Să presupunem că nu presupunem nimic

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.

- Ce experiență aveți?

- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.

- ...

- De ce tăceți? S-a dat postul? Că anunțul încă e pe ușă...

- A, nu, dar nu vă putem angaja.

- Păi de ce?

- Pentru că sunteți supracalificat.

- Ce importanță are?

- Păi are, că, pe dumneavoastră postul de barman nu o să vă satisfacă.

- Domnule, dar dacă asta îmi doresc, ce treabă ai dumneata?

- Îmi pare rău, nu se poate. Cu studiile dumneavoastră, cu stilul de viață cu care sunteți obișnuit, ce să căutați la noi?

- Domnule, încă o dată îți zic: eu asta îmi doresc să fac. Nu mai vreau corporație, cu studiile nu mai fac nimic, vreau să mă liniștesc la cap și să lucrez aici, în barul vostru de pe plajă.

- Păi io vă cred, dar noi nu suntem ce vă trebuie.

- De unde știi dumneata ce-mi trebuie mie? Adică, îți imaginezi că ai putea ști mai bine decât mine?

- Păi... la ce pregătire și la ce experiență aveți, la un moment dat o să vă doriți altceva. Și e păcat să vă pierdeți vremea așa.

- Te-ai gândit că poate am senzația că vremea am pierdut-o până acum?

- Eh, așa gândiți în momentul ăsta. Dar mâine-poimâine primiți vreun post de CEO plătit cu un milion pe an și ne lăsați cu ochii-n soarele ăsta frumos. Păi nu știm noi cum merge treaba?

blogs.cornell.edu

Normal, ăsta e un dialog imaginar. Dar real, în același timp. De la oameni de HR la oameni pur și simplu, toți credem că știm mai bine ce își dorește celălalt. Ce merită celălalt. Presupunem că, dacă noi ne considerăm neîndestulători pentru el/ea, și reciproca e valabilă. Că și celălalt ne vede ca pe o piatră de hotar. Ca pe o toană de moment. Ca pe un „ceva” numai bun până la „altceva”. „Ești prea bun pentru jobul ăsta”, „ești prea bună pentru mine” „ești prea talentat ca să-ți irosești viața așa”, „sunt sigur/ă că, dacă apare ceva mai bun dispari și mă lași baltă” și tot așa. Cum ar fi dacă, atunci când omul din fața noastră ne spune ce își dorește, l-am crede? „Vreau jobul ăsta”, „te vreau pe tine”, „îmi doresc să fac asta”.

Dacă am înceta să mai facem presupuneri? Dacă nu am mai reacționa la ce credem noi că se va întâmpla, și am începe să reacționăm la ce se întâmplă cu adevărat? Dacă ne-am suprima convingerea că știm mai bine ce merită și vrea celălalt?

Și dacă, atunci când un om ne spune că-i suntem destul, l-am crede? Cum ar fi?

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.

- Ce experiență aveți?

- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.

- Păi hai să vedem cum merge. Bine ați venit.

Turcia: repetiţie cu costume şi morţi

foto: usa today

Concluziile mele după deranjul de aseară, de la turci:

• A fost foarte simpatic să identific, în diversele informaţii (sau zvonuri) care circulau online, cele două şcoli de propagandă, rusă şi americană. E foarte american să spui, de pildă, că dictatorul nenorocit se teme de furia poporului şi vrea să ceară azil pe la nemţi şi englezi; e perfect ruseşte să tai accesul la social media şi să spui că totul e sub control şi "elementele destabilizatoare" au fost anihilate de susţinătorii preşedintelui ales democratic. 

• A fost, cred, prima dată în ultimii mulţi ani când americanii nu au condamnat/dezavuat/stuchit în ochi violenţa împotriva civililor. Şi nici ruşii nu s-au declarat prea îngrijoraţi de smardoiala politico-militară de la Ankara şi Istanbul. 

• Şi ruşii, şi americanii s-au comportat ca nişte băeţ care şi-au aruncat în ring câinii de luptă şi, de pe margine, aşteaptă să vadă care are muşcătura mai puternică şi pragul de durere mai ridicat. 

• Cred că noaptea trecută am asistat la o repetiţie cu costume. Doar că, pentru a menaja actorii principali, la repetiţie au participat dublurile de lumini. 

Spectacolul s-a încheiat când a fost pusă în circulaţie sintagma "puterea desemnată prin vot democratic". Actorii s-au demachiat, reflectoarele s-au stins, recuzita a fost băgată înapoi în depozit... Doar petele de sânge de pe caldarâm au rămas în urma piesei de teatru, ca nişte programe de spectacol boţite şi aruncate sub scaun. Păcat că morţii nu-s de mucava.

Marea Britanie se desparte de ea însăși

Filmulețul de mai jos este o parodie. Una perfectă. Din păcate, cam așa au gândit cei mai mulți britanici care au votat #Brexit, fără să știe cine este Uniunea Europeană și ce vrea ea, iar acum caută înnebuniți răspunsuri (tardive) pe Google.

Să ne-nțelegem: dacă alegerea lor ar fi fost făcută în cunoștință de cauză și ”for all the right reasons” - că Bruxelles-ul s-a suit în copac și de acolo scuipă semințe în capul țărilor membre, că suveranitatea națiunilor a devenit, vorba doamnei ministru Prună, „un lux teoretic”, că piața UE e reglată artificial etc - ziceam „da, frate, tot respectul. Britain's got balls”.

Dar nu e cazul. Nu au părăsit UE datorită curajului, ci din cauza prostiei. Și, la cum arată lucrurile - Irlanda de Nord, Scoția și Londra vor să fie independente și să rămână în Uniune -, Marea Britanie pare să fi ieșit nu doar din disfuncționala familie europeană, ci chiar din ea însăși.

Nunta Slută XIV. Vrăjitoarea

foto: 2bp.blogspot.com

Baba Draga nu era urâtă. Nu era nici măcar bătrână. O muiere aprigă, trecută de prima tinerețe, e drept, dar zveltă și cu privire ageră. Părul nins pe la tâmple care i se ițea de sub broboadă ar mai fi îmblânzit-o, dar umbra de mustață negricioasă îi asprea chipul la loc.

Porecla i se trăgea de la îndeletnicirile vrăjitorești. Dacă-i întrebai de ea, sătenii își scuipau în sân și se-nchinau; dacă nu-i întrebai, toți trecuseră cel puțin o dată pe la ea. Ba câte o femeie părăsită care încerca să-și aducă bărbatul înapoi, ba câte un sătean care voia să-și dreagă un beteșug...

Da, baba Draga era vrăjitoarea satului. Făcea fierturi care vindecau, dezlegau, întorceau omul acasă și scoteau argintul viu. Dar știa și să vatăme, și să despartă, și să blesteme. Ba chiar vorbea și cu morții. Știa să cheme sufletele care nu-și găsiseră odihna și să le pună să lucreze pentru ea. Astă ultimă vrajă putea s-o facă doar o dată la patru ani. Atunci se deschideau cerurile și mormintele.

Trebuia să ai maaaare curaj să mergi la ea; baba te ajuta, nu-i vorbă. Dară dacă nu era mulțumită de plată, mare blestem se abătea asupra ta. A pățit-o, demult, un om care a vrut să fie zapciu în sat. A fost, bietul; dar numai o noapte. A făcut Draga o vrajă că, dimineață, când s-a trezit alde Gionea, a fost ca și cum nici nu s-a fi întâmplat. Zapciu era Traian în locul lui. Marinarul. (...)

Familia este acolo unde eşti iubit

Am avut o copilărie fericită, pentru că am crescut într-o familie iubitoare, care a avut grijă şi de nevoile non-materiale ale copilului Laura Nureldin. Am avut parte de o familie cu care am putut mereu să vorbesc despre orice, care m-a învăţat să râd, să respect, să mă respect, să fiu pretenţioasă cu mine şi cu ceilalţi, fără să fiu arogantă.

Am avut norocul de a creşte într-o familie de oameni buni, corecţi, respectabili şi respectaţi, care m-au ajutat să devin adultul de azi. Am uitat să spun că familia care m-a crescut au fost bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Mătuşa şi unchiul sunt fraţii mamei mele. În copilărie, mama nu a fost lângă mine atât cât, poate, şi-ar fi dorit. Tata a reapărut în viaţa mea anul trecut. Îl crezuserăm cu toții mort. Nu era. Aşa a fost viaţa. Mai am un frate de mamă, un frate şi trei surori de tată. Un tată vitreg şi o mamă vitregă. La şcoală mă ducea bona, minunata Tanti Lola, pe care toată lumea o credea bunica mea.

Ştiu, e complicat. Dar e familia mea. Poate cineva să-mi spună nu e o familie? Are cineva dreptul să-mi spună asta?

O familie poate fi formată dintr-o femeie şi un copil, un bărbat şi un copil, o femeie şi trei copii, un bărbat, o femeie şi niciun copil, două femei și niciun copil, doi bărbaţi şi cinci copii... Înţelegeţi voi. Dar chiar înţelegeţi?

Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să-i spuneţi unei femei sau unui bărbat care aşteaptă frângându-şi mâinile pe holul unui spital "nu aveţi dreptul să vedeţi pacientul, pentru că nu sunteţi aparţinător" când omul ăla care se zbate între viaţă şi moarte, într-un salon, e toată viaţa lui ? Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să încălcaţi un drept civil unor oameni care, ca toţi oamenii, plătesc taxe şi impozite? Da, un drept civil. Mai ales un drept pe care oamenii ăia nici măcar nu l-au revendicat.Nu încă. Dar poate că vor începe s-o facă acum, dacă tot aţi zgândărit chestiunea.

Iar dacă o vor face, eu îi voi susţine. Da, sunt hetero. Dar sunt şi om. Ca şi ei.

Jocul de-a vacanța

Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.

Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.

Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.

Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.

Să punem batista pe pianul de concert

fineartamerica

Când s-a închis TVR Cultural, mă întrebam dacă pentru cultură nu mai e timp. Sau disponibilitate. Sau interes. În anii care au urmat, răspunsul a venit aproape de la sine: nu, firește. Ce nevoie ai să promovezi cultura, când poți spăla creiere rapid, simplu și eficient, înecându-le în muzică de proastă calitate, spectacole de proastă calitate și oameni de proastă calitate?

Se pare că, de data asta, am reușit să fim vizionari. Am luat o decizie - proastă - înainte ca ea să vină în sticluța cu otravă, din cristal frumos ornat, pe care scrie cu caligrafie nobilă „directivă europeană”. Am închis TVR Cultural înainte să ni se ordone. Sau, cel puțin, înainte să ni se ordone oficial.

Astăzi aflu că Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își încetează activitatea. După 40 de ani de existență, Uniunea Europeană a decis să-și ucidă ambasadorul cultural. O orchestră care, în patru decenii, a format oameni, a consolidat relații între diverse țări și... a bucurat suflete. Nu, nu vă gândiți că în orchestră sunt „antipatici d-ăia de belgieni, spălăciți și aroganți”. Sunt muzicieni din toate statele membre UE. Sunt artiști talentați care formează o uniune mai mică numeric, dar mai mare ca potențial.

Orchestra de Tineret a Uniunii Europene va dispărea de la 1 septembrie, anul acesta. Dacă cineva nu reușește să-i convingă pe decidenții Europei că e nevoie de ea.

Un banc zicea că un violonist, singurul supraviețuitor dintr-un avion prăbușit undeva în Africa, reușise să-și salveze iubita lui vioară din epava arzândă și rătăcea, în zdrențe, prin savană. La un moment dat, apare un leu, care mirosise prada obosită și ușor de doborât. Începe să se apropie. Cum știa clar că nu are cum să se apere de sălbăticiune, violonistul se gândește să-și petreacă ultimele clipe de pe această lume făcând ceea ce iubea: cântând. Așa că se așază, își scoate vioara și începe. Leul se oprește și ascultă. Mai apare un leu, care face la fel. Încă unul. O mulțime de lei stăteau și ascultau, ca vrăjiți, vioara. Brusc, se aude un răget, și spre violonist țâșnește un alt leu, apărut de nicăieri.

- Vezi - zice un leu către altul, știam eu că dacă apare surdul s-a terminat cu muzica.

Dragii mei, să nu ucidem violonistul. E păcat de muzică.

Kafka e român și lucrează la Primărie

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Fostul proprietar - despăgubit la momentul respectiv - a emigrat pe la sfârșitul anilor '70.  În casa aia locuiește o familie (cu chirie) din 1958. Întâi au plătit chirie proprietarilor, apoi, după naționalizare, ICRAL-ului. Acum 15 ani, proprietarul își aduce aminte de casă și o revendică. Nu depune multe acte, doar o notificare.

Până aici, nimic spectaculos.

Acum 9 ani, fostul proprietar moare. Soția lui, rămasă unic moștenitor, trimite în țară documente care atestă că ea, doar ea ar putea ridica pretenții asupra acelei case și că renunță la orice revendicare, ba chiar că dorește anularea notificării depuse de soțul ei defunct. Toate aceste documente au fost depuse la dosar de familia chiriașă.

Aici începe absurdul perfect.

Familia care locuiește cu chirie în imobil depune o cerere de cumpărare a casei, demonstrând, cu documente, că nu există niciun motiv care să împiedice această tranzacție. În 2007. Nu, nu primește niciun răspuns la cerere. Revine cu o petiție. Liniște. Răspunsul nu vine nici în cele 30 de zile legale, nici în cei nouă ani scurși. Oamenii merg în audiențe. La consilieri, la șefi de comisii... Toți spun același lucru: e simplu, dom'ne, asta e chestie de zece minute. Dosarul e complet, e clară situația, se rezolvă instant. Unul cere și bani. Nu mult, vreo 2.000 de euro. Nu-i primește, nu rezolvă.

După o vreme, familia mai face o încercare. Încă o audiență.

- Mda. Păi nu știu dosarul, mormăie funcționarul, în loc de bun-venit.

- Cum adică nu știți dosarul? Păi audiența e programată de nu știu când, nu ați avut timp să-l studiați? întreabă femeia, perplexă.

- Doamnă, am 6.000 de dosare alocate, credeți că am timp să le citesc pe toate?!

Nu, n-are, cum să aibă? Dar măcar pe alea despre care știe că va discuta cu niște oameni le-ar putea răsfoi. Femeia îi prezintă, pe scurt, situația.

- Domnule C., dacă îmi permiteți, vă pot arăta aici, în dosar, la ce acte mă refer, spune ea și întinde mâna să dea o pagină.

- Nu! N-aveți voie, că n-aveți nicio calitate în dosar, răspunde prompt funcționarul și apucă mai bine de copertă, nu cumva să i-l smulgă cetățeanca de peste birou.

- Domnule, dar sunt acte depuse de mine... Vi le înșir pe toate, ce Dumnezeu?

După câteva minute lungi în care domnul C. dă câte două file și pufnește nervos, rostește, cu voce gravă, de sentință definitivă, concluzia:

- Trebuie să faceți o cerere, să aflați dacă există o notificare pe acest imobil.

Femeia din fața lui clipește mărunt și se întreabă dacă nu cumva omul e surd.

- Domnul meu, notificarea a existat. Ea a fost depusă, apoi anulată de moștenitorul imobilului.

- Nu am ce să fac altceva, decât să fac o adresă către doamna asta, moștenitoarea, să spună clar dacă dorește să anuleze notificarea.

- Dar a spus-o deja. E hârtia acolo, în dosar.

- Nu se poate așa. Notificarea trebuie respinsă prin ordin de primar.

- Ce să respingă primarul? Ceva ce a fost deja anulat?

- Păi cum a fost anulat?

- Prin cerere.

- A dumneavoastră?

- Nu, a fostului proprietar. O aveți acolo, spune femeia, pe un ton ceva mai ridicat. O aveți acolo de nouă ani și nu vă interesează.

- Auziți, doamnă, credeți că în dosarul dumneavoastră stăm noi? V-am zis că numai eu am șase mii de dosare? Mă rog... faceți o cerere și o depuneți la Registratură.

- O cerere de ce?

- De anulare.

- Nu, nu, deci nu o luăm iar de la capăt. O să depun ceva la Registratură, dar acel ceva nu va fi o cerere, ci o reclamație. Registratura e aici, la intrare, da?

- A, nuuu... Registratura e vizavi de fostul sediu al Primăriei, la Cișmigiu.

- Domnul meu, eu vreau să cumpăr casa în care locuiesc de aproape 60 de ani. Înțelegeți? Nu cer nimic gratis, vreau să dau statului niște bani. Nu e nimic complicat. Pentru ce mă tot plimbați?

- Așa e procedura, doamnă. Până în 2008, când a venit domnul Oprescu, dosarele astea se rezolvau în cel mult o lună din momentul în care intrau în comisie. Din 2008 s-a blocat tot.

- Bun, și ce faceți, totuși, cu dosarul ăsta?

- Păi depuneți actele X și Y în copie legalizată, că astea-s xeroxuri, la Registratură...

- ...la Cișmigiu?

- ...da, și vă interesați dumneavoastră în toamnă, așa, cum s-a soluționat.

- Aha. Deci mă interesez eu, nu trimiteți dumneavoastră răspuns conform legii?

- Nu, doamnă. Și-așa, dacă nu v-ați mai interesat... eu ce să vă fac? Răspundem și noi oamenilor care se interesează, nu așa, tuturor.

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Se dau niște funcționari. Și un primar. Și multă, foarte multă indolență.

Deci? Ce votați pe 5 iunie?

Project manageri de oameni

foto: fastcompany

Există oameni care nu ştiu să-ţi fie aproape decât asumându-te. Aşa cum un project manager îşi asumă un proiect nou. În mintea lor - poate că şi pe hârtie - şi-au făcut deja un plan de dezvoltare a ta. Ştiu că ai potenţial, ştiu exact ce şi cum trebuie schimbat la tine. Ca să devii cel pe care ei îl visează. N-are legătură cu ce ai vrea tu să rămâi sau să devii, ci cu ce cred ei că văd în tine. Nu, nu se cred Pygmalion, pentru că tu nu eşti piatră moartă. Se cred mai mult, mult mai mult de atât. În cazul tău, provocarea e mai mare, pentru că tu eşti o fiinţă cu gândire, afecte şi voinţă. Proprii. Independente. Încă.

Încet, încet, vor începe să le clatine pe ale tale. Te vor face să te îndoieşti de tot ce ştii sau crezi că ştii despre tine şi despre alţii. Ei sunt singurii care-ţi spun adevărul, ce naiba? Cum să n-ai încredere?

Atunci când convingerile, obiceiurile, valorile tale vor fi fost fisurate îndeajuns cât să le fie afectat fundamentul, project managerii de oameni vor începe să toarne, încetişor, mortar. Alcătuit tot din convingeri, obiceiuri şi valori. Doar că ale lor.

Unii o fac conştient. Aceştia chiar reuşesc să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Pentru că au strategie şi, mai ales, răbdarea să o aplice. Ştiu să-ţi lase destul spaţiu să respiri, în aşa fel încât să nu simţi dalta care te sculptează în altă formă. Aceştia sunt puţini.

Alţii, însă - cei mai mulţi - o fac fără să-şi dea seama. Au un fel de strategie; una pe care nu o conştientizează şi nu au răbdarea să o aplice şi nici înţelepciunea de a-ţi lăsa spaţiu să respiri. La un moment dat simţi tăişul dălţii şi spui că ţi se pare. Îl simţi din nou şi încerci să-i dai peste mână sculptorului. Când îl simţi iar, încerci să te scuturi. Celălalt nu înţelege de ce, pentru că nici măcar nu realizează că mânuieşte dalta. La fel cum nu realizează că se lasă purtat şi transformat de poveştile pe care ţi le spune şi pe care şi le spune sieşi, despre el. Pe care, cumva, ajunge să le creadă.

Problema apare atunci când tu nu le mai crezi. Şi începi să te îndoieşti. De  convingeri, obiceiuri, valori.  Şi îţi verbalizezi îndoiala. Iar project managerul de oameni vede, în sfârşit, crăpăturile din planul său pentru tine. Poate încerca să le repare; dar, pentru asta, e nevoie - aşa cum spuneam - de răbdare şi de înţelepciune. Dacă cele două îi lipsesc, îşi va pierde cumpătul, va sfâşia planul în mii de bucăţele şi îşi va folosi dalta ca să-şi distrugă opera scăpată de sub control.

Apoi va căuta o alta.

Cine are voie să creadă și cine nu?

Mi-am promis că n-o să mai scriu despre videoclipul celor de la Taxi, dar nu pot să tac.

După ce am terminat de vorbit despre cum atacă ei BOR și Catedrala, acum problema pare să fie a persoanelor care apar în videoclip. „Da' cine sunt ei, dom'ne, să-mi vorbească mie de smerenie? Ăla e prost, aia e blondă, ailaltă se uită cruciș și nu știu care e cu nasul pe sus.”

1. Oamenii ăia sunt fix niște oameni care spun un text. Nu sunt hirotoniți, nu se dau lideri spirituali. În locul lor putea fi Gigel Icsulescu, luat de la coadă la covrigi, machiat și pus în fața camerei să zică papagalicește „lemnul și spațiile mici”. L-ați fi cunoscut? Ați fi știut dacă, după ce a spus asta, s-a dus acasă să-și bată nevasta și să cadă cu capul în budă, beat mort sau la mănăstire să trăiască în post și rugăciune? Nu. Ați fi fost mai atenți la mesaj decât la cel care îl rostește? Poate că da.

2. Cum adică, „cine sunt ei să-mi vorbească despre smerenie”? Am o veste proastă pentru voi, dragii mei judecători online: viața spirituală a unui om, mai ales a unui om pe care nu îl cunoașteți personal, nu vă este accesibilă. Poate că cel a cărui imagine publică este a unui om de succes, fericit, împlinit și care lasă dâre de praf de stele în urmă-i e doar o biată ființă chinuită de temeri, de răni sufletești mai mult sau mai puțin vindecate și de cine știe ce alte lucruri. Poate că oamenii pe care voi îi considerați nedemni (!) să vorbească despre smerenie fac pentru alții lucruri bune despre care voi n-aveți habar, pentru că sunteți prea ocupați să-i judecați în lipsă.

3. Se spune „să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa.” Ciudat, eu știam că puterea exemplului e mai mare decât a poruncii. Mai ales în cazul preoților, care, prin „fișa postului”, sunt obligați la probitate, la verticalitate, la morală și etică. Deși mulți le încalcă și își murdăresc sutanele condiționând slujbele de bani, înșelând, mințind și făcând cam toate păcatele condamnate de morala creștină, sunteți gata să le ascultați sfatul și porunca fără crâcnire. Nu le contestați autoritatea, ba chiar le spuneți „sărut mâna, părinte”. Unii merită. Alții nu. Dar în cazul lor nu alegeți și nu judecați.

4. Oamenii din videoclipul ăsta nu sunt preoți. Sunt niște oameni obișnuiți care spun ceva. Nici măcar nu vă îndeamnă să... nimic. Cu toate astea, au fost atacați, disecați, li s-au trecut în revistă averile, păcatele și defectele. De ce?

Mă întreb, dacă între ei ar fi fost strecurat un preot „în civil”, nu cumva ar fi fost zdrobit la rând cu ceilalți de tăvălugul creștinilor care par mai degrabă credincioși zidurilor bisericii decât lui Dumnezeu?

„Să nu-l judeci pe aproapele tău”. E o propoziție din Biblie. Știți, cartea aia din care citesc oamenii care slujesc în casa Domnului. Cum care Domn? De fapt... cam aveți dreptate: ne-am luat cu Catedrala și am uitat de Locatar.

Eu cred că Dumnezeu preferă lumina

Eu cred că mâine o să fie mai cald decât azi.

Eu cred că, dacă mănânci noaptea dar ai grijă să faci mișcare ziua, nu te îngrași.

Eu cred că florile de liliac miros superb.

Eu cred că toți copiii adoră dulciurile.

Eu cred că George Clooney e un bărbat mișto.

Eu cred că mașinile sport sunt frumoase.

Eu cred că teiul va înflori mai devreme anul ăsta.

Eu cred că fiecare avem un înger păzitor.

Eu cred că fiecare e liber să creadă ce vrea.

Oameni buni, am privit, siderată, ce comori de ură și venin au ieșit la iveală zilele astea. Și totul de la o melodie. O MELODIE, oameni buni! Una care, departe de a incita la ură sau distrugere, vorbea despre o convingere. Și... da, despre smerenie. Imediat s-a găsit cineva care să-i desființeze pe cei care apar în clip. Că au, că fac, că dreg, că de ce câștigă nu știu cât, că de ce nu sunt nu știu cum... Dragii mei, oamenii ăia sunt exact asta: oameni. Cu bune, rele, păcate și sminteli. Nu se erijează în instanță morală. Niciunul. O frază care începe cu „eu cred” poate continua oricum, atâta timp cât nu jignește și nu incită la fapte reprobabile. E o convingere a cuiva. Ce facem, repunem în drepturi delictul de opinie? 

Apoi, a avut cineva răbdare să ASCULTE textul infamei piese? Pentru că, la un moment dat, sună așa:

M-am trezit din vis și ca orice creștin m-am gândit

Ce înseamnă visul meu, și am realizat

Că de fapt n-a fost un vis despre bugete, taxe sau donații

Nici despre ce-ar trebui impozitat

Nici despre școli, spitale, prioritati

Generalizări, adevăr absolut, opinii contrare

Alb, negru, bine, rău, frumos, urât, nu;

A fost un vis foarte simplu despre smerenie, atât.

Ce e reprobabil în asta? Unde incită la dărâmarea Catedralei? Unde insultă Biserica sau pe preoți? Unde se spune ceva, orice care ar putea leza Biserica Ortodoxă Română? Fraților, de la ce v-ați luat, de fapt? De la convingerile exprimate de un om într-un cântec? Și de la un refren recitat sau cântat de alți oameni? A spus cineva că se înlocuiește Scriptura cu textul lui Dan Teodorescu?

Oameni buni, vă rog eu frumos: inspirați adânc și relaxați-vă un pic. Eu cred că nu e bine să ne apucăm iar de înălțat ruguri pentru „eretici”. Evul Mediu a fost o perioadă tare întunecată. Și focul rugurilor n-a adus lumină, ci întuneric și răutate. Iar eu cred că Dumnezeu preferă lumina. Lumina și bunătatea.

Mutul, bâlbâitul și discursul din cap

Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.

Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.

Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.

Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.

Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.

Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.

Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.

Justiția nu e oarbă

foto: cartoonstock.com

Acum doi ani, Kovesi spunea că prejudiciul din dosarul Microsoft e de vreo 60 de milioane de euro. Alții vorbeau de sute de milioane. Între timp, prejudiciul a (fost) scăzut la vreo 17. Azi, o instanță a decis să se confiște doar 11. Din nenumăratele nume vehiculate în dosar, din nu știu câți „băeț” care și-au tras căruțe de bani dar au știut să ciripească la timp, au rămas 4. Ceilalți s-au ales cu ce-au furat și cu libertatea. Ăia 4 rămași în dosar au fost „condamnați” la niște pedepse penibile, demne de o contravenție rutieră. A, da, și li se iau și bani. Câte puțin de la fiecare, cât să nu simtă. Oricum, dacă se menține  decizia asta, ies după câteva luni și se întorc la averile făcute din furtișaguri. Nu se mai aude corul de răcnete revoltate de acum vreo două luni, în altă speță, că „să se recupereze, domnule, prejudiciul! Dați-i afarăăăă! Afarăăăăă! Să confiște statul toooooot! Huooooo!”. Liniște. O liniște asurzitoare. Spartă doar de sunetul foii întoarse brusc de Traian Băsescu, un fost președinte care a beneficiat la maximum de „sacoșele cu bani” cărate de Cocoș&Co. pentru campanie. Un fost președinte care a numit-o pe Kovesi în funcție și care dă cu ea de pereți acum, „revoltat” de sentința de azi.

Tot astăzi, am asistat la un spectacol penibil dat de o femeie care nu pricep ce caută în magistratură, o femeie care a încercat să intimideze membrii CSM, să-i strângă cu ușa ca să-i apere reputația profesională. Ba chiar a promis că va sesiza Comisia Europeană ca să fie activat MCV. Nu, nu pentru ea. Pentru sistem. Ludovic al XIV-lea spunea „statul sunt eu”. Doamna Camelia Bogdan pare să creadă că domnia sa e sistemul juridic. Adevărul e că sistemul juridic din România îi cam seamănă. Cu câteva excepții, e obedient, acționează la comandă și merge la intimidare. Un astfel de sistem nu trebuie apărat, ci curățat. Despăducheat. Deparazitat. Scufundat într-o baie de insecticid, până cad toate căpușele de pe el. Până scapă de paraziți. Interni și externi. Altfel, riscă să ajungă doar un leș urât mirositor.

Știam că justița e oarbă. Aiurea, vede foarte bine. Uneori, când crede că n-o vede nimeni, își dă cârpa aia de pe ochi și-și face semne cu inculpații. Justiția nu e oarbă. E doar șmecheră, câteodată obraznică și nițel cam curvă. Dar își rezervă dreptul de a-și alege clienții.

Taxa pe boală și dreptul la prostie

foto: evz.ro

Tocmai am aflat de la un membru al Parlamentului României că nu am drepturi. Nu, nici măcar nu a încercat s-o dea în lirisme ca doamna ministru Prună, cu „drepturile omului, un lux teoretic”. Nu. Doamna deputat Aurelia Cristea a spus clar, cu subiect și predicat, că „fumătorii nu au niciun drept, există doar dreptul la sănătate”.

Doamnă, voi încerca să mă exprim cât mai clar, în propoziții scurte, ca să fiu sigură că înțelegeți.

1. Dumneavoastră sunteți pusă acolo de noi, cetățenii români, fumători și nefumători deopotrivă.

2. Toți cetățenii români au drepturi egale, cu excepția celor care și-au pierdut prin sentință judecătorească unele drepturi civile.

3. Vânzarea și consumul produselor din tutun sunt legale și fiscalizate.

4. Trimițându-mă să fumez afară, în frig, dumneavoastră îmi periclitați sănătatea, nu mi-o susțineți.

5. Înainte de a-mi recomanda să renunț, vedeți punctul 3.

6. Ați spus că fumatul e o boală. Atunci ce faceți, doamnă, discriminați niște oameni bolnavi? Ba mai mult, statul impozitează o boală? 

7. Conform DEX, boala este definită drept:

Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug.

În această descriere se potrivește, de pildă, obezitatea. Cu toate astea, nu există vreo lege care să interzică amplasarea de fast-food-uri în vecinătatea instituțiilor de învățământ. Sau a locurilor de joacă. Ba mai mult, există restaurante fast food care au propriile locuri de joacă. Unde se servește, evident, (și) mâncare complet nesănătoasă. Cunoașteți datele legate de obezitatea infantilă? Să vă spun eu, doamnă: România e pe locul trei în Europa.

Doamnă deputat Cristea, sper că nu v-am solicitat prea mult intelectul. Oricum, în calitate de cetățean de rangul doi, nici nu știu dacă am alt drept în afară de acela de a munci și de a contribui la bugetul de stat, cel din care sunteți și dumneavoastră plătită.

Ați merita, doamnă deputat, ca fumătorii să intre în grevă fiscală. Toți. Ar trebui să refuzăm să plătim din banii noștri un om care ne consideră semi-cetățeni bolnavi.

P.S. Doamnă Cristea, (dacă vă mai puteți concentra un pic) cum vi se pare anunțata decizie a producătorilor și distribuitorilor de medicamente de a retrage de pe piața românească produsele ieftine, pentru că sunt „bad for business”? Acolo nu v-am auzit să luați vreo poziție fermă, în numele dreptului la sănătate.