Băse a făcut pană la CSM

Demult, îmi povestea cineva că, în Milano, există o stradă cu baruri, cluburi şi alte agăţăminte cu şi pentru gay şi travestiţi. În fiecare seară, pe strada respectivă trecea în viteză un individ, călare pe motocicletă, şi îi bălăcărea, urla la ei tot felul de măscări, arunca în ei diverse şi dispărea. Ei... dar sticla de Chianti nu merge de multe ori la Arno... Într-o seară când omul îşi făcea turul de onoare, i-a crăpat motorul. Chiar pe strada cu pricina. Vă imaginaţi, băştinaşii au zis că a venit Crăciunul mai devreme... Pe scurt, nu cred că bikerul bigot a mai reuşit să se aşeze prea curând pe vreun scaun, necum să se mai urce pe şaua motocicletei...

Mi-am amintit povestea asta azi, urmărind la TV şedinţa CSM la care participa şi Traian Băsescu. De obicei, Băselu trecea pe la magistraţi doar cât să le cârpească nişte palme peste gură şi să le tragă un scuipat în ochi. Azi, însă, l-a luat Mona Pivniceru într-o serie pe dom' preşedinte, de numa'-numa'! După ea, au început şi ceilalţi. Şi uite aşa, am avut surpriza de a vedea un Traian Băsescu uşor tăvălit - nu de braţul lung al legii (din păcate), ci de picioarele, mai lungi sau mai scurte, ale judecătorilor şi procurorilor. Motoru' lu' Băse a cam început să dea rateuri...

sursa foto: www.frontnews.ro

Madame...

Nu i-am spus niciodată altfel. Nici nu aveam cum. Toată fiinţa ei emana o nobleţe şi o eleganţă parcă din altă vreme. Părul de un blond discret, coafat lejer, inelul simplu, cu o singură perlă, pe care îl purta mereu, manichiura impecabilă, Nucă, micul cocker spaniel cognac, orb, care îşi găsea mereu drumul printre măsuţele şi picioarele noastre, înlocuit mai târziu de boxerul Arthur (cel mai bun prieten al omului, fie el şi hoţ).

Datorită lui Madame, am învăţat să scriu întâi în franceză. Pe la vreo 3 ani şi ceva. Efortul meu şi al celorlalţi copii era mereu răsplătit, la serbările de Paşti şi de Crăciun (da, da, pe vremea comuniştilor). De Paşti, "pescuiam", aruncam undiţa după un paravan de pânză albastră pe care erau prinşi cu bolduri, peşti de hârtie colorată; cei cuminţi găseau în cârlig un cadou, mereu frumos, mereu adus din Franţa, cei mai năzdrăvani şi mai puţin conştiincioşi, câte un morcov, un cartof... Dar erau puţini cei din a doua categorie. La Madame, învăţai de drag. Mai ales că, la sfârşitul fiecărei lecţii, ne citea din Aventurile lui Babar :)

Şi îţi făcea plăcere să mergi la ea. O casă frumoasă, îngrijită, aranjată cu dragoste şi gust şi cu... da, cu bucurie. Un sentiment pe care Madame nu l-a lăsat niciodată să se stingă, nici măcar atunci când a rămas fără nimic, nici măcar atunci când, lucrând la Deratizare, a fost nevoită să se tundă, din cauza unui şobolan care i se încurcase în păr. Şi asta, la ceva timp după ce fusese prezentată la Curtea reginei Angliei...

Cu toate astea, Madame nu a trăit din amintiri. A trăit CU amintiri, pe care a reuşit să le pună în armonie cu prezentul, oricât de urât, dureros, crud, nedrept sau fericit a fost el. Viaţa ei a fost colorată, surprinzătoare şi ţesută pe un suport pe cât de delicat, pe atât de rezistent. Ca imensele covoare ţesute la războaie ţărăneşti, pe care mama sa le colecţiona cu pasiune.

A fost, pur, simplu şi nobil, Sanda Tătărescu-Negropontes. Je vous remercie, Madame.

foto: www.evz.ro

Prinos de bucurie, din piept de pionieri

Nu mai pot cu nervii capului. Am zis că iau o pauză, dar, pe modelul "aveţi limbrici", m-a mâncat în telecomandă şi am dat pe Realitatea, la Răzvan Dumitrescu. Subiectul discuţiei: cea mai recentă reprezentaţie (nu, nu am vrut să scriu prezentare, nici măcar reprezentare) a doamnei Udrea la comisia condusă de Orban. Vajnic apărător - domnul Boureanu. Citez din memorie: comisia e ilegală (a pro pos, nimeni nu a declarat-o OFICIAL ilegală, dar "dacă ascultăm înregistrările, inteligenţa noastră e suficientă" zice Boureanu), doamna Udrea e om politic şi ministru, toată lumea e obsedată să lege chestiunea asta de numele preşedintelui... cam asta zicea Boureanu. Nimic nou, vechea poezie recitată cu talent şi aleasă simţire de mai toţi membrii PD-L, puşi în postura penibilă de a apăra inapărabilul. Dar a mai zis ceva, care mi-a trimis fiori (de groază) pe şira spinării: "preşedintele Traian Băsescu, în timpul primului său mandat...". Cum adică, PRIMUL mandat? Ne mai paşte vreunul? Erau mai multe, la ofertă? S-a dat vreo lege cât am fost eu în vacanţă şi îl făcură pe Traian preşedinte pe viaţă? Bre, domnu' Boureanu, dacă ştiţi dumneavoastră ceva ce noi ăştia mulţi şi proşti care credem în alegeri democratice nu ştim, măcar spuneţi-ne, ca să nu mai batem drumul până la secţiile de votare. Facem ca pe vremea lui Ceaşcă: stăm toţi acasă şi omu' e ales în unanimitate. Oricum, nu-i departe ziua. Partea cu "Tovarăşă Elena..." e deja rezolvată.

Foto: vladenachescu.files.wordpress.com

România: rută ocolitoare

Jurnalul Naţional scrie ceva... neliniştitor, ca să vorbim frumos: cică o şosea ar fi fost mutată ca să nu deranjeze un proiect rezidenţial al doamnei Udrea, care urma să fie realizat - unde altundeva? pe un spaţiu verde (o fi cernoziomu' bun pentru sămânţa de bloc).

Drumul cu pricina ar fi trebuit să treacă fix prin proprietatea nevestei-de-Cocoş-şi-protejatei-de-marinar. Cum, păcatele mele, adică să scadă valoarea păduricii de blocuri? Ceva trebuia făcut, mai ales că soluţia era simplă. Cum de nu s-or fi gândit din prima? Doar era la mintea... cocoşului (ştiu, mă repet, dar mă ajută subiectul). Şoseaua cu pricina va traversa cimitirul şi lacul Dămăroaia. Pe locatarii cavourilor oricum nu-i mai supără chestiunea, şi lacuri mai frumoase se formează, de exemplu, în pasajele din Bucureşti, la cea mai mică ploaie. Aşa că nu-i deranj mare. Nişte cheltuieli în plus cu asanarea, cu podul, cu strămutarea unor morminte, dar astea sunt nişte mici sacrificii pe altarul construcţiilor, că tot le-a relansat Boc cu Prima Casă.

Ştiţi ceva? Mai bine nu mai faceţi nicio autostradă PRIN România. Faceţi una ÎN JURUL ei. O rută ocolitoare. Romania, land of choice? Choose to avoid it!

foto: bloombiz.ro

And the Oscar goes to...

... mister Traian Băsescu, along with congratulations from the members of the Academy!

[sala în delir, aplauze frenetice]

Un joc impecabil, absolut impecabil. Şi o replică memorabilă, spusă exact cu atitudinea, tonul şi mimica perfecte: "De duşmani te poţi apăra, dar mai greu este să te aperi de propriul frate". Aproape că îl crezi. Puncte în plus pentru originalitate: de data asta nu a mai plâns, deşi reuşeşte să o facă în mod absolut firesc, fără niciun efort.
Din păcate, scenaristul nu merită mai mult de o nominalizare, pentru că a avut nişte mici scăpări... Sau poate că a fost vina directorului de casting, care la supporting role nu l-a distribuit bine pe Videanu. Hiba: Băsescu a zis că aflat "azi-noapte" de implicarea frăţiorului în firma cu pricina, iar Videanu a zis că ştie de "ieri după-amiază". E cam tras de păr... Uite de ce: Ăla mic, mustăcios care îl ameninţa pe Ciuvică direct cu locul de veci... era frac' su, bă! E, cum pălăria Saftei să nu ştie tocmai Traian ce zambile vinde frăţiorul lui, armatei. Zic, zambile, pentru că toată lumea susţine că activitatea firmei Desintco nu avea legătură cu zona militară, deşi asta îi era ocupaţia. Vorba unui coleg, poate vindeau prezervative de camuflaj.

Punct ochit, punct lovit, domnu' preşedinte! Sunteţi victima unui fratricid, normal că asta stârneşte simpatie, or, simpatia are efecte secundare: umflă sondaju'. Anca Florea zicea zilele trecute la revista presei de pe Antena 3 că, dacă aţi executa-o şi pe doamna Udrea, simpatia populaţiei ar fi pe cele mai înalte culmi. Ah, am înţeles... Ăsta va fi sequel-ul, nu? Şi, normal, ca orice film tare care se respectă, îl lansaţi în toamnă, când se întoarce lumea din concediu şi se umplu cinematografele. Excelentă strategie de marketing, bravo, bravo!

Să luăm popcorn (mie, nachos cu salsa vă rog) şi să ne aşezăm. Şşşt, începe filmul. A, rugăminte: ultimul să stingă lumina.

Foto www.politicon.ro

Prostia e o stradă cu sens unic

Nu trebuie să fii alfabetizat ca să interpretezi corect un semn de circulaţie. În speţă, interzis şi obligatoriu la dreapta. Cu toate astea, în fiecare zi, zeci de şoferi se cred cu mult mai inteligenţi decât crevasa din capătul străzii pe care locuiesc. Oamenii intră pe stradă, ignoră cu graţie indicatoarele cu pricina şi, odată cu ele, şi ultima şansă de a ieşi cu spoilerul întreg din situaţie, şi merg înainte. Deja recunosc sunetele şi simbolistica lor:
1. maşină turată ("ce bă, mă uit io la indicatoarele la ăştia?")
2. frână bruscă (scărpinat nedumerit în creştet - " 'ai să-mi bag... e groapă bă!")
3. marşarier.
Uneori, marşarierul este urmat, la scurt timp, de claxoane şi expresii ireproductibile, dar cu trimitere la organele de reproducere. Desigur, autorii sunt alţi tembeli care, văzându-i pe tembelul nr.1 şi pe tembelul nr. 2 că intră pe stradă, au dedus că au şi cum să iasă în partea ailaltă. Greşit. Şi, uite-aşa, se face o coadă cât strada de lungă, formată din maşini mai mici sau mai mari, cu şoferi nervoşi, care înjură, claxonează şi gesticulează isteric, oricât ai încerca să le explici că nici cel mai al dracu' claxon nu o să mute gropanul spre care se îndreaptă cu atâta grabă. De fapt, poate că eu sunt în eroare şi subestimez puterea claxonului. Cine ştie, poate că dacă e suficient de tare şi de insistent, gropelniţa aia îşi suflecă poalele şi se dă mai încolo. Poate că şi icebergul din Atlantic s-ar fi dus încotro vedea cu ochii dacă auzea claxonul Titanicului. Ocolirea e pentru fraieri. Şmecherii trec de-a dreptul. Chiar dacă dau în gropi.
P.S. Fotografia de mai sus nu reprezintă semnul cu pricina şi are un simplu rol de ilustraţie. Nu de alta, dar am fost întrebată...

Despre interpretarea viselor

Acesta nu este un text despre viziunea freudiană asupra lumii visului. Nu este nici o abordare gen "înseamnă că ţi-a murit moartea, maică". Aia nu moare, fir-ar mama ei, niciodată. DEŞI... înclin să cred că nu şi-a găsit naşul. Dacă pe lumea ailaltă ar exista echivalentul guvernului Boc, cred că ar fugi Doamna cu Coasa direct în altă dimensiune, cu scârţâit de roţi. I-am ascultat (nu ţineam morţiş, dar asta mi-e slujba) pe distinşii minştri vorbind despre disponibilizări, reduceri de una, de alta... Imediat după ştirea despre ceasurile aurite ale lui Oprescu. Nu alea de la mână, ci alea pe care vrea să le instaleze în Micul şi Jegosul Paris. Oraşul meu frumos în care, aseară, am călcat într-un rahat de câine, imediat după ce îl strânsesem pe al patrupedului propriu. Pe modelul: nici o faptă bună să nu rămână nepedepsită. Dar să revenim. L-am ascultat, ziceam, pe Emil Boc, vorbind despre "golăneala" cheltuielilor făcute de agenţiile guvernamentale. N-a zis "bagabonţeală" ca primarul Mazărinho. Bun şi-aşa. Şi el, şi toată şleah...suita de miniştri, au anunţat măsuri, mărimi, talii etc. Ştiu că mă repet: dar cât o să se ţină de ele? Mai ales că talentatul domn Franks de la FMI le-a dat mână liberă la măriri de taxe, inclusiv TVA şi impozit pe venit. Am sentimentul din ce în ce mai intens că băieţii ăştia fac ziua ce visează noaptea. Nenorocirea e că par să doarmă şi după-amiaza...

Economia, spânzurată cu centura de siguranţă

ÎNAINTE:

Împrumutul de la FMI este, de fapt, o centură de siguranţă. Este bine să avem posibilitatea de a folosi aceşti bani. Traian Băsescu

Populaţia nu va plăti nici un leuţ din împrumutul de la FMI. Emil Boc

Noi nu vrem să impunem măsuri drastice, cum ar fi concedierea a 20% din bugetari. Jeffrey Franks

DUPĂ:

Trebuie să discutăm cu reprezentanţii FMI în România şi să vedem dacă acceptă ca a doua tranşă din împrumut să nu ajungă la BNR, şi să acoperim cu aceşti bani deficitul bugetar. Traian Băsescu

Din a doua tranşă a împrumutului de la FMI vom plăti pensii şi salarii. Vasile Blaga

Trebuie concediaţi 150.000 de bugetari. Jeffrey Franks

OK... What's wrong with this picture? Guvernanţii noştri nu reuşesc să vadă mai departe de botul propriului Merţan cu girofar? Chiar nu sunt în stare să aibă un plan economic coerent, pe o perioadă mai lungă de trei zile? Răspuns: NU. De data asta, explicaţia clasică şi alunecoasă "vechea guvernare ne-a lăsat o moştenire de rahat" nu mai ţine. Băieţi, dacă în primăvară lucrurile păreau, nu chiar trandafirii, dar într-un amestec cromatic nu foarte deranjant, de roz şi albastru, acum au căpătat tonuri de căcăniu intens. Ia vedeţi, poate aţi călcat în ceva. Dacă e aşa, credinţa populară zice că ar trebui să jucaţi la loto. Şi, cu ce luaţi de acolo, să acoperiţi găurile din economie. Altă şansă nu mai aveţi. Centura de siguranţă tocmai s-a transformat în ştreang.

Româniooo, cui ne laşiiiiiiii...

"Nu avem nevoie să alegem un preşedinte pe o ţară muribundă."

P'asta a scos-o chiar preşedintele comatoasei. Săptămâna trecută, un nene deştept, Mark Mobius, spusese ceva asemănător ca formă, dar în esenţă diferit: "politicienii ar trebui să lase alegerile vreo 10 ani şi să-şi vadă de treabă". SĂ-ŞI VADĂ DE TREABĂ, se aude acolo în spate, la Cotroceni? Nu să fie preşedinte-jucător, nici Guvern-putere executantă (că executivă, de când cu Boc, nu e), şi nici primar care a băut după Videanu şi a luat bordurioză, de vrea acu' să schimbe bordurile de beton cu unele din piatră-nu-ştiu-cum. Preşedintele s-a făcut că nu aude, dar le-a potrivit. Cine e de vină? Normal, mortul! Mă rog, muribunda. Cum ar veni, România. Acuma, între noi fie vorba, Băselu' i s-a mai jucat şi el pe la perfuzii, plus ce au julit din medicamente asistentele Ridzi şi Udrea. Asta, ca să nu mai punem la socoteală plicurile grase din buzunarele chirurgilor Pogea şi Videanu, care au greşit operaţia, de i-au tăiat pacientei picioru' ăl bun şi după aia au zis că a fost o eroare. Mda, doar că nu mai merge lipit la loc... Şi ei tot vor să mai taie. Mai bine să-i pună fermoar, ca să le fie uşor şi la autopsie. De fapt, ce-o mai lungesc atâta, s-o scoată, dom'ne, de pe aparate. Da' să n-o lase în şanţ că e cald şi se-mpute. Poate îi face doamna Udrea coliva, că savarine i-a dus lui Traian la spital...

REALITATEA.NET - Traian Băsescu consideră că România este o ţară muribundă

Romania. Do we have a choice?

Cică, într-un clasament al statelor "eşuate", România e undeva înaintea Somaliei. Nu ştiu cu câte locuri, că nu am văzut materialul cu pricina, dar, vorba unei doamne (adevărate, în cel mai curat şi nobil sens al cuvântului) "ăia măcar au o plajă mai mare". Mda, şi nici n-o au pe Udrea la turism, am adăugat eu, răutate întruchipată ce mă aflu. Păi, gândiţi-vă: dacă era Nuţi Udrea ministru al turismului în... Grecia, de pildă, cred că îi aducea la faliment fără probleme. Dărâma Acropole, trântea în loc un P+15 cu parcare Dalli, normal, şi vorbea şi cu Căşuneanu să facă o autostradă până acolo, da' una naşpa, care să se strice anual. De unică folosinţă, ca drumeagurile asfaltate de pe la noi. A, şi plătea şi vreun milion de euro (bani de la buget) să promoveze chestia asta. Scump, doamnă, scump rău! Chiar! Ce ziceţi, nu începem să punem comerţul pe picioare? Am putea începe cu exportul. Vindem Guvernul la pachet? Cu etichetă: Marfa vândută nu se schimbă! Reclamaţiile ulterioare NU vor fi luate în considerare!

Şi caii de curse obosesc, nu-i aşa?

Totdeauna am iubit caii. Am început să-i şi înţeleg după ce am citit, când eram mică, o carte superbă scrisă de Anna Sewell: Negruţ. Este povestea unui cal pursânge (englez dacă nu mă înşel). Căluţul ăsta îşi povesteşte viaţa, de la începuturile lui de mânz care credea că fiecare locomotivă şuierătoare de lângă câmpul lui aduce Apocalipsa, până la... retragere.

Negruţ a schimbat mulţi stăpâni, mai mult sau mai puţin pricepuţi. A început prin a-şi îndeplini menirea lui de pursânge: şi-a dus omul la vânătoare. Cu ocazia asta a aflat că un călăreţ bun abia mângâie cu zăbala colţurile gurii calului, şi aşa extrem de sensibile. În schimb, un om care, de fapt se teme că nu poate stăpâni forţa din interiorul animalului, va fi atât de brutal, încât bietului cal îi va fi din ce în ce mai greu să priceapă ce i se cere. A ajuns şi la o cucoană fandosită care îl înhăma, cu tranzeluţă, la trăsură: caii arătau grozav de bine, aşa, cu nemernica de cureluşă care le ţinea capetele ţanţoşe, dar le amplifica atât de mult efortul, încât fiecare opinteală era un chin. Un tânăr teribilist şi beat l-a alergat atât de tare într-o noapte, încât bietul Negruţ a ajuns înapoi în grajd mai mult mort decât viu, cu copitele rămase fără potcoave şi şi-a revenit abia după 3 zile de agonie. A fost şi cal de trăsură birjărească: a cărat cufere, zarzavaturi, cărbuni şi oameni grăbiţi. A făcut tot ce i s-a cerut vreodată, în viaţa lui de cal vândut şi răsvândut de geambaşi care îi ascundeau părul ros de hamuri sub un strat de vaselină şi încercau să îi redea sclipirea din ochi cu un cub de zahăr.

Dar a obosit. Şi, exact în momentul în care, cu mintea lui de cal, a înţeles asta, Providenţa a apărut sub forma unor oameni buni, care l-au cumpărat din târg şi l-au dus acasă. Pe cea mai frumoasă pajişte pe care o văzuse vreodată. Aici, nimeni nu avea bici, cravaşă sau tarif pe oră fixă. Aici, Negruţ a putut să-şi amintească în linişte (şi fără regrete) viaţa lui de cal pursânge, înhămat de prea multe ori la o trăsură de piaţă.

Ai ţeapa în sânge

Nu este o încercare de a minimiza sau de a ridiculiza campania lăudabilă, la care am aderat cu drag, "Ai viaţa în sânge". Şi nu are legătură cu ea. Este doar o descoperire recentă, făcută în carne proprie. Mi-am dat seama că, cine dă o ţeapă o dată, o va face ori de câte ori va avea ocazia. Şi, dacă ocazia nu se iveşte de bunăvoie, el o va crea. Atâta timp cât există oameni încrezători (a se citi FRAIERI), vor exista ţepari. Secretul este să o faci atât de bine, atât de "la vedere" încât nimeni să nu îţi poată reproşa nimic. Să fii perfect acoperit. E ca şi cum îi iei omului banii din mână, privindu-l în ochi, iar el e aproape bucuros să ţi-i dea. După ce se risipeşte vraja (sau vrăjeala), degeaba îşi rupe ţepuitul hainele de pe el şi îşi smulge părul, şuviţă cu şuviţă. Îi spui, senin: "ce vrei moşule? te-am obligat eu? astea sunt condiţiile." El te injură sau nu, merge şi îşi vomită fierea de ciudă şi disperare, se spală cu apă rece pe faţă, se scutură de praful lăsat de pantoful fin care tocmai l-a călcat pe cap şi reuşeşte un zâmbet trist şi întrebător: "dormi liniştit?..."

Ladies and gentlemen, Ridzi has left the building

Nu ştiu exact cât am cheltuit, nu mă interesează şi, dacă e nevoie, voi cheltui şi mai mult!

Nu, nu vorbea de banii domnului Iacob-Ridzi. Ci de banii mei. De banii tăi. De banii noştri. Cum ar veni - ăia publici, din taxe. Ei, vezi, Monico? de-aicea ţi s-a tras. De la atitudine de rahat. Nu sunt adepta gândirii "capul plecat, sabia nu-l taie", dar nici tupeul obraznic nu e genul meu. Nici al lui Tolontan n-a fost. I s-a pus omului pata (pe bună dreptate) şi a început s-o caute la contracte. Ce-a găsit... e deja istorie: mulţi bani, cheltuiţi aiurea şi justificabili eventual cu facturi cumpărate din colţul Oborului. Unde s-au dus banii? Nu se ştie. Se ştie însă că EBA a avut o campanie... hai să-i zicem eficientă, pentru europarlamentare. Cu doar 100.000 $ cât zice ea că a cheltuit ca să ajungă la Bruxelles, raportul calitate-preţ e senzaţional! Mai ceva ca la all-inclusive: Vacanţe exclusiviste la DNA! Oferite de agenţia de voiaj Cotroceni...

The Day The Music Went to Heaven

Smile, though your heart is aching
Smile, even though it's breaking.

Sunt primele versuri din cântecul lui preferat. Este o piesă scrisă de Charlie Chaplin, se numeşte Smile şi e adevărat, te face să zâmbeşti, chiar şi printre lacrimi. I-a cântat-o astă seară, fratele lui, Jermaine. Astă seară, Jermaine Jackson i-a spus fratelui său, Michael Joseph Jackson, să zâmbească. E drept, a spus-o în faţa unui sicriu aurit, acoperit de trandafiri roşii. Dar Michael Jackson nu era acolo. Era în ochii, mai mult sau mai puţin uscaţi, ai sutelor de milioane de oameni care, chiar dacă nu se uitau la ceremonia de la Staples Center, s-au uitat cândva la un videoclip de-al lui sau au avut privilegiul de a vibra odată cu scena pe care omul ăsta slab ca o surcea reuşea s-o umple. Era în urechile celor care i-au ascultat măcar o dată vocea. Era pe buzele celor care au fredonat, fie şi sub duş, Billie Jean, Bad, Black or White sau orice altă melodie de Platinum Disc din multele pe care le-a compus... în joacă. De asta a fost atât de bun. Pentru că nu s-a luat niciodată prea în serios. Cea mai mare dorinţă a lui? Să fie veşnic. Michael Jackson trebuie să fi fost, până în ultima clipă, un copil foarte cuminte, pentru că dorinţa i s-a îndeplinit: ESTE.

Când omul are creier doar ca să îl doară capul

Cică suntem evoluaţi. Inteligenţi. Raţionali. Astea. Şi totuşi, de prea multe ori, reuşim să lăsăm impresia că avem materia cenuşie mai săracă decât a musculiţei de oţet. Uneori, parcă piticul pe care îl avem cu toţii sub scalp începe, nu să tropăie, ci să danseze french can can amestecat cu paşii căluşarilor. Şi atunci o luăm razna. Nu susţin supremaţia raţiunii în faţa sentimentelor, aş fi ipocrită să o fac, pentru că eu însămi îi ard raţiunii palme peste ochi când îşi ia nasul la purtare şi le dau cuvântul, peste rând, sentimentelor. Deci, nu. Daaaarrrr... mai e ceva. Ceva care ţine lucrurile în frâu: se cheamă bun simţ. Îşi are sediul tot sub scalp dar, cumva, reuşeşte să se ferească de pantofii de dans ai piticului. Doar că nu la toată lumea.

Adolescenţa mea a făcut azi-noapte stop cardiac

Mişto album, BAD. Foarte mişto. Mi l-am luat de la o tarabă şi se auzea mizerabil. Nu conta. Nu conta nici cât de penibil oi fi arătat la balul mascat din generală, când am ţinut morţiş să mă deghizez în Michael Jackson. În fond, nici nu eram singura.

Tot cam în vremea aia, mi-am cumpărat cărţi despre el. Ştiu şi acum, pe dinafară, textele celor mai multe dintre piesele lui. Azi mi-am dat seama. Totdeauna mi-au dat lacrimile când am ascultat "Will You Be There?" sau "We are the world". Am sărit în sus cu sfântă furie proletară când au apărut toate mizeriile alea despre apucăturile lui pedofile. Cum naiba, era el însuşi un copil! Cred că sufletul i s-a oprit din creştere la vârsta la care trupul i-a păşit pentru prima oară pe scenă: 5 ani. La 5 ani, omul şi-a pus viaţa on hold. Ori de câte ori a încercat să o vireze spre normalitate sau, măcar spre normă (nevastă, copii) a părut la fel de "din alt film" ca o girafă într-un coteţ de găini.

Ca o girafă a şi murit. Cu ochii tuturor aţintiţi pe el. Sună oribil ce spun, dar Michael Jackson se vinde bine şi mort. Exact cum s-a întâmplat cu Elvis Presley. Aşa a şi vrut să moară, după spusele lui Deepak Chopra: "I don't want to go like Marlon Brando, I want to go like Elvis". Aşa a plecat. Singur, alungat de propria glorie. Poate că s-a dus să-şi caute copilăria. A găsit-o cineva?...

Drum bun, Michael, pe poteca de cărămizi galbene...

Bă, domnu' Liiceanu, ce tâmpiţi suntem...

Sunt tâmpită. Am aflat-o, aseară, de la preşedintele meu. Mă rog, e al meu doar prin faptul că e cazat de aproape 5 ani la Cotroceni, deşi eu nu i-am pus viza de flotant pe buletinul de vot. Detalii, detalii...

După ce l-a salutat protocolar cu "Bună, domnu' Liiceanu", domnul preşedinte a făcut o "erată" la enormitatea cu chelnerii şi tinichigiii pe care o debitase cu vreo două zile în urmă. "De fapt, am vrut să spun că şcoala românească scoate tâmpiţi... dar am spus o prostie". Am citat aproximativ, dar în esenţă tot aia e.

Întâi m-am enervat. Rău. După care i-am dat dreptate. Chiar suntem tâmpiţi. Pe ce mă bazez?

1. Îl avem pe Traian Băsescu preşedinte şi, potrivit sondajelor, se pare că ne place şi mai vrem;
2. Am trimis-o pe EBA în Parlamentul European, la pachet cu Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor;
3. ORDA se luptă cu piratarea muzicii punând o taxă pe care trebuie s-o plătească şi surzii (nu e banc, o să scriu mai multe despre asta).
4. Ne lăsăm opinia formată de nişte guru găunoşi, care au convingerea că ei sunt calea, adevărul şi viaţa, dar scriu noştrii şi mândrii...
... Să mai zic?...

Aveţi dreptate, domnule preşedinte. Suntem tâmpiţi. FOARTE tâmpiţi. Norocul dumneavoastră e că nu prea v-a plăcut şcoala. Altfel, Dumnezeu cu mila...

Leapşa fără piua, cu Kalashnikov

Mai ţineţi minte basmul cu lupta împotriva terorismului? Versiunea oficială este asta:

...Dragii moşului, şi, după ce trupele aliate l-au prins pe căpcăunul Saddam Hussein, zmeul cel mare şi rău - Osama Bin Laden, s-a retras undeva în munţii Afghanistanului şi nu a mai auzit nimeni de el, niciodată. Iar Făt-Frumos-şi-Nevricos US Army a trăit fericit, până la adânci bătrâneţi, alături de iubirea lui, Ileana Cosânzeana zisă Lumea Liberă.

Nu-i aşa. De fapt, teroriştii au câştigat războiul. Au reuşit să distrugă cea mai importantă şi complicată structură arhitecturală realizată vreodată de om: viaţa cotidiană. Suntem obligaţi să ne conformăm unor seturi de reguli noi, cele mai multe dintre ele la fel de stupide ca legea din nu ştiu ce orăşel texan, care interzice vânătoarea de girafe după ora 9 seara. Nu ai voie să iei cu tine în avion deodorantul şi pasta de dinţi că poate sunt contaminate cu antrax; tre' să fii cu pedichiura la zi că rişti să te descalţe poliţia de frontieră să verifice conţinutul de TNT din lacul de unghii; în loc să ţii în portofel poza copilului, umbli după tine cu radiografia în care se vede că "e o plombă metalică, dom'ne, ce dracu', nu vezi că nu-i detonator?"... Dacă sare în aer o butelie de aragaz, deja vrei să dai pe Al Jazeera să vezi cine revendică atentatul; poliţia împuşcă un om nevinovat pe peronul staţiei de metrou pentru că "avea un comportament dubios şi părea terorist". Să mai zic?... Ne-am schimbat modul de viaţă, de gândire, de raportare la realitate, ca să ne adaptăm... lor. Realităţii pe care ei ne-au creat-o. O mână de exaltaţi cu probleme de adaptare socială au reuşit să ne schimbe lumea. GAME OVER: YOU WIN.

Don Depressione

ROMA (MEDIAFAX) - Un mafiot italian a fost eliberat din închisoare pentru că suferea de depresie şi avea nevoie de susţinerea familiei, relatează Ansa.

De trei zile-ncoace,
Puşca nu-i mai place,
Bombe nu mai face...

Omu' a izbucnit în plâns, fraţilor, în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Cum o fi? De fapt, dacă aţi văzut Analyze This sau Analyze That cu magnificul Bobby De Niro, ştiţi cum e. Numai că ăla era film. Asta e pe bune. Procurorii italieni, ba chiar şi un senator, s-au revoltat că un cap al mafiei din Catania, închis într-un penitenciar de maximă securitate, este trimis întâi la infirmerie şi apoi în "sutienul" familiei (sau famigliei), să se relaxeze şi să iasă din depresie. Şi ce dacă? Aşa a decis instanţa, aşa se face. Oare judecătorii care i-au dat drumul or să-i trimită şi cărţi poştale cu "Însănătoşire grabnică"? Va primi emailuri de la colaboratori, cu "Aşteptăm să te întorci cât mai repede la muncă"? Of, domnu' Frattini, of, domnu' Marroni, şi vă mai luaţi de noi... Cum era, să izbucnească Nuţu Cămătaru în hohote sfâşietoare de plâns şi, printre sughiţuri, să spună că el nu mai suportă regimul de detenţie pentru că gardianul nu îi dă voie să doarmă cu ursuleţul lui de pluş? Nuţule, zi-le mă să-ţi dea drumu' că vrei să vezi cum se termină Regina, nu fi fraier, poate-ţi merge!

High on the Great Wall

Azi, chinezii n-au voie Twitter şi Hotmail. Sau de azi, încă nu se ştie. N-are legătură cu vreo manevră de concurenţă neloială, ci cu faptul că peste două zile se împlinesc 20 de ani de la măcelul din piaţa Tiananmen şi, nu-i aşa, fără Internet, omul are memorie scurtă (NOT!).

Bine, în general, chinezii n-au voie nimic. OK, economia chineză se simte bine, că sunt mulţi şi muncesc cu convingere, chiar dacă nu mai au învăţăturile lui Mao la piept (sau poate că tocmai de-asta?...), şi probabil că truditul pe diverse plantaţii cu mai mult sau mai puţin ştaif e singura bucurie care le-a rămas. Li se taie, alternativ şi sistematic, accesul la diverşi zurgălăi ai vieţii moderne - ba le iau Facebook-ul, ba Yahoo, acum Hotmail şi Twitter, mai au să le oprească apa de la baie, şi să-i oblige să se spele cu Red Bull, că deja să-l bea nu mai au voie. Cică au găsit urme de cocaină în el. Făcătorii de Red Bull Cola zic că ar trebui să bei vreo 12.000 (!) de litri de cico din ăsta ca să simţi ceva dubios... Lucru imposbil oricum; dacă duci mai mult de două cutii fără să-ţi crape corazonu' din cauză de taurină şi cofeină eşti foarte tare.

Avea şi Ozzie Osbourne dreptate: "Coffee leads to Red Bull, Red Bull leads to crack; they should ban the whole lot!"

P.S. Oare pe ce prafuri erau ăi' de construiră Marele Zid? S-or fi temând conducătorii lor iubiţi că dintr-o supradoză de RB le-ar mai ieşi un zid până într-o ţară democratică şi ar fugi tot miliardul? Chill, tot pe la ruşi tre' să treacă...