toţi sunt aşa. Managerii, nu cimpanzeii. Există şi oameni capabili, care ştiu să te motiveze, ştiu ce să-ţi ceară (asta, în primul rând!) şi pentru care ţi-e drag să munceşti. Oameni cărora nici prin cap nu ţi-ar trece să nu le fii loial. DAR... există şi ăia de 30 de mii. Care habar n-au de nici unele. Care cred că strategia cea mai tare e să îi pui pe fraieri să facă ziua ce ai visat tu noaptea şi nu îţi mai aminteşti exact, dar parcă se făcea că... Ăia care cred că yala succesului e să schimbi mereu chestii, indiferent dacă trebuie sau nu. Mai ales când nu trebuie. Ăia care, în lipsă acută (sau cronicizată) de idei, merg pe principiul "Băieţi, am o veste bună şi una proastă. Aia bună: azi schimbaţi chiloţii. Aia proastă: îi schimbaţi între voi..." Din fericire, eu nu am întâlnit până acum din aştia din a doua categorie. Manageri, nu chiloţi. OK, nici chiloţi. Nici cimpanzei...

vineri, 12 septembrie 2008

Napoleon fugea repede

Napoleon era un cal. Un cal de curse, bătrâââân, care, în mod neaşteptat, ajunge să câştige o cursă. Nu mâncase jăratic, ci nişte ovăz "tunat" de îngrijitori, şi destinat altui cal, unul din favoriţi. Dar nu povestea lui vreau să v-o spun, mai ales că Neagu Rădulescu o face foarte frumos. Merită să citiţi cartea, eu am citit-o acum mulţi, mulţi ani, dar, de ceva vreme, îmi tot revine în minte un moment din ea. Este o poveste paralelă, a unui proprietar de cai de curse, trăpaşi campioni. În timpul războiului, personajul se alătură nenumăraţilor oameni disperaţi care încearcă să fugă din calea nenorocirii ce se abătea asupra oraşului lor. Fiecare foloseşte ce are la îndemână: unii, maşini, ce e drept, cam rare pe atunci; omul nostru alege să înhame la căruţă, trăsură, şaretă sau ce o fi fost, cea mai bună pereche de trăpaşi pe care îi avea. Ăştia - cai de rasă, antrenaţi, ţanţoşi, orgolioşi chiar, şi, mai ales, obişnuiţi să fie primii, să nu înghită praful nimănui; acum, pe drumul mare, se trezesc în situaţia neplăcută şi complet nouă pentru ei de a fi depăşiţi de maşini. Se ambiţionează şi fug şi mai repede – degeaba. Şi mor. Nu de oboseală, spune Rădulescu, ci… de inimă rea. Ştiţi ce? Au dreptate. Alergi ca disperatul, faci febră musculară, cazi, te loveşti de îţi vine să nu te mai ridici niciodată, simţi că o să-ţi sară inima din piept şi te întrebi dacă nu cumva ţi-ai pierdut splina pe drum la un moment dat, şi, când, în fine, eşti gata să treci de linia de sosire, trece pe lângă tine cineva călare pe un Harley. Te îneci cu fumul, cazi în genunchi şi te uiţi tâmpit cum toată lumea îl aclamă şi îl declară câştigător absolut şi te întrebi cum de nu realizează nimeni că era, totuşi, un maraton…

miercuri, 10 septembrie 2008

De ce?...

... Pai... de-aia! M-am săturat de mitocani cu pretenţii de domni. De cocote cu condicuţă, care se dau femei de carieră. Mă rog, de ALTĂ carieră. De ţoapa (de orice sex) care te stropeşte la semafor din maşina-şalupă, musai cu "xenoane", care, în pachetul full-option plătit cu banu' jos, are inclusă prioritatea în faţa "ălorlalţi". M-am săturat de faptul că nişte simple accesorii vestimentare au fost ridicate la rangul de amulete, că nu exişti dacă nu ai poşetuţa musai imprimată cu vreun logo celebru, atârnată regulamentar de cot, cât să îţi taie circulaţia şi, implicit, oxigenarea creieraşului, şi aşa insuficient solicitat. M-am săturat de "iuuubiiiii, ştii ce am văzut la Ză Pleeeeeiiiis? Vreau şi ioooooo..." La care Iubi, cu un cont dolofan şi un abdomen pe măsură, bine asortat la o ceafă de taur şi la un "beemveu", se execută urgent, nu cumva să apeleze Pisi la un buzunar mai bine garnisit... M-am săturat să văd politicieni şi oameni de afaceri bălăcărindu-se public după toate regulile punerii artistice a poalelor în cap, pentru ca, atunci când ei cred că nu îi mai vede nimeni, să se bată reciproc pe umăr "Hai, bă, că i-am făcut şi de data asta, hai că dau un whisky, ce dreacu', noi să fim sănătoşi...Auzi, cum rămâne cu banii ăia..." M-am săturat de oamenii care au impresia că se pricep la orice; de oamenii care îşi închipuie că, dacă într-un moment de rătăcire, cineva le-a dat o funcţie măricică, e ruşinos să îşi recunoască limitele şi atunci te fac prost ca să nu apuci să te prinzi că e taman invers. M-am săturat de copii care deschid ochii pe lume în câte un tomberon, de câini alungaţi cu picioare în coaste de oameni mai puţin deştepţi decât ei, de credite "instant" pe care ţi le respinge banca după două luni de aşteptare ... De toate astea, m-am săturat. Vorba lui Badea, "simt cum mi se nivelează creierul...". Aş vrea să mai păstrez o circumvoluţiune-două, aşa, de sămânţă. Cine ştie? Poate o reveni moda...