Întuneric viu

Când eram mică, în noaptea de Înviere îmi plăcea să privesc de la geam oamenii care veneau cu lumină de la biserică. Știam că „nu e voie” să faci ce făceau ei. Poate că tocmai asta mi se părea extraordinar. Faptul că făceau asta, deși era interzis, și că o făceau cu o îndârjire minunată. Mă fascina felul în care apărau flacăra fragilă a lumânării. O protejau cu palma de vânt și, poate, de priviri dezaprobatoare. Mai târziu, când am crescut, vedeam râul acela de lumină ca pe o rezistență mută împotriva răului. O rezistență mută, dar încăpățânată. Hotărâtă. Și luminoasă, mai ales luminoasă.

Nu-mi place să merg la biserică. Nu la slujbe. Merg atunci când am ceva de vorbit cu Dumnezeu, în cadru „oficial”, la El în birou. Când biroul e gol, desigur.

Cu o excepție: noaptea de Înviere. Atunci merg, fără greș. Atunci chiar simt nevoia să fiu cu oameni. Să cânt „Hristos a Înviat”, să primesc lumină și s-o dau mai departe. Ca pe o taină. Ca pe un consemn. Iar drumul spre casă, cu fețele celor de lângă mine, luminate de flăcările lumânărilor pe care le țin în căușul palmelor, îmi amintește cumva de drumurile primilor creștini.

Îmi place că lumina însuflețește întunericul. Nu-l învinge, asta nu. Dar îl îmblânzește. Îl face prietenos. Și viu.

Îmi place să fac parte din râul de lumină. Mă face să simt că și eu pot îmblânzi întunericul. Nu vreau să-l înving, și el e bucată din mine. Dar îl vreau mai blând, ca să putem conviețui în pace.

În fond, nici Iisus n-a învins moartea. A călcat pe ea ca pe o treaptă. Oare nu cântăm, de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”?

Și întunericul poate fi o treaptă. Mai abruptă sau mai comodă. Dar e o treaptă spre lumină.

Hristos a înviat! Și eu.