Despre frică și alți demoni

foto: http://bcmlife.net/

Frica e un lucru al dracului de nașpa, dacă nu știi ce să faci cu ea. În speță, atunci când o lași să te paralizeze. Să îți anuleze orice alt gând, sentiment, trăire. Dacă tot ce simți e că ți-e frică de faci pe tine, s-a cam terminat cu șmecheria.

Bine, să ne-nțelegem: și curajul e așa, o chestie overrated.

Până la urmă, să ai curaj nu înseamnă să te arunci cu capul înainte în zid, precum calul orb din banc. Ci să vezi zidul, să-l măsori și, dacă rezultă că ai putea să-l dobori, s-o faci elegant, cu un baros. Nu ca un fraier, cu umărul.

Să ai curaj nu înseamnă s-o arzi în cavalcade nebune, doar pentru că niciun cal n-a avut tupeul să te trântească din șa până atunci. Înseamnă ca, după ce ai luat o căzătură zdravănă, să te scuturi de praf, să mângâi calul care te-a trosnit și să te urci înapoi în șa.

Să ai curaj nu înseamnă să joci ruleta rusească. S-ar putea s-o mierlești ca un prost. Înseamnă, în schimb, să înfrunți țeava pistolului îndreptat spre tine, asumându-ți că s-ar putea să fie trei gloanțe înăuntru, nu doar unul.

E OK să-ți fie teamă că zidul ar putea fi mai rezistent decât ai crezut și că o să-ți rupi mâinile încercând să-l dărâmi. Că s-ar putea să-ți mai iei o trântă de la cal. Că pistolul ar putea fi încărcat cu toate cele șase gloanțe care îi încap în butoiaș.

În același timp, poți spera că zidul e mai slab decât pare, că niciun cal nu te va mai arunca din șa și că pistolul e de jucărie.

E o linie fină între frică și curajul orb. Și o asemănare importantă: pe oricare ai lăsa-o să te domine, pierzi.

Până la urmă, s-ar putea ca ceea ce îi definește pe învingători să fie capacitatea lor de a echilibra teama și îndrăzneala.

Cred că, în fond, curajul înseamnă să simți că crăpi de frică, dar să treci peste asta ca să obții ceva ce îți dorești. Sau măcar să încerci.

Dacă nu, te mai ridici o dată și te scuturi. N-o să mori.

Bălăceala în lături și leapșa pe imaginație

Detest publicațiile de scandal. Mi se pare odios să trăiești doar pentru a scoate la lumină noroiul, mocirla, putregaiul din viețile altora. La fel cum odios mi se pare să despici un mort proaspăt, ca să plimbi pe sub nasul cititorilor avizi măruntaiele lui aburinde. Da, recunosc: mă bucur - poate meschin - când o necrofilă din tagma asta își ia o leapșă pentru că nu știe să se documenteze și „pune botul” la o poveste inventată de un tip pe care nici măcar nu îl cunoaște. Bravo lui! Aș fi spus și bravo ei - doamnei „jurnalist” - dacă ar fi învățat ceva din asta. Nu a fost cazul. Ba chiar doamna i-a numit „hiene” pe cei care au îndrăznit să o acuze pentru felul în care crede ea că face jurnalism.

Pe autorul lepșei l-am felicitat. Pentru imaginație și rezultat. Atât. Omul a apreciat și înțeles corect mesajul meu. De aici până la interpretări delirante date de alții gestului meu, desigur, drumul a fost scurt.

Pentru cei care văd lucrurile în alb și negru, aș vrea să fac o precizare: eu nu sunt o generalizatoare. Nu cred că toți „ăia” sunt buni și toți „ăilalți” sunt răi. Nu cred că tot ce face o persoană e bine, sau că toate actele sale sunt rele. Am capacitatea de a disemina, de a separa acțiunile oamenilor în momente și contexte. O capacitate care nu ține de supranatural, ci de normalitate. Normalitate absentă în cazul unor ființe lipsite de rost pe lumea asta, dar care încearcă să își facă unul din a ataca aiurea și gratuit.

Revenind: da, de câte ori un pseudo jurnalist o să-și ia țeapă, o să aplaud. Pentru că altfel, replica  - firească - a publicului va rămâne „asta e presa din ziua de azi, ce vrei?”. Nu. Presa din ziua de azi nu e asta. Presa din ziua de azi înseamnă anchete, înseamnă surse păzite cu prețul unor mari pericole, înseamnă să nu ai zi, noapte sau sărbători dacă „e treabă”. Înseamnă niște oameni care înțeleg meseria asta și o iubesc, exact așa cum e ea.

În fața lor mă-nclin. Pentru ceilalți, există lepșe și băieți cu imaginație care să le dea.

Florescu. Maria Florescu

Așa o chema pe străbunica mea din partea mamei. Soțul ei, Traian Florescu, cizmar de fițe din Târgoviște. Cred că era echivalentul unui shoe designer din zilele noastre, dacă mă gândesc că veneau la el cucoane de la București să-și facă pantofi după ultima modă pariziană.

Străbunica se trăgea din neam de italieni, iar străbunicul, din neam de greci. Cum se traduce asta? Păi, el era talentat și versatil, iar ea aprigă și posesivă. Și extrem de atentă la toate detaliile legate de casă. Schimba slujnicele ca pe batiste, dar nu pentru că le-ar fi dat ea afară, nu. Plecau singure. Când spălau rufe la copaie, în curte, iar peste umărul lor asudat se ițea capul blond cu ochi albaștri al lui Madam Florescu, le îngheța sângele în vene.

 - Să iasă apa ca vioreaua, auzi? Atât le spunea. Era de-ajuns. Dar nu erau vorbe învățate ca să bage spaima în sârboaicele care veneau să lucreze în gospodărie. Credința ei, transmisă următoarelor generații de femei din neam, era că „femeia trebuie să știe să facă de toate prin casă, ca să știe ce să-i ceară menajerei”. Corect. Asta se aplică oricui are subalterni.

Pe mașina de gătit, toată iarna stăteau la cald o cratiță uriașă cu pomana porcului și una cu cartofi tăiați mare și prăjiți în untură. Nenorocire pentru artere, binecuvântare pentru papile. Și pentru nepoții care veneau de afară cu nasurile înghețate și stomacul lipit de spinare. Gătea excelent străbunica. Atâta că, uneori, străbunicului i se făcea poftă de câte o mâncare de inimă de vită. Tare mult îi plăcea. Ei, deloc. Îi și spunea asta. Uneori, el își forța norocul și cumpăra o inimă mare de la măcelărie. O aducea acasă și o punea, încet, pe masa din bucătărie. Se uita pieziș, de jos în sus în ochii ei. Iar ochii albaștri începeau să arunce flăcări.

 - Traiane, ți-am zis să nu cumperi inimă.

 -Da, Licuțo, știu, dar... mi-a fost poftă și, na... Să vedem, o curăț eu, nu te supăra, te rog...

Ochii albaștri se aprindeau și mai tare. Vorbele, însă, continuau să fie măsurate și aproape șoptite.

 - Traiane. Ți-am spus. Nu cumpăra inimă.

Apoi mâna ei apuca repudiata bucată de carne de pe blatul de lemn învelit în tablă subțire și lucitoare de la atâta frecat. În clipa următoare, inima respectivă își redobândea libertatea. Peste gard.

Tare mult își dorea Traian s-o vadă mulțumită pe străbunica. Îi comanda de la București rochii și blănuri din colecțiile pentru anul următor. Dacă ar fi știut ce-i aia, cucoanele din Târgoviște probabil că ar fi spus despre ea că e fashionistă. Nu știau. O priveau însă, admirativ-invidios, când trecea prin centru în șareta condusă de străbunicul, cu unul din caii lor frumoși înhămat. Cal care, uneori, se mai oprea la câte o poartă necunoscută Mariei, dar cunoscută lui Traian. Și bietului patruped, devenit trădător fără voie.

 - Fir-ai al dracului, Traiane.

Atât spunea madam Florescu. Iar Traian făcea penitență o vreme. Și își răscumpăra, cumva, vina.

N-am apucat s-o cunosc. Cred că aș fi iubit-o tare, tare mult pe madam Florescu. A dracului muiere a fost. N-a îngenuncheat-o decât pierderea celor doi băieți ai ei în război. Nu și-a dat, însă, voie, să se prăbușească sub greutatea durerii. Uneori, deschidea dulapul din lemn pictat și lăcuit, în care erau hainele băieților și le îmbrățișa, plângând în tăcere. Apoi le făcea nepoților o tavă de gogoși și una de minciunele.

Meșterii de aripi

Cu toții avem vise. Unii - cei mai fericiți dintre noi - avem și visuri. Spun „cei mai fericiți” pentru că un vis, indiferent dacă ajungi sau nu să ți-l transformi în realitate, e ceva care te ține în viață și te împinge mai departe.

Desigur, să visezi e un lucru bun. Dar să reușești să-ți scoți visul ăla dintre circumvoluțiunile propriei materii cenușii, să-l întorci pe toate părțile, să-i dai o față comercială și să începi să-l arăți lumii, ei, pentru asta e nevoie de curaj. Și de ceva nebunie. Și de asumarea faptului că mulți nu vor înțelege și te vor considera ciudat, inadaptat, arogant sau pur și simplu prost.

În tot acest timp, alții te vor ajuta să-ți construiești aripi. Nu zgomotos, ci în liniște. Nu ostentativ, ci discret. Nu cu ironie, ci cu credință în tine. Nu pentru că așteaptă ceva, ci pentru că nu vor ca tu să aștepți prea mult înainte de a fi împlinit.

Oamenii ăștia sunt cei care te ridică. Cei pe care pășești nu pentru că i-ai desconsidera, ci pentru că se așază să-ți fie treaptă. Pentru că ei cred despre tine că meriți. De câte ori le-ai mulțumit? Ei te-au făcut să fii ceea ce ești acum. Ei sunt cei care, fără să simți, ți-au mai pus câte o pană fermecată în aripile pe care credeai că le împletești de unul singur. Iar atunci când îi urai, gândind că te împiedică să zbori, doar te țineau ancorat pentru că sus era furtună. 

Ei sunt meșterii tăi de aripi.

De azi

• Monica Macovei nu mai e Nelson Mandela, ci Sfântul Gheorghe care se luptă cu balaurul corupţiei. Mâine s-ar putea să fie Scufiţa Roşie.

• Ponta şi Dragnea insistă că e bine ca primarii să aibă o lună jumate în care să se hotărască dacă vor cu Mao sau cu Ţao. Pentru că şi pedeliştii au făcut aceeaşi porcărie în 2006. Pe modelul "ce rost are să inventăm măgării noi, când alţii le-au testat deja şi le-a mers".

• Divinul a întâmpinat-o pe Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, cu "uelcam, Cati!". Nu ştie, mă, cu protocolul diplomatic. Nu ştie! Dacă o întâmpina Ponta, îi zicea "Ce faci, fă, Caterino, aveai chef de o reuniune a diplomaţilor?"

• Eu cred că oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire epocală pe care au trecut-o sub tăcere: au reuşit să identifice organul responsabil cu simţul penibilului şi au realizat cu succes cel puţin o intervenţie de extirpare a lui. Mai cred că numitul Diaconescu Cristian a fost primul pacient. Altfel nu-mi explic seninătatea totală cu care acceptă să se facă de rahat în mod constant.

El.

Când îți amintești de cineva al tău care nu mai e, doare al dracului de rău. În schimb  - nenorocită ființă, omul - când vrei  și nu poți să-ți amintești de cineva al tău care nu mai e, nu doare. Te amorțește. Te înnebunește. Te scoate din minți. Te chinuie. E ca un lapsus perpetuu. Când al naibii nume îți stă pe vârful limbii și nu vrea, nici în ruptul capului, să se prelingă pe buze afară. Ce spun eu lapsus, e ca atunci când... Nu știu bine când ce. Știu doar că e cumplit să privești o fotografie și să-ți dorești cu disperare să îți vină în minte ceva, orice, o fracțiune de secundă în care omul ăla să se miște, să vorbească, să râdă, să urle, să fie viu. Și nu poți. Pentru că n-ai cum. Pentru că, atunci când brațele lui au încetat să te mai legene, tu nici măcar nu știai că exiști. Să ți-l construiești din poveștile altora, să ți se spună că era un om bun, că îi plăceau viața și șprițul, că făcea poante bune, că maică-tii i-a adus o cană de cafea întoarsă cu fundu-n sus și picurată cu zaț când ea a spus că ar vrea doar o picătură de cafea pe fundul ceștii. Că te iubea, că erai viața lui. Că te legăna pe picioare și bunică-ta îl certa pentru că te învață să adormi legănată. Că făcea fidea arăbească prăjită cu sos de alune care era așa de bunăăăă... Că dormea ziua și scria noaptea. Ca tine. Că ar fi fost mândru de tine. Ar fi fost? Ce rău sună asta. „Ar fi”. Ce ar fi făcut? Ce ar fi spus când erai mică și ușor de rănit? Ca acum, când ești mare. Oare i-ar fi bătut? Le-ar fi sunat părinții? Ce i-ar fi spus nemernicului care ți-a frânt inima? Ce ți-ar fi spus ție? Ar fi venit să bea cafea cu tine ca să-i povestești de noul tău iubit? Ți-ar fi luat mașina să dea o tură cu ea și să-ți spună că-i „de fete”? Și-ar fi dorit nepoți? I-ar fi plăcut apartamentul în care stai? S-ar fi jucat cu pisicul? I-ar fi plăcut cum scrii?

E greu. E tare greu să-ți construiești un om din întrebări. Mai ales atunci când întrebările alea ar trebui să-ți dea răspunsuri despre jumătate din tine. Poate că tocmai de aia ți-e greu să te explici pe tine, ție, uneori. Pentru că știi multe despre el, dar nu pe el. El e un album de fotografii și o sumă de amintiri. Ale altora.

Știu! Te simți furat. Înșelat. Și n-ai cum să recuperezi pierderea, pentru că omul ăla a dispărut definitiv acum 33 de ani. Când ne-om întâlni, o să avem multe de povestit. Sper să fie înțelegător. Doar e tata :)

Nunta Slută X. Cununia

indiscret.ro

Buldoaga plângea încet, pe tăcute, și își ștergea lacrimile cu vălul de borangic. Cu mâna cealaltă strângea și netezea spasmodic poalele rochiei de mireasă.

Lângă ea, privind-o chiorâș, era mătușa Mona, zisă a lu' Cațavei. O acritură de femeie, cu buze subțiri, care nu se despărțeau a râs decât după ce pupau paharul de țuică.

- Degeaba plângi acu', Buldoago. Ascultă la mine, că-s femeie bătrână și-ți vreau binele. Ți s-a urât să fii singură? Pricep. Da cine zice fă că tre' să te măriți cu Penel? Parcă nu puteți să vă țineți numa' așa, fără acte? Ce, te mai iei acuma după gura satului? După ce te-a tăvălit Traian în văzul lumii, nici nu mai are rost să te gândești la asta.

Buldoaga deschise gura să răspundă, dar cuvintele îi fură astupate de un hohot de plâns.

- Vorbește, fă, zi ceva, nu mai plânge așa ca proasta, spuse Mona lu' Cațavei, pe glas ridicat.

Începuse să-și piardă răbdarea. Fata asta netoată chiar nu pricepea că, dacă se mărită cu Penel, ia doar un mort de foame a cărui singură avere era că s-a născut în familie bună? (...)

Nunta Slută IX. Secretul

www.brianshore.co.uk

Buldoaga auzi poarta scârțâind și ieși zorită din bucătărie, ștergându-și mâinile ude pe un prosop curat, să-l întâmpine pe Penel. Se opri în prag ca trăsnită și lăsă ștergarul să-i alunece pe jos. Cel care închidea tacticos poarta era Traian.

Bărbatul puse zăvorul și se întoarse spre ea, rânjind.

- Ce mai faci, Buldoago?

Femeia strânse pumnii și fălcile și îl privi cu ochi în care surpriza era alungată de mânie.

- Ce mai vrei de la mine, Traiane?

Nu-și mai vorbiseră de când marinarul, țanțoș în fața perdelei din camera bună, îi spusese adio. Se despărțise de ea din vorbe, ca arabii. Încaltea, ăia spun de trei ori „mă despart de tine”, ca să fie clar. El spusese o singură dată. Dar nu încăpuse îndoială. După ce îi făcuse și semn cu mâna, Traian îi plecase din casă  - și din suflet - și se luase cu otreapa aia de Pâmpa. Și acum? Acum ce căuta în bătătura ei?

- Ce vrei? întrebă ea din nou.

Fără să răspundă, bărbatul porni agale spre șopron. Buldoaga puse mâna pe reteveiul cu care alunga câinii din poiata de orătănii și se luă după el.

- Fă, nu sări la bătaie, că te las lată aci, îi aruncă el peste umăr.

Descumpănită, femeia se opri preț de câteva clipe și privi bucata de lemn pe care o ținea în mână. De unde știe mereu ce fac? Nici n-a întors capul să se uite și știe. Mereu a fost așa. (...)

Cât face un mort?

Nu te interesează, pentru că nu ţi se întâmplă ţie. Nici alor tăi. Vezi o ştire la televizor, poate că zici "vai, oribil!", după care dai pe Discovery. Sau pe Eurosport. Sau îl dai dracului de televizor, că şi aşa numai nenoriciri arată, şi ieşi la o bere. Dacă vezi ştirea pe facebook, poate laşi un comment feelingos, dai un share sau nu faci nici una, nici alta, dai scroll down şi cauţi un citat cool de pe eCards.

E o singură problemă: morţii despre care afli din spaţiul virtual nu sunt virtuali. Cu toţii erau oameni ca tine, care verificau facebook-ul de pe telefon dimineaţa imediat ce opreau alarma, cărora le plăcea o anumită aromă de îngheţată, care îşi plimbau câinele când veneau de la serviciu, se bucurau pentru reuşitele copiilor şi se enervau în trafic.

Am văzut oameni care spun că morţii din Gaza sunt mai importanţi decât ăia din avion. Sau invers.

În ce se măsoară importanţa unui mort? Există o scală? Un mercurial al morţilor? Cum trebuie să moară cineva ca să fie considerat un mort valoros? Dacă mori acasă, în patul tău, eşti de rahat? Sau dacă mori în drum spre destinaţia ta de vacanţă? Dacă te calcă un prost pe trecerea de pietoni parcă mai câştigi puncte, hm?

Cred că suntem pe cale să devenim iremediabil androizi. În Ucraina, în Gaza, pe străzile americane comtrolate de gangsteri, în America latină a dealerilor de droguri, în Coreea de Nord, pe DN 53 mor OAMENI. Chestiile alea care eraţi şi voi înainte de a deveni evaluatori de morţi.

Nunta Slută VIII. Pregătiri

www.sibiu-turism.ro

Nouă zile. Atât. Peste nouă zile, Buldoaga avea să devină femeia lui Penel şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, nu doar în sinea ei.

Zâmbind gândului, femeia deschise lada de zestre. Era acolo bogăţie de cămăşi din pânză topită, pe care le croise şi le brodase cu mâna ei, încă de când era fată tânără. Sub ele, aşternuturi din ţesătură albă ca spuma laptelui, împăturite cu grijă şi aerisite mereu, ca să nu se îngălbenească pe la cusături. Peste toate, trona ea. Rochia de mireasă pe care Buldoaga o cususe cu mărgele şi fir de mătase în nopţile fără somn în care aştepta ca Penel s-o ceară şi să facă nuntă. Erau ani de-atunci. N-o ceruse. Stătuseră împreună aşa, necununaţi. Penel îi zicea nevastă, dar nu trecuseră pe la biserică. Pentru el, ea fusese femeia lui Traian şi aşa rămăsese. Chiar şi când se iubeau, Penel se întreba dacă, în timp ce îl mângâie pe el, femeia nu cumva se gândeşte la celălalt. De asta o şi lăsase. Mai târziu o lăsase şi Traian. (...)

Nunta Slută VII. Învoiala

minihobbyblog.files.wordpress.com

Buldoaga deretica prin curte şi îngâna un cântecel. Era veselă. Şi fericită. Una nu se trăgea din cealaltă, ci mai degrabă mergeau alături.

Veselia îi fusese pricinuită de vestea că Peseda se făcuse de râs în faţa lui Traian, marinarul. Femeia se preumbla prin sat împreună cu o prietenă venită de prin străinătăţuri, unde fusese la şcoli înalte. Una, Ionica lu' Petre. Fată isteaţă, nu-i vorbă, dar cam slabă de înger. Traian mergea pe uliţă şi număra nişte bani. Când a văzut femeile cu coada ochiului, cum toată lumea din sat vorbea de străina şcolită, marinarul s-a gândit să-şi râdă de ea. 

- Ziua bună şi bine ai venit pe la noi prin sat, i-a zis, cu prefăcută voioşie. Bag samă că tu trebuie să fii fomeia aia isteaţă de care vorbeşte tot satul.

 

Ionica lu' Petre s-a îmbujorat şi a coborât ochii în colbul fierbinte al drumului. Peseda îl privea deja chiorâş, că ştia ce-i poate pielea marinarului.

- Nu mă ajuţi şi pe mine, care n-am atâta şcoală, să socotesc bănuţii ăştia? Că de trei ori m-am încurcat şi am luat-o de la cap.
(...)

Nunta Slută VI. Divorţul

sursa foto: dibavictoria.files.wordpress.com

Buldoaga stătea la masa din curte, unde se prăbuşise cu hârtia în mână. Pe faţa albită dintr-odată, lacrimile îi curgeau şiroi şi se adunau în josul peticului roz, acolo unde erau iscălitura lui Penel şi a Pesedei. Deasupra scria Certificat de Căsătorie.

Penel deja o respecta pe Buldoaga ca pe o nevastă, deşi nu erau încă luaţi cu acte: mânca la ea, îi aducea rufe la spălat şi o şi pocnise de vreo două ori. Să simtă că-i femeia lui, ce dracu'! Ultima dată, îi lăsase o pereche de pantaloni cu care fusese la prăşit, în porumbul lui Traian. Când a vrut Buldoaga să-i întoarcă pe dos şi să-i arunce în copaia cu leşie, hârtia roz, zdrenţuită pe margini, căzuse dintr-un buzunar. Inima începuse să-i bată mai repede - mi-o fi scris mie Penel vreun răvaş? Ce băiat bun e... Mai mă bate, na, ca omu', da-şi cere şi iertare, se gândise femeia. Când colo, era certificatul de căsătorie cu Peseda. Adică Penel umblă cu ceferticatu' la el? O mai iubeşte pe aia? 

 Aşa o găsise Penel când îi intrase în bătătură.

 - Ce faci fă acolo? Stai, hă? Sta-ţi-ar norocu', zise el, glumeţ. (...)

Oameni

Există oameni care nu îți datorează nimic, ba dimpotrivă. Sunt oameni cărora, mai degrabă, tu le datorezi bună parte din ce ai devenit. Pentru că, la un moment dat, oamenii ăia au avut nebunia sau cumințenia de a te lua de pe potecuța pe care credeai că mergi bine și de a te pune pe drumul care trebuia să fie al tău.

Oameni care te-au văzut așa cum trebuia să fii, oameni care te-au lăsat să te răzvrătești, să te întorci, te-au ascultat, te-au crezut și au crezut. În tine. Atunci când nici tu nu știai că ai de ce să crezi.

Oameni care au făcut toate astea fără vreo intenție absconsă, fără să-ți ceară altceva decât să fii cea mai bună versiune a ta.

Oameni care, pe lângă încredere, ți-au dat și respect.

Oameni care, atunci când îți aud vocea pentru prima dată după ani de zile te întreabă cu ce pot să te ajut? imediat după bună ziua.

Oameni despre care știi că vor face tot ce le stă în putință pentru ca tu să fii, în continuare, cea mai bună versiune a ta.

Există Oameni. Le mulțumesc pentru asta.

Nunta slută V. Pâmpa

Târnosită de Meruna, Pâmpa a fugit în liniştea casei ei, să-şi ascundă ruşinea. Când s-a văzut în ciobul de oglindă de lângă uşă, a podidit-o plânsul şi mai abitir. Şi-a trecut mâna prin părul ciufulit şi a rămas cu câteva fire între degete. Cosiţele ei blonde care îi luaseră minţile lui Traian, marinarul ei iubit, erau acum distruse. Se înfipsese turbata aia de Meruna în ele, de numa-numa'. Hainele, hăinuţele ei la care ţinea ca la ochii din cap erau sfâşiate şi murdare. Încet, pe măsură ce îşi privea în oglindă faţa de nerecunoscut, Pâmpa simţea cum cresc în ea o dârzenie şi o hotărâre pe care nu le mai simţise decât atunci când se proţăpise în faţa vitrinei unui magazin de la oraş, îşi smulsese mâna dintr-a lui Traian şi îi spusese: "dacă nu-mi cumperi geanta asta cu catarame mari şi aurii, să uiţi de mine! Nu te mai cunosc". Traian o înjurase gros, apoi intrase în magazin şi îi cumpărase geanta. Apoi i-o trântise în braţe, cu un amestec de triumf şi dispreţ. "Na, fă, fi-ţi-ar boarfele ale dreacu'! Parcă la mă-ta la Pleşcoi numa' cu genţi de-astea te preumblai, nu cu traistă de cârpe!"

Lui Traian trebuia să-i mulţumească pentru tot ce avea şi pentru tot ce era. Pentru toate hainele, sulemenelile, brizbrizurile şi chiar şi pentru teama din ochii sătenilor, atunci când o priveau. 

Ştia ce are de făcut: trebuia doar să întărească teama aia. (...)

sursa foto: http://www.costumepopulare.supremeagency.ro/

Nunta slută IV. Amantele se încaieră

O chema Meruna. Sătenii se fereau de ea, că o ştiau de curioasă şi gură-spartă. Când ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu urechea Merunei lipită de uşă sau  cu ochii-i iscoditori iţindu-se printre ulucile gardului. Când trecea Meruna pe lângă oamenii strânşi la fântână sau la băcănia satului, se făcea linişte dintr-odată. De multe ori se întâmplase ca Traian, marinarul, să urle în gura mare secretele lor, când se îmbăta criţă la crâşma Feştila Aurită. Toată lumea ştia că Meruna - pe care o porecliseră Şpioanca - se ţine cu Traian. Chiar şi Buldoaga şi Pâmpa ştiau. Dar se învăţaseră aşa.

Traian ştia că - la fel ca toate femeile din viaţa lui - nici Meruna nu i se putea împotrivi. Făcea orice i-ar fi cerut el să facă. A iscodit, a minţit şi a furat pentru el. Un singur lucru nu l-a putut face: să se împrietenească la cataramă cu Pâmpa. Traian ar fi vrut s-o bage chiar slugă la Pâmpa, or asta a fost prea mult chiar şi pentru Meruna. E drept, cât a fost ibovnica marinarului, Şpioanca a avut parte numai de fineţuri şi scumpeturi - cea mai bună carne de vacă, adusă de peste mări şi ţări, creme şi băuturi fine... Pe toate le-a pierdut când a supărat-o pe Peseda. 

A dracului muiere, aia şi cu Penel, şi cu ceva ajutor de la Buldoaga. Ăştia m-au încondeiat. (...)

Despre bătaie, aici.

Nunta slută III. Beția

Supărat că Pâmpa stă mai mult prin sat decât pe acasă, Traian și-a luat rachiul, un păhărel și s-a așezat în curte, la masa de sub nuc. Pe măsură ce scădea licoarea din sticlă, lui îi creștea furia. A început să-și amintească toate relele - adevărate sau închipuite - pe care i le-a făcut vreodată un sătean.

Aha. A lu' Rache din capu' satului a zis de mine că-s bătăuș. Că am furat telefoane. Și a mai zis ceva... Toți a zis dă mine! Lisandra l-a lăsat pe alde Pavel să mă batjocorească de față cu oamenii și odată nu i-ar fi spus „nu mai zi mă Pavele așa dă el, că e băiat bun”. Altu' m-a făcut frate de pârnăiaș. Adică și ce vină am io dacă frate-meu e la întristare? Parcă l-am pus io să ceară bani la țigani? Nu-i vorbă, nici să nu ia n-am zis... Hă, hă, hă...

Mai ia un gât zdravăn de rachiu. (...)

Rațiunea criticii pure

Nu există numai critica de artă; există și o artă a criticii. După cum se poate vedea, critica are mai multe definiții. Îmi place să cred că DEX-ul le înșiră în ordinea relevanței actului în sine.

Prima presupune a-i spune omului că e de rahat, explicându-i de ce crezi tu atare lucru despre el și spunându-i cam ce ți-ar plăcea să facă altfel. Desigur, în măsura în care ai căderea să faci asta. Altfel, se numește spam sau - denumirea științifică - băgare în seamă.

A doua definiție nu cred că mai are nevoie de explicații suplimentare.

A treia, însă... De la bun început, înțelegem că exagerarea și căutarea de nod în papură sunt percepute drept pură și simplă ră-u-ta-te. Atât. Oricât de nobilă ar fi fost intenția autorului, ea nu străbate prin lăturile aruncate spre „criticat”. Iar „criticul” este perceput ca un frustrat oarecare. Dacă lăturile respective îi stropesc și pe admiratorii criticatului, e și mai groasă: oricât de iscusit ar fi fost alese cuvintele, ele sunt auzite ca un mahalagesc „fir-ai al dracului tu, cu mă-ta, cu tac-tu, cu toate neamurile și cu proștii care se uită crăcănați de admirație în gura ta!”.

Așa că, dragii mei critici - reali sau închipuiți - dacă aveți ceva de comunicat, poate că ar fi bine să faceți un pas în spate, să vă scuturați și să vă gândiți cum anume să fiți și ascultați, nu doar auziți. Pentru că, dacă vorbele voastre sunt percepute doar ca zgomot, oamenii își vor acoperi urechile. Or, scopul comunicării nu e ăsta.

Nunta slută II. Cum s-a terminat căsnicia lui Penel cu Buldoaga înainte să înceapă

După ce şi-a terminat rachiul, Penel a plecat din curtea Buldoagăi. Mergea agale pe uliţă, spre casa lui şi simţea cum, cu fiecare pas pe care îl făcea, hotărârea de a o lua de nevastă îi slăbeşte. (...)

Nunta slută

Ea nu prea ar fi vrut să se mărite. Îi era bine așa, chiar dacă toată lumea o știa de curva satului. Se ținuse cu unu' Traian. Îi făcuse toate voile, se făcuse și de râs pentru el. Îl iubise. Și Traian zicea că o iubește. Marinar, dar băiat bun, chit că îi cam plăcea pileala. Într-o zi nenorocită, Traian a lăsat-o. S-a proțăpit țanțoș în fața unei perdeluțe și i-a zis la revedere. „Păi cum, Traiane? Mi-o aduci pe alta în casă și tot tu te superi că nu-ți primesc ibovnica nouă?” Nici rugăminți, nici lacrimi nu l-au înduplecat. A plecat după o blondă fâșneață - Pâmpa- care îl mai și făcea de poveste pe unde mergeau împreună. Ea, proasta, căreia vecinii îi ziceau Buldoaga, i-a păstrat sfântă amintire. Când alții îl ponegreau, ea, tot ea, îi lua apărarea.

Când îi era cel mai greu, s-a întâmplat minunea: a revenit în viața ei un bărbat cu care, cândva, se iubise. Penel. Traian știuse de ei și îi scotea ochii pentru asta de câte ori avea ocazia. Oricum se despărțiseră urât, iar Penel se mutase cu una, Peseda. Doamne, deloc nu se suportau Buldoaga cu Peseda. Cum se întâlneau pe undeva, se luau de păr, se scuipau, se făceau hoațe și mincinoase una pe alta.

Penel, când a văzut ce femeie aprigă e Peseda - și oleacă mai forțoasă decât el - a început să-i caute pricină. Ba că el vrea să-i țină socoteala banilor, ba că porția lui de ciolan e mai mică... Până când și-a luat bocceaua și-a lăsat-o. Peseda l-a rugat să se întoarcă, i-a spus că iubirea ei pentru el, pentru Penel, trăiește. L-a așteptat mult.

O vreme, Penel a stat singur. (...)

Despre scris

Să scriu despre scris. Ce ciudat. E aiurea să scriu despre ceva atât de natural. Scriu de când mă știu. Întâi au fost litere disparate, mâzgălite cu creioane colorate pe pereții sufrageriei. Mereu îl făceam pe A cu picioarele în sus. Ca un V tăiat. Cred că, în matematică, simbolul înseamnă „oricare”. Nu, nu „oarecare”. Oricare. Orice. Totul. Când ai trei ani și scrii pe pereți, posibilitățile care ți se deschid înainte sunt infinite.

Mai târziu au fost lecții. Note de cursuri, referate, proiecte, lucrări. Poezii. Examene. Licență. Știri. Editoriale. Postări pe blog. Carte. Scenariu. Emailuri. SMS-uri.

Ce să scriu despre scris? E ca și cum mi-ar cere cineva să scriu despre respirație. Sau despre clipit. E ceva ce mi se întâmplă, pur și simplu. Chiar mai simplu decât vorbirea.

Când m-am apucat de scris cartea despre Mora și Xerxes, am descoperit ce înseamnă să fii posedat. Serios. Nu-ți mai aparții. Devii un mediu, un canal de comunicare între ceva și taste. Nu știi de unde îți vin toate cuvintele alea care umplu documentul gol. Dar vin. Se înșiruie, tăcute, cuminți și armonioase. Mă rog, sunt tăcute până când le recitești. Abia atunci încep să vorbească. Să-ți vorbească.

Uneori nu mai vin. Își iau o pauză. Atunci, nu e bine să le aștepți. Dacă te așezi ca o logodnică părăsită în gară și te uiți în zare, așteptându-le, își prelungesc întârzierea. Da, cuvintele sunt crude uneori. Prin absență. Și prin prezență, când cel care le rostește nu le știe greutatea. Dar asta e altă discuție. Să revenim. Când vrei cuvintele ca să le pui, cuminți, pe hârtie, nu vin. Dacă le ignori, se întorc și te iau prin surprindere. Când mergi pe stradă. Când te îmbraci. Când conduci. Când te dezbraci. Când râzi. Când mângâi. Când citești. Când dormi. Dar nu le aștepta. Pentru că ele simt. Și te păcălesc.

Continuarea aici.