Eu cred că Dumnezeu preferă lumina

Eu cred că mâine o să fie mai cald decât azi.

Eu cred că, dacă mănânci noaptea dar ai grijă să faci mișcare ziua, nu te îngrași.

Eu cred că florile de liliac miros superb.

Eu cred că toți copiii adoră dulciurile.

Eu cred că George Clooney e un bărbat mișto.

Eu cred că mașinile sport sunt frumoase.

Eu cred că teiul va înflori mai devreme anul ăsta.

Eu cred că fiecare avem un înger păzitor.

Eu cred că fiecare e liber să creadă ce vrea.

Oameni buni, am privit, siderată, ce comori de ură și venin au ieșit la iveală zilele astea. Și totul de la o melodie. O MELODIE, oameni buni! Una care, departe de a incita la ură sau distrugere, vorbea despre o convingere. Și... da, despre smerenie. Imediat s-a găsit cineva care să-i desființeze pe cei care apar în clip. Că au, că fac, că dreg, că de ce câștigă nu știu cât, că de ce nu sunt nu știu cum... Dragii mei, oamenii ăia sunt exact asta: oameni. Cu bune, rele, păcate și sminteli. Nu se erijează în instanță morală. Niciunul. O frază care începe cu „eu cred” poate continua oricum, atâta timp cât nu jignește și nu incită la fapte reprobabile. E o convingere a cuiva. Ce facem, repunem în drepturi delictul de opinie? 

Apoi, a avut cineva răbdare să ASCULTE textul infamei piese? Pentru că, la un moment dat, sună așa:

M-am trezit din vis și ca orice creștin m-am gândit

Ce înseamnă visul meu, și am realizat

Că de fapt n-a fost un vis despre bugete, taxe sau donații

Nici despre ce-ar trebui impozitat

Nici despre școli, spitale, prioritati

Generalizări, adevăr absolut, opinii contrare

Alb, negru, bine, rău, frumos, urât, nu;

A fost un vis foarte simplu despre smerenie, atât.

Ce e reprobabil în asta? Unde incită la dărâmarea Catedralei? Unde insultă Biserica sau pe preoți? Unde se spune ceva, orice care ar putea leza Biserica Ortodoxă Română? Fraților, de la ce v-ați luat, de fapt? De la convingerile exprimate de un om într-un cântec? Și de la un refren recitat sau cântat de alți oameni? A spus cineva că se înlocuiește Scriptura cu textul lui Dan Teodorescu?

Oameni buni, vă rog eu frumos: inspirați adânc și relaxați-vă un pic. Eu cred că nu e bine să ne apucăm iar de înălțat ruguri pentru „eretici”. Evul Mediu a fost o perioadă tare întunecată. Și focul rugurilor n-a adus lumină, ci întuneric și răutate. Iar eu cred că Dumnezeu preferă lumina. Lumina și bunătatea.

Mutul, bâlbâitul și discursul din cap

Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.

Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.

Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.

Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.

Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.

Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.

Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.

Justiția nu e oarbă

foto: cartoonstock.com

Acum doi ani, Kovesi spunea că prejudiciul din dosarul Microsoft e de vreo 60 de milioane de euro. Alții vorbeau de sute de milioane. Între timp, prejudiciul a (fost) scăzut la vreo 17. Azi, o instanță a decis să se confiște doar 11. Din nenumăratele nume vehiculate în dosar, din nu știu câți „băeț” care și-au tras căruțe de bani dar au știut să ciripească la timp, au rămas 4. Ceilalți s-au ales cu ce-au furat și cu libertatea. Ăia 4 rămași în dosar au fost „condamnați” la niște pedepse penibile, demne de o contravenție rutieră. A, da, și li se iau și bani. Câte puțin de la fiecare, cât să nu simtă. Oricum, dacă se menține  decizia asta, ies după câteva luni și se întorc la averile făcute din furtișaguri. Nu se mai aude corul de răcnete revoltate de acum vreo două luni, în altă speță, că „să se recupereze, domnule, prejudiciul! Dați-i afarăăăă! Afarăăăăă! Să confiște statul toooooot! Huooooo!”. Liniște. O liniște asurzitoare. Spartă doar de sunetul foii întoarse brusc de Traian Băsescu, un fost președinte care a beneficiat la maximum de „sacoșele cu bani” cărate de Cocoș&Co. pentru campanie. Un fost președinte care a numit-o pe Kovesi în funcție și care dă cu ea de pereți acum, „revoltat” de sentința de azi.

Tot astăzi, am asistat la un spectacol penibil dat de o femeie care nu pricep ce caută în magistratură, o femeie care a încercat să intimideze membrii CSM, să-i strângă cu ușa ca să-i apere reputația profesională. Ba chiar a promis că va sesiza Comisia Europeană ca să fie activat MCV. Nu, nu pentru ea. Pentru sistem. Ludovic al XIV-lea spunea „statul sunt eu”. Doamna Camelia Bogdan pare să creadă că domnia sa e sistemul juridic. Adevărul e că sistemul juridic din România îi cam seamănă. Cu câteva excepții, e obedient, acționează la comandă și merge la intimidare. Un astfel de sistem nu trebuie apărat, ci curățat. Despăducheat. Deparazitat. Scufundat într-o baie de insecticid, până cad toate căpușele de pe el. Până scapă de paraziți. Interni și externi. Altfel, riscă să ajungă doar un leș urât mirositor.

Știam că justița e oarbă. Aiurea, vede foarte bine. Uneori, când crede că n-o vede nimeni, își dă cârpa aia de pe ochi și-și face semne cu inculpații. Justiția nu e oarbă. E doar șmecheră, câteodată obraznică și nițel cam curvă. Dar își rezervă dreptul de a-și alege clienții.

Taxa pe boală și dreptul la prostie

foto: evz.ro

Tocmai am aflat de la un membru al Parlamentului României că nu am drepturi. Nu, nici măcar nu a încercat s-o dea în lirisme ca doamna ministru Prună, cu „drepturile omului, un lux teoretic”. Nu. Doamna deputat Aurelia Cristea a spus clar, cu subiect și predicat, că „fumătorii nu au niciun drept, există doar dreptul la sănătate”.

Doamnă, voi încerca să mă exprim cât mai clar, în propoziții scurte, ca să fiu sigură că înțelegeți.

1. Dumneavoastră sunteți pusă acolo de noi, cetățenii români, fumători și nefumători deopotrivă.

2. Toți cetățenii români au drepturi egale, cu excepția celor care și-au pierdut prin sentință judecătorească unele drepturi civile.

3. Vânzarea și consumul produselor din tutun sunt legale și fiscalizate.

4. Trimițându-mă să fumez afară, în frig, dumneavoastră îmi periclitați sănătatea, nu mi-o susțineți.

5. Înainte de a-mi recomanda să renunț, vedeți punctul 3.

6. Ați spus că fumatul e o boală. Atunci ce faceți, doamnă, discriminați niște oameni bolnavi? Ba mai mult, statul impozitează o boală? 

7. Conform DEX, boala este definită drept:

Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug.

În această descriere se potrivește, de pildă, obezitatea. Cu toate astea, nu există vreo lege care să interzică amplasarea de fast-food-uri în vecinătatea instituțiilor de învățământ. Sau a locurilor de joacă. Ba mai mult, există restaurante fast food care au propriile locuri de joacă. Unde se servește, evident, (și) mâncare complet nesănătoasă. Cunoașteți datele legate de obezitatea infantilă? Să vă spun eu, doamnă: România e pe locul trei în Europa.

Doamnă deputat Cristea, sper că nu v-am solicitat prea mult intelectul. Oricum, în calitate de cetățean de rangul doi, nici nu știu dacă am alt drept în afară de acela de a munci și de a contribui la bugetul de stat, cel din care sunteți și dumneavoastră plătită.

Ați merita, doamnă deputat, ca fumătorii să intre în grevă fiscală. Toți. Ar trebui să refuzăm să plătim din banii noștri un om care ne consideră semi-cetățeni bolnavi.

P.S. Doamnă Cristea, (dacă vă mai puteți concentra un pic) cum vi se pare anunțata decizie a producătorilor și distribuitorilor de medicamente de a retrage de pe piața românească produsele ieftine, pentru că sunt „bad for business”? Acolo nu v-am auzit să luați vreo poziție fermă, în numele dreptului la sănătate.

Ilegitim/Illegitimate

foto: facebook

Filmul. L-am văzut și l-am lăsat să se așeze. Nu am intrat în sala de cinema cu idei preconcepute - cu respingere sau, dimpotrivă, cu deplină îmbrățișare. L-am lăsat să mă cuprindă în poveste, în personaje, încetul cu încetul. În pânza fină țesută de regizorul Adrian Sitaru.

Mi s-a părut că totul începe cu o „burtă”. Un monolog al tatălui, care părea prea lung, prea dezlânat, prea „ne-de-acolo”. La final, aveam să descopăr că monologul tatălui era perfect, exact așa cum era. Pentru că e cheia întregii povești.

Dacă mergeți să vedeți Ilegitim - ceea ce vă recomand- nu vă așteptați ca incestul să fie, prin el însuși, în centrul întâmplărilor. E doar atât: o întâmplare. Pe care ajung să o înțeleagă ca atare chiar cei care - pe bună dreptate - o condamnau.

Întâmplarea - sau accidentul, cum o numește tatăl, jucat impecabil și savuros de Adrian Titieni - este cea care schimbă vieți. Mentalități. Perspective. Condamni ceva ce crezi că nu ți se poate întâmpla. Până când ți se întâmplă. Până când principiile îți sunt răsturnate la 180 de grade și transformate în cenușă. Până când accepți că nu poți alege pentru altul. Că, oricât te-ai răzvrăti, nu poți fi Dumnezeu. Și nici nu trebuie. Ar fi păcat să poți controla totul.

Sunt momente grele, apăsătoare; Sunt scene îmbibate de un umor fin și altele, înțesate de înjurături groase, dar nu gratuite. Sunt secvențe în care te descoperi dorindu-ți ca iubirea dintre minunații Alina Grigore și Robi Urs, interzisă de oameni și de Divinitate, să reziste. Da, e imoral. E împotriva firii. Dar, pentru ei, e ceva care a venit nechemat.

Ilegitim nu e un film despre incest. Ci despre acceptarea faptului că prea puține lucruri depind de tine. Nu ești Dumnezeu.

Absent nemotivat

A fost primul bărbat care m-a cerut de nevastă. Frumos, cu un buchețel de flori și cu învoire de la mama lui. Eram colegi. Amândoi aveam 5 ani și eram la grădiniță, în grupa doamnei Grossman. 

Am zis „da”. Și am primit ca dar de nuntă un cal. Un căluț de plastic, din ferma lui mică, de trenuleț electric. Tare mult îmi plăceau caii. Fie ei și de plastic.

Lui Cristi îi plăceau trenurile. De ziua lui, pe care o serba cu alai de copii drăcoși de la școală și din cartier, ne strângeam toți ciorchine în pivniță, în camera de joacă, și ne minunam de mica lume iscată în jurul unor șine pe care gonea un trenuleț metalic, printre căsuțe cu ferestre luminate, dealuri de pluș verde pe care pășteau agale cai și vaci de plastic.

Mariajul nostru n-a durat mult, doar până-n clasa I. Dar colegi am rămas până la Bac. După care viața ne-a purtat, pe toți și pe fiecare, pe alte cărări. Nu cred că ne-am mai văzut altfel decât întâmplător. Mereu ne-am propus să ne adunăm, să povestim. Și tot mereu am amânat, mereu am spus că avem altele de făcut, de spus, de trăit...

Iar azi am primit vestea că tu nu mai ești, Cristi. Nu știu ce să spun. Nu am ce. Aveai, ca mine, 36 de ani. Împliniți în octombrie anul trecut. Oamenii calzi, buni, plini de viață și de râs nu pleacă la 36 de ani. Nu au de ce. 

Cristi, să știi că de data asta diriga chiar o să-ți pună absență nemotivată. Și noi, ceilalți. Dar... să găsești dealuri verzi și moi pe care să te plimbi acolo, sus. Ca alea de pluș din copilăria noastră.

Despre libertatea turmei

În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru boicot. Îl iau ca pe un compliment. Fiindcă:

1. E o recunoaștere a faptului că - spre deosebire de alții - Antenele trăiesc din publicitate, nu din bani aduși cu sacoșa;

2. E o validare a teoriei că cineva - inițiatorul demersului, oricine ar fi el -  vrea ca aceste posturi să se închidă (când tai principala, dacă nu chiar singura sursă de finanțare a unei afaceri, afacerea respectivă moare, nu?)

Dar nu pot să nu mă uit cu atenție la cei care susțin boicotul.

Un fost președinte. Așadar, un fost președinte de țară instigă la păgubirea unei companii private. Una care, întâmplător, e un contribuabil important la bugetul de stat. Și cu plățile la zi. Plus multe alte companii vizate de boicot. Plus foarte mulți oameni care muncesc în toate aceste companii. Și familiile lor.

Diverși oameni care au lucrat în trustul Intact și care, acum, strâmbă din nas, scârbiți, și spun că „Antenele sunt o mizerie”. Doamnă Narcisa Iorga, ați lucrat la Jurnalul Național. Și la Antena 1. Pe vremea aceea nu păreați deranjată de patronat, nici de politica editorială. De fapt, nu păreați deranjată de nimic atâta timp cât vă luați salariul. Ce s-a schimbat?

Unii jurnaliști. Da, asta mi se pare cea mai dureroasă categorie. Pe de o parte, pentru că denotă un canibalism latent al acestor oameni, gata să treacă peste colegialitate și prietenie ca să fie cei mai populari din curtea școlii. Ca să meargă cu valul. Să nu rateze momentum-ul. Pe de altă parte, pentru că unii dintre ei sunt angajați în companii ai căror patroni au, la rându-le probleme cu legea, iar asta nu pare să le încetinească jetul de venin pe care îl scuipă spre noi. Spre noi toți, luați la grămadă. Chiar, prejudiciul ăla de 135 de milioane de euro când s-o recupera? Și cum?

O bancă. O bancă ce s-a alăturat boicotului la nivel declarativ, în vreme ce continuă să câștige bani frumoși rulând salariile angajaților Intact. Sau nu știați asta atunci când i-ați felicitat, dragii mei? Ei bine, da. Tinerii frumoși, liberi și fățarnici de la banca respectivă se dezic de Antene în vreme ce își umflă buzunarele din banii repudiaților.

Oameni obișnuiți, care nu au răbdare să cerceteze cu ochii lor probe, documente și realități, așa că le înghit pe nemestecate pe cele gata digerate și regurgitate de diverși „formatori de opinie”. Lucru care devine evident atunci când se arată incapabili să aducă argumente de ordin logic, moral sau legal și încheie apoteotic orice discuție în contradictoriu cu „mie oricum nu-mi plac Antenele”.

Nici mie nu-mi plac diverse posturi. Sau magazine. Sau localuri. Dar nu le vreau închise. Vreau să pot alege.

Așadar, se poate spune că eu vreau libertate mai mult decât o vreți voi, dragi tineri frumoși și prizonieri ai turmei.

Toți copiii sunt Ilinca

Citesc un articol scris de o duduie care, firește, o înfierează pe Oana Stancu Zamfir pentru „scrisoarea adresată fiicei lui Tăpălagă”. Am pus ghilimele pentru că:

1. vorbim despre un copil de zece ani care nu ar trebui să aibă acces nici la facebook, nici la site-urile și nici la posturile de știri;

2. faptul de a se fi adresat copilei este mai mult un pretext. Și eu pot să scriu un text care să înceapă cu „Eminul meu iubit” fără ca asta să mă transforme în vreo Veronica Micle.

Bun. Copilul va afla de la școală, să zicem, că Oana Stancu Zamfir i-a bătut public obrazul lui tac-su. 

Ce m-a zguduit în articolul la care făceam referire este că doamna respectivă îi impută Oanei faptul că i-a distrus fiicei lui Tăpălagă imaginea pe care o avea despre tatăl ei. Pentru că, spune duduia, „toți copiii își privesc părinții ca pe niște zei”. Ah. Deci toți copiii? Deci și copilul lui Gâdea (apropo, fiica lui e suficient de mare cât să aibă acces la facebook, site-uri și posturi de știri), și copiii lui Grecu își privesc părinții ca pe niște zei.

Când internetul mustește de lături și de mizerii la adresa lor și a altora (care n-au copii, dar au mame pe care le doare că fiul sau fiica lor e făcut în toate felurile) de ce nu te revolți, madam? De ce? Care e diferența între „Gigele, tac-tu, Ionel, e un bou” și „Ionel e bou”, ambele scrise pe gardul Primăriei? Să-ți zic eu, că tu ai rămas blocată la titlul articolului Oanei (un articol foarte bun altminteri, dacă îl citești cu creierul deschis și nu cu vena inflamată a priori): diferența - și eroarea Oanei - este folosirea numelui copilului. Pentru că, în felul ăsta, textul a căzut în subsidiar și scandalul a fost în prim plan.

Cum se simt copiii celor tăvăliți de presa tabloidă? Cum se simt copiii politicienilor tăvăliți cu strigături de presa „quality”? Cum se simt copiii celor pe care vă e lene să-i criticați argumentat și atunci îi înjurați și jigniți direct, fie ei politicieni, jurnaliști sau medici? V-a interesat asta până acum? Bag samă că nu, că n-am văzut atâta revoltă. De fapt, nexam revoltă.

Sau nu toți copiii merită să-și vadă părinții ca pe niște zei? 

Tratăm abuzul cu abuz?

N-am zis nimic despre cazul Bodnariu până acum, pentru că am vrut să înţeleg. Şi tot n-am reuşit. Nu pe deplin, oricum.

Ce date avem? O familie mixtă (soţ român, soţie norvegiană), cu mai mulţi copii pe care îi creşte conform unor precepte creştine stricte. Uneori, posibil şi cu corecţii fizice.

Directoarea şcolii unde învaţă unii dintre copiii familiei sesizează ceea ce ea percepe ca o posibilă problemă legată de educaţia pe care o primesc copiii acasă şi anunţă autorităţile.

Până aici, nimic exagerat, nimic deosebit.

Ce fac autorităţile norvegiene, însă? Iau copiii din familie, la modul brutal şi fără explicaţii. Deşi există familie extinsă şi în cazul mamei şi al tatălui, rude de sânge, fraţii sunt separaţi, daţi în plasament şi primesc OK-ul pentru adopţie internaţională.

Bun. În Statele Unite, de pildă, dacă un copil ajunge la spital cu leziuni pe care le-ar fi putut căpăta pentru că e bătut acasă, medicii au obligaţia să anunţe poliţia şi Protecţia Copilului. Ce se face? O anchetă, o evaluare psihologică a copilului şi, dacă se dovedeşte că a fost abuzat, e luat din familie. Dacă nu, nu.

Tot acolo, dacă un profesor observă că un elev este excesiv de retras, că evită contactul cu ceilalţi copii, că se teme de autoritate, anunţă psihologul şcolii. Pentru că abuzul nu trebuie să fie neapărat fizic. Psihologul îl evaluează şi, dacă e cazul, anunţă Protecţia Copilului.

În ambele cazuri, specialiştii EVALUEAZĂ situaţia şi, dacă într-adevăr există probleme, dar nu unele care să pună în pericol buna dezvoltare, siguranţa sau chiar viaţa copilului, atunci Protecţia Copilului va supraveghea şi sfătui părinţii, astfel încât să-şi poată creşte în continuare copiii. Pentru că, exceptând situaţiile extreme, un copil se dezvoltă cel mai bine în familie. Indiferent despre ce variantă de familie vorbim (mamă-tată, monoparentală, bunici, whateva). Dacă, însă, vorbim de situaţii care periclitează copilul, atunci da, el va fi luat din familie.

O altă discuţie este aceea legată de definirea abuzului. Sau a anumitor acţiuni care afectează dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.

"Familiei Bodnariu i s-a reproşat că e prea creştină." Am auzit asta, ca argument că norvegienii sunt nebuni. OK, dar burka e prea islamică. E bine? Nu e bine. Fundamentalismul religios nu e bun, indiferent dacă vorbim de creştinism, islam, hinduism sau iudaism. Dacă într-o şcoală românească aţi vedea o fetiţă, provenită dintr-o familie mixtă, pe care tatăl "prea musulman" o obligă să poarte burka la ore, nu vi s-ar părea cel puţin nepotrivit? Poate că tatăl nu o face de-al dracu', ci pentru că aşa a învăţat el că e bine. Copila nu e bătută, are ce mânca, e iubită şi îngrijită acasă. Dar poartă burka. Nasol, nu? Trebuie luată din familie? Nu. Ce se poate face, însă, este să i se explice tatălui (şi mamei, care acceptă situaţia) că trebuie să se adapteze la societatea în care trăiesc. Că nu are nimeni nimic împotriva convingerilor lor religioase, dar că extremele vor duce la marginalizarea fetiţei, că va avea probleme de integrare etc. De ce nu s-a făcut la fel şi cazul familiei Bodnariu? Cu riscul de a îmi atrage huiduieli, trebuie să vă spun că unele precepte fundamental creştine, aplicate ad litteram, pot fi la fel de limitative ca burka, doar că nu şi la fel de vizibile ca ea.

 Mai e o problemă: diferenţa de percepţie. În România există o zicală pe care eu, una, o detest din ficaţi: bătaia e ruptă din Rai. Nu, bătaia nu e ruptă din rai. E ruptă din iad. Din iadul în care trăieşte un copil forţat să descopere lumea printre palme peste gură şi curele peste fund. Est-europenii au o toleranţă faţă de corecţiile fizice care este de neînţeles pentru un occidental. De multe ori, atunci când spun că ei nu îşi bat copiii, esticii sunt cât se poate de convinşi că spun adevărul. Pentru mulţi dintre ei, a-ţi lovi copilul nu este echivalentul unei palme peste fund, ci al unei bătăi soră cu moartea. Or ei nu fac aşa ceva, nu?

De ce să tai înainte să măsori? De ce să nu mergi pe varianta anchetei sociale, a consilierii şi supravegherii familiei, atâta timp cât integritatea sau chiar viaţa copilului nu sunt puse în pericol?

În concluzie, nu ştim exact ce se întâmpla în familia Bodnariu. Din păcate, nici autorităţile norvegiene nu par să ştie. Poate că oamenii nu-şi băteau copiii; însă abuz nu e doar cel care lasă vânătăi. Poate că nu îi abuzau deloc, iar copiii lor erau fericiţi, îngrijiţi şi liberi. Tocmai de aceea nu mi se pare corect şi nici eficient să smulgi copiii din familie, în numele protejării lor, înainte de a şti exact ce se întâmplă acolo. Pentru că, acţionând aşa, rişti să le produci traume mai multe şi mai profunde decât - poate - reuşise familia.

Anul dispărut 1989. Îl declar găsit

Tu mai știi ce făceai în 1989? Stai, stai, stai... măcar erai născut atunci? Eu da. În octombrie '89 am împlinit 10 ani. Deci nu-s vreo jună căpreoară, ba chiar mă dor și șalele când e frig. Dar nu despre asta era vorba aici.

Ideea e că eu îmi amintesc de anul ăla. Îmi amintesc de uniforma aia nenorocită, pepit, din nylon, în care muream de frig iarna și de cald vara. De galantarele goale de la raionul de carne al magazinului Alimentara și de rafturile aceluiași magazin, îndesate cu creveți vietnamezi și compot de prune. De cuplul de tineri care, pe 21 decembrie, striga pe stradă, lângă casa noastră, „suntem libeeeeeri!”. Mereu m-am întrebat, după aceea, ce s-o fi ales de ei. Sper că nu au murit împușcați. Și nici de inimă rea, peste ani, când au văzut ce s-a ales de libertatea lor.

Mulți își amintesc de 1989. Chiar nu e un an pierdut. Dar deloc. Iar Peca Ștefan a strâns într-o piesă vie mărturii ale oamenilor care au trăit, într-un fel sau altul, anul ăsta pe care acum îl reconstruim din frânturi de amintiri.

Nu te aștepta la o atmosferă prăfuită, tristă, cu actori care stau pe scaune și își deplâng copilăria chinuită din vremurile alea gri. Ana Mărgineanu a regizat un spectacol la care îți vine să te ridici de pe scaun și să joci Frunza. Dar ce spun eu aici, chiar o poți face. Pentru că tu, spectatorule, vei fi invitat pe scenă de un pionier, sau de directoarea școlii, sau de adolescenta însărcinată pe care familia o împinge să facă un avort ilegal.

O să vezi cum se făceau atunci repetițiile la Teatrul Mic. Ce însemna o „șopârlă” și cât de apreciați erau cei care știau să le strecoare cu talent în texte, astfel încât să scape de ochii ageri ai cenzurii.

O să ai și parte de surprize. O să treacă pe lângă tine, prin sală, Gheorghe Visu sau Isabela Neamțu, în timpul unei discuții aprinse de la o ședință cu părinții. O să fii scos din sală, pentru un show privat.

O să-l auzi pe Nicolae Ceaușescu glăsuind prin Cuzin Toma, pe care o să-l vezi pionier, cu cheia de gât. Și soț cam bețiv și exilat pe canapea, al aceleiași Isabela Neamțu.

O să râzi de Gheorghe Visu când  - ditamai director de teatru - o să-și prăjească parizer pe reșou. Dar mirosul o să ți se pară apetisant. 

O să te amuze Maria Ploae care va fi un fel de cap limpede ce va corecta, în timp real, veridicitatea textului despre ea însăși. O să te facă să și plângi cu sughițuri, la un moment dat. Dar nu e rău. Dacă plângi, înseamnă că pricepi. Că simți.

O să plângi, o să râzi, o să-ți amintești și o să gândești. Mai cu seamă asta o să faci. Să gândești. O să ți se pună întrebări. O să-ți pui întrebări. Și o să vrei să răspunzi. Pentru că o să simți că ai lucruri de spus. Ți se pare greu de urmărit? Deloc. Sunt frânturi de viață. Sunt cioburi ale unui caleidoscop. Sunt oameni care au trăit, după puterile și înțelegerea lor, vremurile alea. E un reality show made in 1989.

Du-te să-l vezi, merită. E aici, la Teatrul Mic. Altfel, tu pierzi, tovarășe.

Zbor luminat, Fluturico.

Nu vreau să port doliu după tine, Fluturico. Nici măcar la poza de profil. Da, te îmbrăcai în negru, erai goth, așa, dar emanai lumină. Și bucurie. N-am împărțit profunzimi, noi două. Doar multe saluturi, și mai multe zâmbete, niște telefoane în direct, o brichetă și treapta de la locul de fumat. „Canapeaua” noastră de vicioși. (ce ironie, nu? Cică fumatul ucide).

N-aș fi vrut nici să plâng, dar lacrimile mi-au țâșnit înainte să mă întrebe. Înainte să cred că e adevărat. Parcă nici acum nu cred, deși am verificat din mai mult de trei surse.

Și cum aș putea să cred? Femeile luminoase, vesele, deștepte și frumoase nu mor la 30 de ani, în seara de Ajun, într-o mașină. Nu se întâmplă așa ceva. Nu e corect. Nu se poate. Și, futu-i, nu putem să dăm înapoi la TC, nu? Nu.

Ți-am aprins o lumânare, Fluturico. Noroc că a zis Voicu. Pe mine nu m-a dus capul. Dacă te-ai găsit să zbori noaptea, ai nevoie de lumină, logic. Să nu-ți arzi aripile în ea, promiți?