Asta-i realitatea!

Pe 11 noiembrie, Silviu Prigoană a reuşit să facă ceva ce nu i-a ieşit nici lui Einstein: o călătorie în timp.  Prighi, cum cu afecţiune l-am numit noi mereu - chiar şi când se lăsa de fumat şi ne obliga să ne consumăm viciul afară, în viscol - Prighi, zic, a reuşit să adune la fostul Măr de Aur, Realitatea, aşa cum era în primul ei anişor. Aproape toată lumea - şoferi, redactori-şefi, operatori, prezentatori, regizori, producători, tehnicieni, reporteri, editori, oameni din administraţie şi Nea' Gogu - toţi au fost acolo.

Înainte de petrecerea aniversară aveam aceleaşi emoţii de dinaintea primului jurnal pe care l-am prezentat vreodată. Iar când am intrat în sală şi am dat cu ochii de oameni pe care nu-i văzusem de aproape zece ani, mi-au dat lacrimile ca la Stupize -Stupize. Poate că sună patetic pentru cineva care nu a făcut războiul din Irak la arma "Externe", sub comanda lui Ion Cristoiu, dar a fost aşa cum îmi imaginez revederea dintre foştii camarazi de pe front, pe timp de pace.

Pentru că aşa se lucra la Realitatea lui Prigoană: în regim cazon. Ca în "Private Benjamin": nu te opreşti decât dacă leşini, verşi sau mori. Nimeni nu se oprea. Exista un combustibil care ne împingea mereu mai departe: pasiunea. Râsetele, urletele, uşile trântite, certurile, împăcările, crizele de orgoliu şi efuziunile sentimentale ţineau cam cât o BETA decentă: cel mult un minut şi jumătate.

Aşa cum scrie Lucian Cambeşteanu, păream a fi rezidenţii permanenţi ai unui balamuc. Dar în secţia de cuminţi de la Republica am învăţat multe. Am învăţat să scriu ştiri, să le comunic, nu doar să le citesc. Am învăţat că cele mai mişto traduceri simultane îţi ies când ai cele mai ale dracului migrene, că simpla acţiune de a monta cu mâna ta o ştire are efecte terapeutice miraculoase asupra nervilor întinşi la maxim. Am învăţat că "muştele" de pe casetă nu bâzâie, că un "BĂĂĂĂI! Al Jazeera zice că..." poate fi echivalentul alarmei dintr-o staţie de pompieri. Într-un cuvânt, am învăţat TELEVIZIUNE. Şi am mai învăţat un lucru, pe care mulţi patroni de trusturi media nu l-au aflat niciodată: televiziunea este, de fapt, făcută din oameni, nu din scule, cabluri şi sateliţi. Silviu Prigoană a ştiut-o de la început. Şi, pentru asta, merită mulţumirile noastre, ale tuturor celor care am lucrat acolo, la Realitatea "republicană". Pe 11 noiembrie, am făcut un salt în timp. O întâlnire cu prieteni dragi. O reuniune de familie.

Prea-prea sau foarte-foarte?

Zilele astea, dacă ne uităm la ştiri, vedem două atitudini de guvernanţi puse în atiteză: Papandreou şi Boc. Da, ştiu, singurul punct comun al celor doi este că sunt şefi ai Executivului în ţările lor - al nostru, doar pe hârtie. Grecia este, nu pe fundul găleţii cu rahat, mai degrabă pe fundul latrinei şi latrina e sigilată. Împrumutată şi răs-împrumutată, băgată în PIIGS, scuipată de toate ţările Zonei Euro, care nu ratează nici o ocazie de a mai arunca un ou clocit spre mama democraţiei mondiale. Într-un gest de clemenţă, restul Europei acceptă să şteargă jumătate din suma enormă pe care o datorează grecii. Ce fac ei? Spun că se mai gândesc dacă să implementeze sau nu măsurile de austeritate impuse de creditorii internaţionali. În fond, ca întemeietoare a însăşi noţiunii de democraţie, Grecia nu face altceva decât să rămână fidelă propriilor principii: vox populi, vox dei. Asta, repet, după ştergerea unei părţi din datorie şi în condiţiile în care Atena ar mai avea nevoie de MULŢI bani. Tupeu? Exces de testosteron? Inconştienţă crasă? Tembelism politic? Poate...

În acelaşi timp, văd un premier care, la întrebări despre buget, prognoze economice, previziuni de creştere, în general, la orice fel de întrebare legată de finanţele ţării sale, răspunde invariabil: "Să vedem ce zice FMI". Cum adică? De acord, FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană sunt "băncile" tale. Dar, oricâte credite ai avea, nu banca îţi scrie lista de cumpărături. Banca nu vine la tine acasă să-ţi ceară să vinzi televizorul şi să scoţi la mezat hainele puţin purtate, să îl omori pe bunicul în somn cu perna că nu mai ai bani de medicamente şi să te tratezi de diabet şi cancer cu ceai de gălbenele că nu mai ai voie să mergi la spital. Mai ales în condiţiile în care nu ai dat vreun semn cum că ai fi rău platnic. Dacă tu, Guvernul României, aştepţi să vină mereu altcineva care să-ţi spună ce se va întâmpla cu ţara ta, nu este din exces de zel în a te conforma unor reguli, ci din exces de prostie, malformaţie care te împiedică să "naşti" un program de guvernare viabil. Cum s-ar spune, e a nu ştiu câta sarcină pe care Guvernul Boc încearcă s-o ducă la termen, cu multe greţuri şi glezne umflate, iar copilul se naşte mort. Poate că ar trebui să nu mai încerce, zic. Poate că aşa au zis şi ei, şi s-au hotărât să adopte. Copilul altora. În speţă, pe al lui Jeffrey Franks. OK, dar nu au nici o preferinţă? Primul orfan care le este pus în braţe e luat acasă şi culcat în pătuţul pregătit încă din 2008? Se pare că da.

Acestea fiind spuse, mă întreb ce e de preferat? Un guvern cu prea multe cojones, sau o adunătură căreia astfel de "dotări" îi lipsesc cu desăvârşire?

După 20 de ani

foto: mediafax

Regi, regine, prinţi, prinţese, rochii frumoase îmbrăcate de femei care ştiu să le poarte, smoking-uri şi papioane (cu excepţia unor cravate rătăcite la un eveniment black tie), saluturi de suverani care pot să cuprindă o sală întreagă dintr-o singură privire, dând senzaţia fiecărui muritor de rând din încăpere că a fost văzut şi că prezenţa lui acolo e importantă. Muzică frumoasă, orchestra Armatei cu lacrimi în ochi la Imnul Regal şi un fost suveran care nu a încetat nici măcar o clipă să fie rege. Ştiu, mă repet, dar e chestie de naştere, nu de abdicare sau desemnare. Uitându-mă la concertul aniversar de la Operă, aveam senzaţia că fac parte dintr-o poveste extraordinară, că văd, aievea, perindându-se prin faţa ochilor mei, personajele luminoase din toate poveştile copilăriei mele, întrupate în mod miraculos. În acelaşi timp, aveam un îngrozitor sentiment de pierdere iremediabilă. Ştiam că ceea ce văd are să se termine în mai puţin de două ore şi că în jurul meu, lumea avea să fie populată din nou de balauri, zmei şi alte personaje. Tot de poveste, ce-i drept. Numai că personajele negative din poveşti par să aibă o uluitoare capacitate de regenerare. Mereu, când tai capul balaurului, alte trei îi cresc în loc. Mi-ar fi plăcut ca, în loc de gogâlţul prezidenţial din sticla de şampanie de Revelion, să ascult mesajul regelui. Aş fi preferat ca preşedintele jucător să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a visa să devină şef de stat. Aş fi fost fericită să fiu reprezentată în lume de un om demn, educat, elegant, mândru şi cu o ţinută impecabilă, şi nu de o vietate viscerală, lipsită de scrupule şi de onoare. Mi s-ar fi părut extraordinar ca fiica celui care ocupă cea mai înaltă poziţie în România să dea numele ei unei Fundaţii, şi nu maşinii pe care o conduce, să vorbească limba română cu accent englezesc, dar multe limbi străine impecabil, în loc să fie o biată creatură semi-necuvântătoare. Mi-ar fi plăcut ca şeful statului să capete legături de rudenie cu case regale, nu cu clanuri mafiote. Aş fi fost mândră ca România să fie considerată parte a lumii civilizate, nu un loc nefrecventabil din Europa de Est. Toate astea ar fi putut să se întâmple acum 22 de ani...

Mai vreau

Bun simţ, eleganţă, palme morale mult mai dureroase decât un pumn, limbaj civilizat şi vocabular bogat, ton reţinut, chemare la înlocuirea atitudinii de şef de tarla, cu cea de şef de stat, cu patriotism, chiar dacă sună desuet. Respect faţă de vârstnici, grijă faţă de bolnavi, recunoaşterea faptului că nu putem avea viitor dacă nu ne cunoaştem şi nu ne respectăm trecutul. Morală, credinţă şi memorie. Ţinută regală. Unii oameni au norocul de a se naşte aşa. Unul dintre ei a venit pe lume acum 90 de ani. La cât mai mulţi ani, Majestate! Pentru că porţia asta de normalitate cu sânge albastru mi-a plăcut şi mai vreau.

De când e lumea

Citesc Courtesan, de Diane Haeger, o carte despre favoritele regilor. Despre felul în care şoaptele lor dulci, picurate cu consecvenţa otrăvii în urechile monarhilor, reuşeau să creeze sau să strice alianţe. Să ridice oameni şi să-i aducă în cercul restrâns al anturajului regal, sau să-i trimită în bejenie, smulşi din culcuşul lor cald şi moale de brocart şi mătăsuri, pe care şi-l construiseră prin ani de compromisuri mai mult sau mai puţin umilitoare, la Curte. Despre faptul că regii, la urma urmelor nişte fiinţe care, odată ieşite din Sala de Consiliu, se lăsau conduse de testosteron direct în apartamentele favoritei, ar fi dat aproape orice pentru a nu pierde farmecele unei anumite doamne, care reprezenta tot ce nu era regina. Aceasta din urmă, pe de altă parte, nu avea altă vină decât aceea de a fi parte dintr-o înţelegere politică, o garanţie a unei alianţe şi o furnizoare de moştenitori legitimi pentru tron. Atât. Favorita, în schimb, era căldura, pasiunea, înţelegerea şi suma de viclenii tipic feminine pe care regele le plătea scump. Uneori, mai scump decât era cazul. Dincolo de bijuterii şi alte asemenea mărunţişuri care ar fi hrănit lejer un sat întreg, preţul unei curtezane putea fi un titlu nobiliar, o proprietate imensă, un soţ bogat, urât şi tolerant, care să-i asigure doamnei respective un venit constant şi un statut respectabil. Toate acestea, oferite cu dragoste şi înfrigurare, de rege.

P.S. Astăzi, în CSAT, s-a decis ca Elena Udrea, soţia domnului Cocoş, să primească în grijă, la Ministerul Dezvoltării, Agenţia de Cadastru.

foto: wikimedia.org

Monarhie la pachet. Boabe sau măcinată?

Într-o mirobolantă (Igaş, nu e înjurătură, caută în DEX) apariţie la B1, Divinul Zero zicea că opoziţia vrea să aducă monarhia în ţară. Eu una m-aş bucura, sincer, deşi acum câţiva ani credeam că regilor le stă bine în cărţile de istorie, în romanele de capă şi spadă şi la Buckingham. Dar m-am convins între timp că ţările în care există monarhie, nobilime şi tradiţii legate de asta sunt... altfel. În bine, altfel. Au ţinută, au eleganţă, au bun simţ, bune maniere. Da, ţările. Deci, cum ziceam, ar fi extraordinar, din punctul meu de vedere, ca România să redevină moharhie. Dar... cum?

Divinul zice că PSD, PNL şi cu Voiculescu (wow, adică dom' profesor face cât un partid?!) vor să ADUCĂ monarhia. Repet, cum anume? E voie să treci cu ea prin vamă? Se plăteşte taxă suplimentară? O aduci ca în bancul ăla cu ardeleanul şi melcii? "Hai, hai cu tata, că acu' ajungem"? O laşi într-un coş pe preşul Cotrocenilor, cu un bileţel pe care scrii "O cheamă Monarhia. Să aveţi grijă de ea că s-a născut din dragoste de ţară"? Dar dacă ea, monarhia, nu vrea să fie adusă? Dacă se zbate? Dacă dă din picioare? Dacă lasă deoparte protocolul, îi dă lui Ponta o bucată de îi sar ochelarii de pe nas şi fuge la Londra, unde lumea o respectă? Nu e foarte clar... Domnu' Divin, explicaţi, dom'le, să priceapă tot omu' care sunt reglementările internaţionale cu privire la deţinerea şi trasportul de monarhii? Nu de alta, dar aşa cum pui problema, zici că monarhia asta e o marfă care poate fi cărată de colo-colo, cum ar fi blugii pe vapor, de pildă.

Evident, ca orice produs, şi monarhia are dezavantajele ei. Un exemplu l-a dat, desigur, tot Divinul. Care a grăit cam aşa: regele nu ţi-l alegi, el lasă moştenitori. Şi, dacă se naşte unul cu dizabilităţi, rămâi cu el în fruntea statului. Ciutacu zicea: dacă primul născut e un diliu, asta e, moşteneşte tronul. Am o veste: nu e nevoie de legea salică pentru a avea un diliu în fruntea statului. Se poate şi prin vot democratic, liber exprimat în 2009.

Teodor Baconschi, ambasadorul pubelei

Baconschi e ciorditor, păduchios şi nespălat. Sportul pe care îl practică în mod constant este cerşitul. Baconschi salută spunând "S'il vous plait, monsieur..." Baconschi ştie că Bucureşti înseamnă pubelă.

Spuneţi că nu-i adevărat? De vreme ce francezii au spus toate astea despre români, iar ministrul ROMÂN de externe a replicat, cu duioşia cu care ar privi un ţânc care trage cu praştia după vrăbii "e doar o glumă", înseamnă că acceptă şi îşi asumă această caracterizare. Că se recunoaşte în descrierea celor de la Canal Plus.

"Dar sunt lucruri adevărate!" vor spune unii dintre voi. Da, suntem o naţie cu o majoritate copleşitoare de mitocani care ascultă la maxim manele în maşini de lux, care se scobesc în dinţi cu unghia lungă de la degetul mic, care îşi sug măselele după ce au sorbit zgomotos ciorba, care râgâie a usturoi după 10 mici fripţi pe grătarul scos în faţa porţii, care scuipă pe stradă, acolo unde leapădă şi diverse ambalaje mai mici sau mai mari, care lasă în urma lor munţi de gunoaie atunci când ies "la iarbă verde", care consideră că supremul compliment care îi poate fi adresat unei femei e o palmă zdravănă peste fund, care cred că Dan Diaconescu e om de televiziune, că Daniela Crudu e frumoasă, că Elena Băsescu e un model pentru tineret, că Divinul Zero e cel mai tare preşedinte din istorie şi Teodor Baconschi un bun ministru de externe.

Da, asta e majoritatea. Dar asta o pot spune eu. O poţi spune tu, cititorule. O poate spune întregul popor român. Însă nu un străin. Când tu spui "sunt un dobitoc" e autoironie. Când altul îţi spune "dobitocule", se cheamă că te-a jignit. Când şi-ar spune-o domnul Baconschi, nu aş sti cum s-o iau... Drept autoironie sau constatare amară?...

foto: napocanews.ro

Ce s-a intamplat, de fapt, la WTC?

Pe 11 septembrie 2001, nu America a fost atacata de terorism; ce s-a intamplat cu adevarat in dimineata aia nenorocita, a fost ca omenirea a fost coplesita de rautate. Se spune ca iubirea e cea mai mare forta din lume. Dar ura are si ea momentele ei de glorie. Unul din ele a fost acum 10 ani. In ziua in care aproape 3 mii de oameni au murit degeaba, fara macar sa stie cine le-a fost calau, fara sa aiba alta vina decat aceea de a se afla in calea puterii nimicitoare a raului. Ascult, inca, numele celor carora le-a fost furata viata si nu ma pot gandi decat ca sunt mult mai mult decat nume. Sunt povesti, sunt iubiri, sunt esecuri, sunt visuri implinite, sunt liste de cumparaturi si plinuri de benzina, sunt duminici in familie, sunt ipoteci, scutece, latrat de catei in suburbii si dimineti cu ziar la usa, cu zambet si miros de cafea. Luati toate astea, adaugati cateva milioane de franturi de viata si inmultiti cu 2.977. Asta a pierdut America acum 10 ani. Asta am pierdut cu totii. Oare am invatat ceva?...

Ţine-o pe bunica în geam

...până vine pensia. Propteşte-o de un scaun, pune-i bigudiuri, dă-o cu roşu în obraji, eventual desenează-i, cu ruj, un zâmbet, să pară vie.

Pedeleu' nu o ţine pe bunica, ci pe un deputat UDMR. Domnul deputat Călian a cerut în plenul Camerei să nu se constate decesul bietului om (mort de vreo săptămână). El a invocat motive de procedură, dar eu cred că, de fapt, Călian nu a vrut să-l discrimineze. În fond, ce, dacă omul e mort, asta înseamnă că nu se poate exprima liber şi democratic, prin vot? Faptul că nu mai ai puls şi că prin vene îţi curge nu sânge, ci formol, nu e un motiv întemeiat să nu pui mâna (fie şi cu rigor mortis) pe cartela de vot electronic şi să susţii voinţa coaliţiei.

De fapt, domnul Călian aproape că a spus pe şleau ceea ce Traian Ungureanu doar a sugerat, printr-un "spirit de glumă" la Şcoala de Vară a Tineretului PDL: "Nu aveţi şi o aplicaţie Delete USL?" Aşa l-a întrebat pe Boc, care se juca vesel cu iPad-ul lui, ăla de şase sute de euro, pe care şi-l permite tot bugetarul.

Adică să stârpim Opoziţia cu DDT (că tot ne numim partid DEMOCRAT), iar noi să ne înconjurăm de oameni fideli necondiţionat. De preferat, zombi.

Corect! De ce să mai declarăm decese şi să umplem cimitire? Propun să nu se mai dea colivă şi loc de veci, ci carnet de partid şi buletin de vot. Întru veşnică pomenire, amin!

P.S. Poate că totuşi Coaliţia mai lasă ceva Opoziţie, măcar aşa, de prăsilă. Nu de alta, dar fără opoziţie, despre ce ar mai vorbi la Şcoala de vară? Că doar nu despre proiecte de legi, sisteme de guvernare şi planuri de viitor. Şcoala de vară a tineretului PDL a fost mai degraba Şcoala de caterincă, miştouri şi golăneală pentru ăia mici care tre' să preia ştafeta în gaşca de combinatori.

foto: www.onlinejokeshop.co.uk

Pentru o minoritate, din fericire, restrânsă

Dragii mei, o "dispută" iscată de postarea Bona Filipineză mă face să enunţ câteva reguli - altminteri de bun simţ, zic eu - dar care pentru unii (puţini, din fericire) trebuie scrise negru pe alb. Sau pe galben-verzui, în fine.

Blogul meu este un spaţiu public. Aşadar, oricine este bine venit să citească şi să emită opinii. Apreciez criticile, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj decent şi sunt argumentate. Nu voi mai publica, însă, comentarii de genul "eşti proastă". OK, poate că sunt, sau poate că e doar o părere emisă de un cititor, dar aş prefera să mi se demonstreze asta măcar printr-un silogism simplu. Nu voi mai publica nici comentarii postate anonim. Oameni buni, puneţi-vă imaginaţia la contribuţie şi găsiţi-vă măcar pseudonime, dacă nu îndrăzniţi să vă asumaţi ideile sub identitatea reală. Nu pentru că mă roade curiozitatea, ci dintr-un motiv mult mai simplu: dacă am 5 comentarii anonime de la 5 persoane diferite, eu de unde ştiu care-i care, că nu-s Mafalda?!

Spuneam că, mie una, astea mi se par lucruri de bun simţ. De ce? Blogul meu e casa mea. O casă deschisă, unde vă aştept şi vă primesc, cu drag, pe toţi cei care vreţi să mă vizitaţi. Acuma, e frumos să vii la om in casă şi să-l injuri? Poţi să te contrazici cu el până în pânzele albe; dacă o faci pe un ton civilizat, îţi mai toarnă un şpriţ şi, la sfârşit, îţi zice să mai treci pe la el, că are ce vorbi cu tine. Dacă-i zici de mă-sa, îţi ia paharul din mână şi te dă afară în şuturi. Cu alte cuvinte, mi casa, su casa, dar ştergeţi-vă pe picioare când intraţi.

foto:sodahead.com

Amy, you ain't coming down from this high, love...

Nu voiam să scriu despre moartea lui Amy Winehouse, pentru că sunt supărată pe ea. Avea atâta voce şi talent cât să devină următoarea Janis Joplin şi... aproape că a devenit. A murit stupid, ca Janis, când cursa ei nebună pe spinarea calului sălbatic numit abuz s-a terminat brusc. E numai şi numai vina ei şi nu contest asta. De aia şi sunt supărată. Şi, aşa cum spuneam, chiar nu voiam să scriu despre ea. Dar, când am citit adineauri un comentariu postat pe facebook, m-am hotărât să spun,totuşi, câte ceva.

Scrie un domn aşa: "BAI NENE! Ce kkt. A murit o narcomana de mana ei! Ce atata compasiune si pareri de rau! Culmea, canta chiar melodii despre cum e ea mama zmeilor si nu vrea sa intre la dezintoxicare... Lume e mai buna fara ea! Un drogat in minus. Niste zeci de milioane to go..." Pe lângă faptul că, în afara cazului în care e vorba despre un criminal odios, dispariţia oricărei fiinţe umane merită compasiune şi păreri de rău, eu nu ascultam şi nu apreciam muzica lui Winehouse pentru că mi-o imaginam trăgând pe nas sau ducând la gură, cu mâna tremurândă, paharul cu whisky, ci din cu totul alte motive. Da, a cântat despre cum nu vrea să meargă la rehab, dar era vorba de alegerea ei. Pe unul care îţi spune că vrea să se sinucidă, îl scuipi? Cam asta spunea şi ea, de fapt. Dacă ne gândim la Leaving Las Vegas, sinuciderea prin băutură e o variantă fezabilă. Durează un pic mai mult decât dacă te arunci în cap, dar tot acolo ajungi. Însă Amy nu a cântat numai despre asta. A cântat despre suferinţă, iubire, greşeli şi facts of life. Love Is a Losing Game, Valerie, I'm No Good sau... Back to Black. Cum poate spune cineva că lumea e mai bună fără un artist talentat? Cum era omul respectiv între patru pereţi, de ce a făcut alegerile pe care le-a făcut, astea nu sunt lucruri pe care să le judece alţii. Cu ce e mai rău "un drogat" - aşa cum se exprimă domnul respectiv - un om talentat, dar bântuit şi slab, aşa cum aş spune eu, decât nişte iluştri anonimi care nu fac nimic remarcabil în viaţă dar sunt straight and sober? Cu ce contribuie aceştia din urmă la bagajul omenirii?De ce ar fi lumea mai bună fără "nişte zeci de milioane" de dependenţi? Poate fără nişte milioane de traficanţi, o, atunci da, lumea ar fi cu siguranţă mult mai bună. Dar, deocamdată, lumea e aşa cum e. Cu dependenţi de alcool, de nicotină, de cofeină, cu dependenţi de droguri mai tari, cu gambleri, cu dependenţi de sex, cu dependenţi de diete, cu dependenţi de putere, cu dependenţi de mediocritatea călduţă şi cumsecade, care le dă siguranţă. Cu toţii suntem dependenţi de ceva. Dar lumea e frumoasă pentru că ne are pe toţi.

Bona filipineză

Dacă n-o ai, eşti de rahat. Eşti nimeni pe stradă, vorba lui Badea. Nu exişti. Partea nasoală e că bona filipineză a devenit un accesoriu, ca o poşetă LV sau ca un chihuahua care îşi iţeşte căpşorul din vreo geantă Burberry. Partea şi mai nasoală e că fetele astea, multe dintre ele cu o educaţie şi o inteligenţă mult superioare angajatorilor, au ajuns să fie tratate ca nişte accesorii. Azi, la o terasă din Herăstrău, mă uitam, oscilând între greaţă şi furie, la două pisi dintre care una avusese grijă să şi procreeze ca să nu se piardă gena ţopeniei. "Doamnele" stăteau la masă cu progenitura. Bona, filipineză desigur, se aşezase cuminte la masa alăturată. Avea grijă să nu le privească, să nu zică "doamnele" că se uită în gura lor. Evident, nu i s-a oferit nici măcar un pahar cu apă. A primit, în schimb, sarcina de a plimba şi copilul unei a treia ţumpi care aterizase la masa celor două. "Iu chen gău... ăraund... end... ăăăă..." a zis într-o engleză stâlcită a treia ţumpi. "Yes, I understand", a răspuns, cu un accent aproape perfect, bona. A plimbat plodul nr.2. A revenit. Nici "mulţumesc", nici... Şi-a reluat locul la masa de lângă "doamne". Tot nimic. Am vrut să mă duc să-i ofer o limonadă. Limonadă, nu altceva, pentru că fix asta beau cele trei mimoze. Ar fi fost un statement, "nu o mai trataţi de sclavă, e egala voastră, ba chiar cu nişte capete peste voi, ţoape ajunse ce sunteţi". Nu am făcut-o. Pentru că m-am temut că o să se uite la mine, la limonadă, o să se simtă jignită şi o să refuze. Cu aceeaşi demnitate cu care le suporta pe muierile alea trei şi plozii lor răzgâiaţi. Micuţa filipineză din Herăstrău mi-a adus aminte de tabloul meu preferat al lui Degas: Absintul. E atâta tristeţe, atâta singurătate în privirea femeii din tablou, încât aproape că simţi toată amărăciunea vieţii ei, strânsã în gustul absintului verzui pe care îl are în faţă. Îţi vine să întinzi palma să o mângâi. Şi te opreşti la jumătatea gestului, de teamă să nu îţi dea peste mână. Pe oamenii demni, mila îi jigneşte.

Three Hours Of Damn Good Medicine

Last Sunday I got high. I didn't sniff, I didn't smoke, I just listened. How does one man gain control of more that 50,000 in a sec? The instant I saw the band on stage, I forgot I was ever hot, thirsty, sweaty and with sore feet from the long wait in the July sun. Every single person in the audience of the Bon Jovi concert in Bucharest had the distinct feeling the band was there for them, and them alone. I sang, I cheered, I screamed, I wished Richie happy birthday, Hell, I even cried when they sang Bed of Roses...

I am 31 now, but for more than 10 years of my life I had Bon Jovi posters on the walls of my room and not even an earthquake could unglue me from the TV when In These Arms was on... I was never a fan in the exact meaning of the word; first, I just knew Jon and Richie sang great and looked good - give me a break, I was a teen, we only go skin deep at 15. Then I started paying attention to the words and they touched something deep inside of me. And it stayed there. It raises its pretty head every time I hear one of their songs. That's why this show was everything I hoped it would be. The incredible energy, the pure passion coming out through their pores... That's Love, That's life. That's Bon Jovi. That's one man who, through 3 hours of live singing, twisting and shouting, never skipped a beat. His voice never wandered, his smile never left his face. His warmth never left the square where he sang. That's another man who, after having faught and won the war he waged on the dark side of himself, went up on stage to make love to that guitar. My God, those solos...

You wanted to make a memory? Well, you did. You guys proved you weren't born to follow. You were born to lead. To set trends. To become the icons that you are.

Ză Greit Eşec Ăf Prezidănt Băsescu

Mistăr prezidănt ăv Rumeinia uăz in Landăn, uer, ăz ui ol nău, it iz veri dificălt tu spic in Ingliş. Zerfor, hi ădepted ză biutiful lenguigi ăv Şeicspir tu ză ivăn mor biutiful lenguigi ăv Eminescu. End he saundid samuăt laic uăt aim raiting hiăr.

Gata, că mai am un pic şi îmi fac neuronii scurtcircuit. Deci aşa a vorbit Divinul Zero la Londra, unde nu cred că auditoriul a înţeles mare lucru din ce a avut el de spus, deşi omul a guiţat numai lucruri interesante, cum ar fi despre "ză eşec" (sic!) of nu-ştiu-ce, despre "politişiăns condemn" şi despre cum a pus "on trac" whatever bla-bla. El o fi vrut să zică "on track", pe linie adică. Pe gură i-a ieşit însă cum că ar fi pus "pe camion". Aoleo, mai are ceva de vândut pe naşpa la export? Păi, dacă tot se (re)apucă de bişniţă, poate câştigă şi el un ban şi îşi ia meditator la engleză sau, şi mai bine, un translator. Ca să priceapă şi Divinul:

Mistăr Băse Ză Greit, ior meiching as luc laic şit, chent iu faching ghet ă disănt transleităr? Pliz, mai iărs ar stil bliding...

foto: http://beautifulfeettoronto.blogspot.com

România, ţara legată cu sârmă

Nu o să spun aşa cum am tot auzit azi la televizor, că e cumplit de grav faptul că un tren a fost "reparat" cu scotch, o creangă şi o bucată de sârmă. Nu e grav; e doar reprezentativ. Tipic. Mi se pare absolut firesc ca, în România, un intercity să fie reparat ca Trabantul vecinului. Corect. Îl tragi pe dreapta, te bagi sub el, vezi unde a crăpat cartonul şi pui un pic de scotch. Bine, la Trabant mergea şi cu Pelicanol, da' intercity-u' e mai sofisticat...

"E incredibil!" exclama Adriana Nedelea la Realitatea TV. Nu e incredibil. E de aşteptat. Trăim într-o ţară în care poliţiştii nu pot fugări hoţii pentru că, fie nu au benzină, fie nu au maşinile de serviciu asigurate şi, în ambele cazuri, salariul nu le ajunge să mănânce ei şi eventual familiile lor, darămite să mai facă plinul maşinii cu nino-nino şi să-i plătească rata la CASCO?! Oricum, poliţiştii, dacă îi întreabă cineva de unde au agende (obligatorii), coli pentru imprimantă, pixuri şi multe alte consumabile (nu sunt sigură în privinţa gloanţelor, dar nu e exclus ca lucrurile să stea la fel), dacă îi intrebi despre astea, zic, îţi răspund ca porcuşorul isteric: "MI-AM ADUS DE-ACASĂ!!!"

Tot "de acasă", sau mai bine zis din donaţiile colegilor din ţară sau plecaţi să câştige o pâine în străinătate, au venit şi banii de care avea nevoie pentru tratament un tânăr poliţist care a plecat la post şi a venit în comă. Deci, cum ar veni, a păţit-o în misiune. Adicăştelea, felicitările, masa şi dansul ar fi trebuit suportate de Ministerul de Interne, în frunte cu domnul semi-necuvântător Igaş. Ăla care a zis că poliţiştii nu vor, dom'le, să se suspende de voie bună până trece criza. Cum adică, de voie bună? Adică să se suspende şi s-o ţină tot într-un şpriţ până îi chemi tu înapoi, măi Traiane? Poate pui tu, de BUNĂ VOIE mâna pe o carte de gramatică şi pe un vocabular, că mai ai un pic şi-l detronezi pe Marean Almanahe.

Revenind la Codruţ Oprea, că aşa îl cheamă pe băiatul ăla care tot în comă zace, unul din superiori (ca rang; ca regn nu cred) i-a spus tatălui lui Codruţ că medalie şi avansare în grad primeşte doar dacă moare. Din seria Andreea Marin la Surprize, Surprize: "fiul Dvs. are cancer; cum vă simţiţi?"

Incredibil? Neeaaaah... E normal. Normalul nostru. Tocmai de asta, România ar trebui legată cu sârmă. Ghimpată. Legată strâns. Şi păzită bine. Să nu mai iasă nimeni, iar ăia fraieri care vor să intre să plătească dracu' bilet dacă vor să vadă spectacolu', că aşa e la circ!

foto: http://fineartamerica.com

Clubbing. Reguli de buna purtare (1)

Nu e un clasament, le scriu exact asa cum imi vin in minte:

1. Nu toti pantofii cu toc sunt pantofi de seara. Nu ajunge sa scrie pe ei Jimmy Choo sau Christian Louboutin; baietii astia fac si incaltari de strada (si nu ma refer la strada in sensul in care ar crede fetele care m-au scanat la intrare ca sa se prinda daca sunt concurenta, titulara sau sor-sa)

2. E urat sa lasi paharul gol pe o masa la plesneala, chiar daca ai venit la agatat, nu ti-a iesit si esti in drum spre un loc mai ofertant

3. Pantalonii cu turul lasat le vin bine celor mai multe femei, dar nu si celor mai multi barbati. Majoritatea arata ca si cum s-ar fi emotionat pe ei, sau ca si cum ar fi primit nadragii de pomana de la unu' cu fund mai mare

4. Toate ne-am iubit papusile Barbie in copilarie; nu e nevoie sa ne deghizam intr-una ca sa demonstram asta.

Va urma...

De ce a traversat găina strada sau Jeffrey Franks a mâncat covrigi

Aşa, şi? Păi... Jeffrey Franks e şeful delegaţiei FMI şi te-ai aştepta din partea lui să baloteze masa de prânz într-un local cu ştaif, cu preţuri mari şi fiţe pe măsură. Şi totuşi, de ce omul care dictează bugetul, concedierile, tăierile de pensii şi salarii şi creşterea TVA-ului a ales să mănânce covrigi? De poftă? Neaaah...

1. Ca să-şi creeze o imagine de om apropiat românului obişnuit, care dacă îşi ia o şaorma trebuie să renunţe la ţigări, că nu-l ajută portofelul

2. Ca să ne demonstreze că se poate mânca în oraş şi cu bani puţini, în vreme de criză şi că e de preferat să alegem un covrig la colţul străzii în detrimentul unei porţii de spaghete bune la o crâşmă italienească mişto

3. Ca să ne arate că, vezi Doamne, şi la ei, la greuceni, e criză.

Ar putea fi oricare din variante, toate 3, sau nici una. Poate că, pur şi simplu, a fost curios să afle la ce stau românii la coadă. Oricum ar fi, indiferent de motivul pentru care Jeffrey Franks s-a oprit la covrigăria aia, un lucru e cert: FMI a mâncat demult covrigul şi României i-a lăsat gaura.

Banii n-aduc sânge albastru

Banii aduc multe lucruri, dar, din păcate, nu reuşesc să aducă majoritatea chestiilor cu adevărat importante. Cum ar fi simţul ridicolului, buna creştere, inteligenţa şi, nu în ultimul rând, nobleţea. Alături de alte milioane de oameni, am privit, la televizor, nunta prinţului William cu (actualmente) Catherine. Am văzut membri ai marilor case regale ale Europei si commoners. Mulţi dintre cei din urmă dobândiseră, prin fenomenul fizic de frecare (nu va gândiţi la porcării, chiar e un fenomen fizic) o vagă poleială de fineţe. Dar stratul nu era suficient de gros încât să pară de consistenţă masivă. Aşa că se vedea de la o poştă că era o simplă spoială. Există oameni care cred că banii pe care i-au făcut prin diverse mijloace pot compensa anumite carenţe de educaţie, de inteligenţă sau de caracter. Total greşit. Poţi sa aduci la Buckingham Palace un măcelar, un brutar sau pe fiica unui organizator de petreceri fără ascendenţă nobilă. S-ar putea ca primii doi să îşi cunoască foarte bine locul şi să ştie că a doua zi se întorc la prăvăliile lor şi îşi reiau rutina zilnică - "Câte doriţi? Cash sau card?" Cea de-a treia, in schimb, a început deja să creadă că locul proaspăt dobândit i se cuvine şi că îi era rezervat de când s-a născut. A cerut să nu i se mai spună Kate, ci Catherine. Eventual Ducesa de Cambridge. Sau, de ce nu, Prinţesa Catherine. Femeia pare să creadă sincer că milioanele tatălui ei pot cumpăra secole de etichetă, de bună creştere şi de sânge albastru. Nimic mai greşit. Toţi banii din lume nu pot subţia obrazul, nu pot transforma prostul gust in rafinament si nu pot crea bun simţ acolo unde el nu există. I guess money can't buy you much, after all...

De Paşti, găteşte regeşte

E mai mult decât o carte de bucate, fie ea şi regală. E o carte de amintiri. E un jurnal de viaţă. E un album de familie. Fiecare reţetă propusă şi, atenţie!, încercată de principesa Margareta a României are o istorie, strâns legată de un cap încoronat, de un membru al unei familii regale, care, brusc, încetează să mai fie un suveran şi devine bunica, unchiul sau vărul de-al doilea căruia îi plăceau dulciurile, muşchiul de vită sau "chestia aia verde" cum a numit Regele Mihai pasta al pesto. Regina Mamă Elena este bunica Elena, cea care, în Vila Sparta din Florenţa, îşi bucura nepoatele cu îngheţată de cafea şi cartofi copţi umpluţi cu ou, toate pregătite de bucătăreasă, sub atenta şi regala ei supraveghere. Vreţi să degustaţi desertul preferat al ultimului rege al României? Nici nu vă costă mult... Aveţi nevoie de ou, ciocolată amăruie, smântână şi... de talentul gastronomic şi narativ al principesei. Toate reţetele din Cartea regală de bucate conţin din abundenţă un ingredient esenţial, care răzbate din fiecare rând tipărit: suflet.

Vinerea Mare

Mi se părea și mai mare când eram mică. Bunica mea pregătea cozonacii... şi ce cozonaci! Mari, bine crescuţi, şi care, dacă rupeai din ei, se desfăceau fâşii-fâşii, ca vata de zahăr. Iar mirosul... Dumnezeule! Drojdia, vanilia şi coaja de portocală se combinau în ceva supranatural. Câteodată, în Vinerea Mare, găseam şi ouăle vopsite de cu seară, dacă nu cumva le vopsea a doua zi, înainte de Înviere. Niciodată în ultimii ani nu am mai văzut ouă în culorile copilăriei mele. Niciuna dintre vopselele şmechere de acum nu reuşesc să aducă într-un coş de nuiele curcubeul, aşa cum o făceau amărâtele alea de Gallus.

De Înviere, stăteam la geam şi aşteptam râul de lumină care curgea dinspre Mănăstirea Caşin, cu sentimentul că asist la ceva interzis, clandestin. Aşa şi era, în anii '80... Apoi, aşteptarea Iepuraşului.... Care, ticălos urecheat, se încăpăţâna să ajungă abia după ce adormeam eu, oricât de târziu s-ar fi întâmplat asta, dar îl iertam de fiecare dată pentru că avea multe de cărat, săracul! Ouăle ciocnite, câte un Kinder adus de Iepuraş pe sub mână...

Nu ştiu de ce, anul ăsta îmi amintesc de toate culorile, mirosurile, gusturile şi fericirile fiecărui Paşte al copilăriei mele. Oare, acolo unde e, i s-o fi făcut bunicii dor de mine, aşa cum mi s-a făcut mie de ea?...