De ce simți mai mult și mai intens după ce te hotărăști să nu mai simți?
Cred că e ca atunci când te julești, de prea multe ori, în același genunchi. Te împiedici și cazi, mereu în aceeași lovitură. Nici nu apucă să se cicatrizeze. În fine, te hotărăști să pășești cu atenție, să nu te mai arunci ca berbecul, să te uiți bine pe unde mergi.
Rana începe să se vindece. O îngrijești, o pansezi, o dai cu creme, îi verifici evoluția, torni iod ca să fii sigur că se închide perfect și că nu rămâne niciun germene care, la o adică, să îți stârnească din nou durere. Să nu mai sângerezi. Să nu mai suferi. Rana ta, veche de-acum, prinde crustă groasă, prin care nu mai simți nimic. E bine.
Vine, însă, cineva, care întâi atinge delicat cicatricea. Ca o mângâiere. Parcă o percepi, dar continui să te întrebi dacă nu cumva e doar o părere. Ca sindromul membrelor-fantomă al celor cu brațe sau picioare amputate. Nu, tu nu ai cum să simți, nu ai cum să mai simți. Locul ăla unde te-ai rănit de atâtea ori și-a pierdut orice sensibilitate.
Chiar atunci, aceeași mână care abia te-a atins smulge crusta. Ca orice crustă care se respectă, și aia de pe inimă ia cu ea bucăți de țesut viu. Care pulsează. Care sângerează. Și reîncepi să simți. Tot. Chiar lucruri pe care nu ai știut niciodată că le poți simți. Te trezești gândind lucruri pe care nu credeai că mintea ta le poate naște. Nu te recunoști. Dar îți place.
Pentru că, după ce te-ai hotărât să mori și ai crezut că ai reușit, constați că ești mai viu ca oricând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.