Suntem maeștri ai amânării. Amânăm discuții, întâlniri, plăți, bucurii și dureri. Oameni. Trăiri. Fericiri și suferințe. Amânăm totul pentru mâine.
Pentru unii dintre noi ăștia de azi, mâine nu există. Toți oamenii a căror viață e curmată brusc aveau o groază de lucruri de făcut mâine. Aveau de sărutat, de iubit, de plimbat. De mers într-o excursie, de citit o carte pe care nu apucaseră s-o termine. De sunat un prieten cu care nu vorbiseră de prea mult timp. De adoptat un câine. De zămislit un copil. De încercat o rețetă de prăjitură. De spălat mașina. De trăit.
Tess D'Urbervilles gândea că, an după an, trăim ziua în care vom muri. Nu știm care e aia, până când se întâmplă. Niciodată nu știm. Atunci, de ce să ne târâm, anesteziați, prin viață? Mereu proiectând un viitor pe care nu ne învrednicim niciodată sau prea rar să-l împlinim? De ce să nu trăim frumos ziua lui Tess?
De ce să nu trăim, înainte să murim?
Va veni și ziua aceea, dar înaninte de ea trebuie să ni se întâmple ceva prin care să conștientizăm că și ziua de azi poate să fie the end.
RăspundețiȘtergere