Translate

duminică, 15 martie 2009

Să ne avem ca fraţii! ...Kinky...


Ce este incestul? Dacă răspundeţi "Legătură sexuală, oprită de legile juridice şi morale, între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori", sunteţi cu un pas în urmă. În urma Codului Penal. Pentru că, mai, nou, relaţia incestuoasă dintre două persoane nu mai este sancţionată de lege, dacă acele două persoane sunt adulte, iar relaţia este consimţită.

În cazul prostituţiei, cred cu tărie că argumentul moral este doar un pretext ipocrit pentru a nu o legaliza. Nu susţin legalizarea prostituţiei de dragul legalizării, ci pentru a putea avea un control al fenomenului, din punct de vedere social, sanitar şi, de ce nu, FISCAL. Plus că peştii nu şi-ar mai permite să-şi joace fetele în picioare după bunul plac, dacă ele s-ar sindicaliza ca în Olanda, de pildă. DAR în cazul incestului, argumentul moral nu e deloc un pretext. Ba chiar are o susţinere cât se poate de solidă în zona biologiei şi a sănătăţii reproducerii. Crescătorii de câini ştiu că, în crearea multor rase, s-a apelat la încrucişarea puilor cu părinţii pentru fixarea unor caracteristici. Însă, în cuibul astfel creat, aproape că este imposibil să nu apară 1-2 pui malformaţi. Pentru că se suprapun genele aiurea. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oamenilor, că tot mamifere suntem.

Cum facem, domnule ministru al Justiţiei? Veţi crea o altă lege, una care să le interzică incestuoşilor dreptul la reproducere? Nu se poate, pentru că ăsta este un drept universal al oamenilor. Sau îi lăsaţi în pace să aducă pe lume fiinţe nefireşti şi nefericite? Copii născuţi dintr-o mamă care le este şi soră, şi dintr-un tată care în acelaşi timp e şi bunic? Mama mea este sora unchiului meu care îmi este și tată. Sună interesant... Și vă mai puneați problema explicațiilor pe care le-ar da la școală un copil crescut de un cuplu homosexual? În cazul lui ar fi chiar floare la ureche...

Iar justificările date de legiuitori sunt de-a dreptul halucinante: "cei care practică incestul sunt deja pedepsiţi de viaţă, de ce sa-i mai batem şi cu legea?"

Simplu, domnilor: pentru că, de fapt, o relaţie incestuoasă nu începe la maturitate. Acela este doar vârful iceberg-ului. Abuzul, într-o formă sau alta, începe, aproape de fiecare dată, în copilărie. Când cel puţin una dintre cele două persoane implicate în "relaţie" este departe de a fi adultă.

Aşadar, nu faceţi altceva decât să legiferaţi o monstruozitate. Încep să cred că, în buletin, pe domnul ministru al Justiţiei îl cheamă şi Mengele.

miercuri, 11 martie 2009

Puşca şi cureaua lată...

...calc-o la podea odată!!!

Cum o fi, frăţioare, să mergi regulamentar pe Calea Victoriei, pe la 10 şi ceva dimineaţa, şi să te trezeşti că vine spre tine cu girofar, sirenă şi alte istericale, maşina primului ministru? PE CONTRASENS. Te freci la ochi şi te gândeşti că nu ai auzit ceasul dimineaţă şi încă mai dormi şi visezi? GREŞIT! Reacţia corectă: calci frâna şi tragi de volan. Da, ştiu, ori te urci pe ăla de lângă tine, ori pe trotuar unde sunt trecători nevinovaţi, dar aşa eviţi impactul frontal cu maşina care îl duce pe Emil Boc la Palatul Victoria.

N-ai înţeles nimic? E simplu: ieri, 10 martie, Boc a plecat de acasă la 10 şi 17 minute. Mda, cam târziu... Aşa că s-a urcat în maşină şi... "a bulivar, birjar!!!". Cu umbreluța nu știm dacă l-a împuns pe șofer, dar ceva tot i-a făcut, dacă a luat-o nefericitul pe contrasens, pe Calea Victoriei, până la Guvern!

Eu ştiu că maşinile astea girofarizate pot merge pe contrasens când au o treabă serioasă, misiune, viaţă de salvat, criminal de prins etc. Mă gândesc ca, data viitoare când mai întârzie Boc la birou, să fie convocat CSAT-ul...

marți, 10 martie 2009

CSI: Cotroceni


Fantastic, ce-a crescut Nuţi, dom'le... Într-un an, cât alţii în 10... Parcă ieri era un "copil timid" din a cărui carne fragedă se înfruptau ca hienele tonomatele pe ieuro... Azi e o femeie în toată firea care nu a vorbit cu tac' su de o lună, de nici nu ştia omu' că fata vrea să candideze la Brucsel.

Ei, a avut şi el o scăpare, că în rest le ştie pe toate. Ştie şi cum e cu împrumutul de la FMI, şi cum i-ar sta lui Geoană cu centură de castitate (ce strânse sunt relaţiile în coaliţie... ce ţi-e şi cu licuricii ăştia!)... Ce mai, la toate se pricepe! De aia nici nu prea ratează vreo şedinţă de Guvern; ce, nu ştie el cum e cu miniştrii? Cum îi scapi un pic din mână, cum
ţuşti! La fel e şi cu Parlamentul, şi cu magistraţii, şi cu Alina Mungiu Pippidi, care vrea să-şi facă publicitate pe seama lui Nuţi aia mică... Păi chiar aşa, ce, în Bamboo, dacă strigi "uite-o pe Mungiu" întoarce cineva capul? Aiurea! Dacă zici "a venit Elena" se schimbă vânzarea...


Mi-e silă. De ei. Milă. De noi. Şi mi-e jenă. Singura consolare? Generaţiile viitoare nu vor şti ce perioadă de rahat am trăit noi. A avut Abramburica grijă să scoată istoria, ca disciplină, de la clasa a XII-a. Istoria românilor. Aşa s-or fi înţeles în coaliţie, să-şi acopere urmele... Uite că există crima perfectă.

vineri, 6 martie 2009

Accizaţi, accizaţi, accizaţi!

Hotnews zice că Guvernul vrea să introducă accize pentru telefoane mobile, ceasuri, brichete şi reviste pentru adulţi. Ministerul Finanţelor dezminte.

Păi, ce să facă şi el, normal că dezminte. Deşi îi cred în stare. Că ei aşa ştiu să facă, să le bage pe toate la grămadă, în aceeaşi oală. Nu se face nicio diferenţă între oameni când e vorba de cumulul pensiei cu salariul, nu se face nicio diferenţă între un telefon placat cu aur şi briliante, şi un ştift făcut pe vapor şi dat moca odată cu abonamentul; nu se face nicio diferenţă între un ceas de plastic luat din piaţă şi un super ceas de colecţie care costă de zece ori cât maşina mea şi tot aşa... Nu există departajare între produsele de lux şi alea pentru pârliţi (majoritatea trăitorilor pe aceste meleaguri, adică).
Hai să zicem că, în cazul "pornăciunilor", poate fi invocată o motivaţie morală; mai degrabă pretext, dar treacă de la mine. Da' cu brichetele ce avuserăţi, bre? Că nu-mi revin. Singura explicaţie pe care o pot găsi (şi asta pentru că am încercat să gândesc defect, ca voi) e că acciza vizează, de fapt, gazul din brichetă. Care este, nu-i aşa, un produs petrolier. Ia uite, frate, ce revelaţie am avut! Să sun la Burj Al-Arab să fac rezervare pentru Presidential Suite, pe durată nelimitată, să îmi comand Bentley-ul ăla auriu pe care l-am vazut io odată când îngheţam aşteptând un taxi şi să-i trimit ordin de evacuare lui Căşuneanu, că mă mut eu acolo, e drăguţă căsuţa...

Nu v-aţi prins? Sunt fumătoare. În general, nu prea pierd brichete, aşa că în geanta mea nu tocmai mititică, pe care, cu afecţiune o numesc
La Papornitse, car o adevărată comoară. Cum ar fi să-i zici unui şeic "Şi ia zi, moşule, ai sondă de petrol în curte? Eşti penibil, să mor... Azi, în România, dacă n-ai brichetă accizată nu exişti..."
OPEEEEC, ferea că vin, măăăăăăă!

Leapșa la poză. Sunteți!


De la Ramona Bercea am primit-o. Pe ea, pe leapșă. Tema: să postez și să comentez a patra poză din al patrulea folder de pe laptopul meu. Gândindu-mă acum la explicația pozei, am realizat, încă o dată, ce oameni mișto am în jurul meu. Ce PRIETENI mișto. Tânăra din imagine se numește Maria Angela și este fetița unor buni prieteni. Pe mamă, Corina, o cunosc de peste 10 ani și am fost colege de facultate, de grupă. Am amintiri cu ea care, și acum, mă fac nu să zâmbesc, ci să râd în hohote. Poza a fost făcută la primul eveniment monden din viața domnișoarei, respectiv botezul domniei sale. Botez la care am fost... ce să vezi, cu niște prieteni foarte, foarte buni. Între ei, Misty, zisă Lixandra; sor 'mea, ce să ne mai dăm după deget. Bine, de fapt, ne-am cunoscut tot la facultate, în anul I. Prima apropiere s-a produs pe treptele Universității, la bouquiniști. Cică i-am aruncat așa o privire crâncenă, că a blestemat secunda în care s-a gândit să mă "agațe". Hahahaha... Degeaba insist că eram înghețată bocnă și descoperisem că Dicționarul de sociologie pe care îl căutam era scump al dracu'... Tot acolo, la botez, o altă prietenă, tot fostă colegă de grupă, zisă Duduița Jung Adler, pentru că, din gașca veselă, e singura care profesează...

Și, la final, ca semnătura artistului, l-am lăsat pe autorul fotografiei, un alt prieten extraordinar, Petru pe numele său de scenă și de toate zilele. Uite aici îl găsiți: http://www.petrurussu.com/. Pe lângă suflet şi umor, are tone de talent omu'...

Așaaa... eu m-am achitat de leapșă. Acu' o dau mai departe, să nu stea jocul... Mihai? Nemesis? Tu, care citești acum? Sunteeeeeeți! Și nu jucăm cu casă, daaaa?


MEA CULPA: Ovi-fratele-lu'-Michael, fată, nu te supăra pe mine, nu aş putea suporta aşa ceva!!! În explicaţie am făcut referire la tânăra care este personajul principal şi la fetele pe care le ştiu din tinereţile mele învolburate. Şi, desigur, la autorul capodoperei. Sigur că şi tu erai acolo şi sigur că te numeri printre cei mai dragi prieteni ai mei. În cazul ăsta, că, deh, suntem balanţe cu dragoste de justiţie şi de justeţe, trebuie să precizez că Duduiţa Jung Adler era însoţită de prinţul său consort, Danny Boy, iar the proud mom, era, bineînţeles, alături de the proud dad, cunoscut publicului larg drept Ben Affleck.

joi, 5 martie 2009

Sporul de ruşine


Noul proiect de ordonanţă privind cheltuielile din sistemul bugetar menţine sporul de 10% pentru limbi străine acordat angajaţilor care lucrează în centrala MAE şi sporul de 75% pentru salariaţii APIA, care gestionează fondurile europene pentru agricultură.


http://www.tmctv.ro/articol_63375/guvernul_mentine_sporul_de_limbi_straine_pentru_angajatii_mae_si_cel_de_75__pentru_salariatii_apia.html

Da, oameni buni. Dacă nu ştiaţi, e ceva nemaiîntâlnit, ieşit din comun, FABULOS, faptul că angajaţii Ministerului de Externe (!) vorbesc limbi străine. E ceva atât de extraordinar, dacă îmi este permisă licenţa, încât trebuie răsplătit pe măsură. Cu un spor. Domnule prim ministru, ştiu că economia nu stă pe roze, dar, vorba lui Jerome Kerviel, unde a mers mia, merge şi suta: dacă tot nu aţi tăiat sporurile pe care aţi zis că le tăiaţi, ba chiar vreţi să daţi o asemenea ordonanţă penibilă, mai băgaţi câteva, din aceeaşi serie.

De exemplu, să le dăm poliţiştilor spor de uniformă, medicilor spor de halat, profesorilor spor de cretă, jurnaliştilor TV spor de microfon... În general, să le dăm tuturor câte un spor fiindcă fac munca pentru care sunt plătiţi. Dacă stau să mă gândesc, aţi putea să le daţi sporuri celor care îşi fac bine treaba, celor care sunt cu adevărat pregătiţi să facă meseria pe care şi-au ales-o... Nici nu ar fi un efort bugetar prea mare, că sunt puţini rău...

A, şi, dacă tot v-aţi apucat, daţi-vă şi dumneavoastră un spor, domnule Boc: unul de ruşine.

marți, 3 martie 2009

A fost...

...că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Dar, dacă nu s-ar povesti, ar mai şti cineva că a fost? Că am fost? Stăm atât de puţin pe Pământ, încât amintirile şi poveştile celorlalţi despre noi devin nu doar o prelungire a vieţii noastre, ci aproape că i se substituie. Trăim mai mult, uneori şi mai intens, în mintea şi în sufletul celor care ne-au cunoscut, care ne-au iubit, ne-au urât, pe care i-am amuzat sau enervat. Chiar şi în cei cărora le-am fost indiferenţi. Ne continuăm existenţa în spiritul oamenilor cărora le-am intersectat vieţile, fie şi numai pentru câteva clipe. Iar, aceştia, la rândul lor, vor trăi în amintirile altora. Da. Suntem nemuritori...

luni, 2 martie 2009

Nu mai vreau să vorbeşte cu nimeni


Uite ce scrie azi, în Gândul, Lelia Munteanu:

Ce-aveţi cu Elena Băsescu, ofti­coşilor? Cum vedeţi una mai cu succesuri, hop şi voi pe ea. [...] Nu v-aţi prins că pleacă fata la Bruxelles să scape de gura voa­stră? Acolo n-o cunoaşte nici Manneken, acolo pot să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine. În Parlamentul European e ca la Euro Click: marcă cine pri­meşte minge. (Obiectul acela rotund, confecţionat din piele, în care toţi vor să dea cu piciorul, pe care scrie: „ Le-a Gue”). De ce-o dau plecată, când încă nici data europarlamentarelor nu s-a fixat? Deoarece fiindcă pentru că va fi pe listă. Ştiţi ce înseamnă în România să fii pe listă?

http://www.gandul.info/puterea-gandului/elna-mrge-la-brsel.html?4237%3B4010261 (aici găsiţi articolul complet şi, mai ales, foarte tare)

Ştiu ce înseamnă în România să fii pe listă. Şi, mai ales, ce înseamnă în România să fii pe listă în calitate de "fata lui tata". Mă refer la cazul în care ascendenţa ilustră este singura ta calitate. Sau defect, mă rog. Asta nu înseamnă că fiii politicienilor din prima linie ar trebui să stea ascunşi în debara, dar, cu o condiţie: să aibă în cap şi altceva decât gărgăuni!!! Există dovezi că se poate.

În altă ordine de idei, chiar nu mă simt onorată de o astfel de reprezentare în Parlamentul European. Pe bune, dacă trăsăturile pozitive nu fac mulţi purici în mentalul colectiv al europenilor, prefer ca distinşii europeni să-şi ferească buzunarele când mă văd, decât să creadă că, din greşeală, mi-am întins cu placa
şi circumvoluţiunile...

Domnule Preşedinte, luaţi-o ca pe un sfat de imagine: legaţi-o, dom'le, de piciorul patului şi daţi-i voie să meargă numai la coafor şi în Bamboo. OK, şi la lecţii de dicţie. Nu de alta, dar ca să înveţe să vorbesc corect...

P.S. Ca să nu ziceţi că sunt rea, sau că Lelia Munteanu este tendenţioasă, dacă doriţi să revedeţi...

http://www.youtube.com/watch?v=uIq3EH7yU-M&feature=related

vineri, 27 februarie 2009

Nu dați la față!

"Domnu', deci dați-mi voie să vă zic... Deci io aveam în mână un cuțit...aș, un cuțitaș, cum ar veni, dintre care l-am... înțepat pă un băiat de la bigies, care s-a dat așea la mine, adică io nu faceam nimica, deci a venit brusc la mine și m-a luat la omor, domnu! Domnu', ȘI A DAT LA CAP, domnu' (suspin), și la faațăăăă (hohote de plâns)"...

Cred că așa a sunat declarația lui Preda. Cum, care Preda? Ăla care și-a luat bătaie la Mall... Săracul, el înarmat numai cu un cuțitaș (cred că avea și lama tocită, de utilizare îndelungată) și animalele alea de la BGS cu lacrimogene, cu bastoane... Ce se întâmplase, în fond? O ostatică, un cuțit... mare lucru, ce să zic... Și ce, poate că trebuia să vorbească frumos cu el, că era om de înțeles, ce naiba... Să îi explice că nu e deloc frumos ce face el, că dacă l-ar vedea mama lui ar fi foarte supărată pe el și că nici Iepurașul nu o să vină din cauza asta.

Deci, normal că s-a autosesizat Procuratura! Cine a mai văzut firmă de pază care să intervină în forță??? Băieții ăștia trebuie să negocieze, să explice concepte, paradigme, și, dacă nu merge și nu merge, să îngenuncheze și să zică TE ROG...

What's wrong with this picture??? Preda e liber, CĂ NU E PERICOL PUBLIC, iar cei care și-au făcut treaba (pază și protecție) sunt acuzați de violență??? Hellloooooo!!!

În ritmul ăsta, victima unui viol o să fie identificată de agresor dintr-un grup de suspecte, și eventual și condamnată pentru că, nu-i așa, A STAT!!! Ăla buzunărit în 41 o să primească amendă că și-a ținut portofelul într-un loc accesibil, iar mortul o să fie întotdeauna de vină că s-a aflat, fir-ar mama lui de prost, fix în calea glonțului!

Hai să ne revenim, bine? E distractiv să stai cu capul în jos, lucrurile par mai interesante, dar dacă exagerezi, îți vine sângele în cap și ți se face rău... Mie deja mi-e greață...

http://www.antena3.ro/stiri/romania/firma-bgs-anchetata-pentru-violenta-in-cazul-scandalului-de-la-mall_65870.html

joi, 26 februarie 2009

...Că vă ia mama dreacu'!


Le-a amânat şedinţa, ca să ajungă el; le-a dat ziariştii afară din sală; i-a certat că nu au cheltuit banii pe care îi aveau alocaţi. Bine că nu le-a dat şi două palme. Deşi, de vreme ce presa nu mai era acolo, putea să-i dea şi cu capul de pereţi; după aia ar fi zis că s-au împiedicat. Cum, de ce? De robe, nu sunt magistraţi? Că doar despre şedinţa de azi a Consiliului Superior al Magistraturii vorbim. Aia în care întâiul magistrat al ţării a intrat cu picioarele.

Domnul preşedinte a reluat şi sintagma "vampirească", lansată deja în piaţă de Emil Boc: "infuzie de sânge proaspăt". Clar, omul are dreptate, magistraţii nu trebuie, în nici un caz, să fie anemici, pentru că au multe lucruri de făcut. În special în urma "indicăţiilor" (sic) pe care domnul preşedinte le-a trasat astăzi.

Aşa că... smirnă, toată lumea! Nici musca să nu se-audă! Şşşt! Joacă domnul preşedinte...

Ruda colaterală


Mihaela Boc lucrează, mai nou, la Guvern. E colegă cu unchiul Emil. Ce să vezi, tot Boc. Unchiul, că e mai mare, e premier. Nepoata, că e mai mică, are biroul chiar lângă el. Ca s-o aibă sub ochi. Sub ochi a avut-o și la Cluj. Unde era primar. Unchiul. Nepoata era colaterală. Rudă colaterală. După spusele unchiului Emil: rudă de gradul 5, colaterală. Oare ruda colaterală e un fel de neam mai îndepărtat al pagubei?

miercuri, 25 februarie 2009

Ieși.


"Este evident cine sunt capii bandelor si retelelor de infractori din tara, care jefuiesc, ameninta si intimideaza romanii pe care autoritatea nu-i apara !
Nu astept sa pornesti un razboi de una singura, dar macar sa creem un curent de opinie public nu numai personal ![...]
Sinuosul drum al lebedei din Austria catre graterele faraoancelor si magraonilor a trecut invariabil prin presa romana."

Sunt convinsă că recunoașteți textul de mai sus. Este un fragment dintr-un email pe care, fără să exagerez, l-aș numi hitul săptămânii. L-am primit de atâtea ori, încât cred că pot recita fraze întregi, din memorie. Da, l-am citit de fiecare dată, cu atracția morbidă cu care se apropie trecătorii, de creierii împăștiați pe caldarâm ai victimelor accidentelor rutiere. L-am citit de fiecare dată, pentru că nu-mi venea să cred că oameni pe care îi cunosc, oameni inteligenți, cultivați, de lume, sugerează să se răspundă unui val de ură cu și mai multă ură. Asta ați priceput voi? Asta vă e soluția? De ce nu soluția finală? Dacă tot ne apucăm de treabă, măcar s-o ducem până la capăt, nu?

Nu sunt avocata țiganilor. Nici a italienilor, nici a românilor, nici a evreilor, nici a negrilor, nici a musulmanilor, a puilor de focă sau mai știu eu a cui. Nu. Sunt doar un om care crede că ura ne coboară pe cel mai jos nivel de pe scara evoluției. Pentru că exclude rațiunea.

Tu, care citești această postare, ai dat forward la emailul cu pricina? Dacă da, acceptă un sfat amical: nu îmi mai citi blogul, îți pierzi vremea. Tu vei continua să crezi în superioritatea unora în fața altora, iar eu voi continua să cred în oameni. Da. Chiar și în tine.

luni, 23 februarie 2009

"And the Oscar goes to..."


Sunt cuvinte cu care ne-am obișnuit, pe care le așteptăm, cel mult, cu emoția provocată de curiozitate - Cine ce rochie mai poartă? Oare câștigă filmul meu preferat?

Ne gândim că Ei, zeii, premiații, aleșii, privesc toată agitația cu blazare și, în cel mai bun caz, cu o ușoară iritare - Am prea multe ținute dintre care să aleg... O să stau lângă X și nu o pot suferi etc.

Nu.

Sau, poate că e adevărat, dar numai până când urcă pe scenă să-și ia statueta. În acel moment, încetează să mai fie zei și redevin copii. Pe măsură ce urcă treptele scenei, divele redevin fetițele de 5 ani care se împiedicau prin casă încălțate cu pantofii mamei, încercând să imite mersul vreunei starlete la modă, cei mai fascinanți și doriți bărbați ai planetei sunt, din nou, puștii acneici care plângeau noaptea pe înfundate pentru că îngerul blond din vecini i-a ignorat la ora de sport, iar cel mai apreciat compozitor de muzică de film e, iar, băiețelul chinuit de interminabile lecții de pian.

În momentul în care ajung pe scenă, în dreptul microfonului, mâinile mângâie statueta aurie, reflectoarele îi orbesc, vuietul aplauzelor trece cu greu de bubuitul propriului puls care le răsună în urechi iar lacrimile li se înnoadă în gât; transformarea e completă.

Atunci, sunt copleșiți de toate dorințele nespuse dar împlinite, de visurile ciobite și lipite la loc, de toate temerile cumplite care îi bântuie când sunt singuri, și care dispar ca monștrii de sub pat când se aprinde lumina. Dintr-odată, vine revelația: YOU LIKE ME! YOU REALLY LIKE ME!

Cum face opinia când se sperie?


De multă vreme tot aud expresii de-astea, corozive pentru timpan, dar ultimele evenimente violente (din țară și de aiurea) au readus în actualitate și în corzile vocale ale vorbitorilor în public, fie ei jurnaliști, politicieni, polițiști sau oameni obișnuiți, nenorociri cum ar fi:

  • opinia publică este șocată
  • aceste lucruri au speriat opinia publică
  • reacția opiniei publice a fost...
  • opinia publică este revoltată
Și, încununarea cacofonico - pleonastică a datului de pământ cu logica până îi sare sângele pe pereți a fost... țineți-vă bine: opinia publică CREDE!!!

Da, oameni buni. Rog opinia publică să mă ierte că, până acum, m-am adresat domniei sale atât de ireverențios, când toată lumea se încăpățânează să o personifice. Înțeleg că ea este o entitate care poate fi șocată, speriată, revoltată, și toate astea pentru că ea GÂNDEȘTE! Opinia poate să CREADĂ chestii, domnule!

În îngustimea minții mele, eu chiar acceptasem definiția potrivit căreia Opinie publică = părerea publicului într-o anumită chestiune. Înțeleg că sunt depășită, dar nu pot să nu mă întreb: cum face opinia asta publică atunci când se sperie? Țipă? Leșină? FACE PE EA? Eu cred că ultima variantă e cea corectă și de asta crește nivelul oceanului planetar...

sâmbătă, 21 februarie 2009

Nu mai rămâne nimeni


Forza Nuova, gruparea de extremă dreapta din Italia, a organizat în această seară, la Roma, în Piaţa Bocca della Verita, un miting de protest faţă de valul de violenţe sexuale înregistrat în Peninsulă în ultima vreme şi pentru care principalii suspecţi sunt imigranţii, inclusiv cetăţeni români.

Știrea completă o găsiți aici:

http://www.realitatea.net/peste-100-de-extremisti-au-demonstrat-la-roma-impotriva-prezentei-imigrantilor-in-italia_463516.html


Nu comentez. Vreau doar să vă arăt ce a postat pe internet, în urmă cu aproape o lună, pe pagina sa de Facebook, un ITALIAN:

"Prima di tutto vennero a prendere gli zingari
e ne fui contento, perché rubacchiavano.
Poi vennero a prendere gli ebrei
e stetti zitto, perché mi stavano antipatici.
Poi vennero a prendere gli omosessuali
e ne fui sollevato, perché erano fastidiosi.
Poi vennero a prendere i comunisti
e io non dissi niente, perché non ero comunista.
Un giorno vennero a prendere me
e non era rimasto nessuno a protestare."
- Bertolt Brecht -

Nu am răbdare să caut traducerea, așa că iat-o pe a mea, ne-literară:

Întâi au venit să îi ia pe țigani și am fost mulțumit, pentru că furau. Apoi au venit să îi ia pe evrei și am tăcut, pentru că îmi erau antipatici. Apoi au venit să îi ia pe homosexuali și am fost ușurat, pentru că erau obsceni. Apoi au venit să îi ia pe comuniști și nu am spus nimic, pentru că nu eram comunist. Într-o zi, au venit să mă ia pe mine și nu mai rămăsese nimeni care să protesteze.

joi, 19 februarie 2009

Sunt româncă, deci violez



Toți arabii sunt teroriști... Toți italienii sunt mafioți... Toți columbienii sunt traficanți de droguri... Toți țiganii sunt hoți... Toți românii sunt violatori...

Ce simple ar fi lucrurile dacă toate aceste propoziții ar fi adevărate, nu? În orice secundă a vieții sale, fiecare om de pe planeta asta ar ști exact cum să se raporteze la ceilalți, ce să le ceară, ce așteptări să aibă din partea lor, de cine să se ferească și cu cine să colaboreze. Ar fi tare, nu? Nu mai întrebi omul ce știe să facă, nu-i mai dai teste de aptitudini sau de inteligență, îl bagi direct la pârnaie, sau îl faci CEO.

Dar, cum
c'est la vie, toujours parchive, propozițiile alea NU SUNT ADEVĂRATE!

Da, OK, islamul presupune o altă abordare a Divinității, mai "activă", (a-pro-pos, Allah înseamnă Dumnezeu, știați?), cele mai roditoare plantații de coca sunt în America Latină, iar Mailat venea din România. Așa, și? Asta înseamnă că orice arab care viețuiește pe planeta asta este un depozit de muniție ambulant, că orice țigan are ochii cu raze X și îți vede în buzunare, că toți evreii sunt mega oameni de afaceri, că orice italian îți poate face o ofertă pe care să nu o poți refuza, sau că toți românii se comportă ca după o supradoză de Viagra? Să fim serioși, carabinierii au șomat până să vină românii în Italia? Erau o chestie pur decorativă, ca garda de la Palatul Buckingham? Între infractorii din Peninsulă, cam care e ponderea REALĂ a românilor?

Da, e mult mai comod să faci generalizări, dar e comod numai pe termen scurt. Că pe termen lung... așa s-a iscat al Doilea Război Mondial. Și era cât pe ce să se iște și al treilea. Or, pe criza asta...

Ca metodă de lucru în exercițiile de logică, generalizarea e bună; dar în viața reală, ea naște monștri. Hai să lăsăm Auschwitz-ul să fie ce este: o modalitate de a ne aminti că niciodată nu mai trebuie să renunțăm la rațiune.

duminică, 15 februarie 2009

Low Society Club


Dacă le zici că nu se mai poartă dinţii din faţă, dau fuga la dentist să şi-i scoată; dacă îi anunţi că ultimul răcnet în materie de interior decoration este hârtia igienică ornată cu cristale Swarovski, fac pe dracu'n patru să-și ia și ei, indiferent cât o să le sângereze fundul din cauza asta. Ei sunt auto-proclamata "lume bună" a Bucureştiului. Sâmbătă seara, îi vezi cum se înghesuie la intrarea în club (oricare ar fi el, scump şi fiţă să fie), cu evlavia cu care se grăbesc creştinii practicanţi să prindă începutul slujbei de duminică. Dintr-un Mercedes frumușel coboară un nene mai degrabă urâțel, care se mai și scarpină în fund (o fi de la cristalele de pe hârtia igienică); apare și un june cu înfățișare de student British, cu gâtul delicat înfășurat într-un fular Burberry, care trage un scuipat foarte Romanian și se îndreaptă cu pași egali și plin de autosuficiență spre intrare. Acolo, două dudui care par să se rupă dacă bate aerul condiționat ceva mai tare, ies revoltate să-și ducă hainele la mașină - " nu au garderobă, dragă, nu se poate aşa ceva"- numai ca să revină zgribulite în promiseland.

Mi-a părut bine că am trecut pe acolo (doar pe afară, nu vă scandalizați). Am reținut următoarele: trebuie neapărat să-mi cumpăr o pereche de pantaloni albi transparenți (să se vadă tanga, faaaaatăăăă), niște pantofi roșii cu talpă neagră, pe care să-i asortez la ciorapi negri cu model vălurit. Neapărat trebuie să stau cu buzele țuguiate, să-mi pun gene de păpușă și să nu mă sperie pneumonia pe care aș putea s-o fac pentru că bântui despuiată prin parcarea clubului, doar-doar m-o remarca (sau remorca) și pe mine vreun investitor...

A! Și un pont: contrar credinței populare, ăia care se scarpină în fund când coboară din mașină nu sunt mitocani, dimpotrivă, fac parte din high-life, iar ăsta este un efect secundar al hârtiei igienice cu Swarovski. Cred că deja a devenit un salut secret. Şşşşşt... să nu ziceţi că eu v-am spus...

sâmbătă, 14 februarie 2009

Soluţii de refinanţare: varianta "banii, viaţa sau mustaţa"


E criză. Asta ştim deja. Şi o şi simţim: mai creşte o dobândă, îţi respinge banca dosarul de credit, patronul te trimite în concediu pe durată nedeterminată. Criză, criză, da' gura noastră să nu mănâncă şi ea ceva, mititica? Aşa s-or fi gândit ăia 2 (4, cu tot cu şoferul şi cu ăl' care ţinea de 6), care au jefuit ieri Banca Transilvania din Cluj.
Au făcut cum văzuseră ei la televizor; numai prada n-a fost ca la televizor: nici 70.000 de euro, în lei, zice BT. Păi ce jaf e ăsta, frateeee? În locul hoţilor, mă întorceam să le dau banii înapoi - "mă iertaţi, cred că, din greşeală, v-am luat mărunţişul de ţigări..."
Bine, dacă s-ar pricepe un pic la afaceri, hoţii ar veni înapoi la bancă, dar îmbrăcaţi frumos, la costum, cu cei (aproape) 70 de mii într-o servietă de aluminiu şi i-ar spune casierei: "Bună ziua, fiţi amabilă, am vrea să facem un depozit la dumneavoastră; ce dobândă aveţi pentru lei?"
Eu m-am gândit că poate oamenii aveau un credit cam de valoarea asta şi, na, atâta le-a trebuit. "Da", a spus colegul meu Radu Soviani, "şi l-au refinanţat de la Banca Transilvania". Recunosc, la varianta ASTA de refinanţare nu mă gândisem niciodată. Dar, atâta timp cât nu te prinde nimeni... În fond, câţi nu s-au "finanţat" sau "refinanţat" aşa?... Sigur, nu cu pistolul în mână. Tocmai de asta, ei nu trebuie căutaţi în topurile infractorilor periculoşi, ci în Topurile publicate anual în reviste cu hârtie lucioasă şi cu poze zâmbăreţe.

Dar, să revenim la marele jaf de la Cluj. Ieri, citind ştirea (chiar pe post) mă bufnea râsul, pentru că îmi aduceam aminte (da, ştiu) de un banc:

Undeva, la marginea unui oraş, în faţa unui bloc mai jerpelit, un nene cosea iarba. La un moment dat, un planor purtat aiurea de vânt se izbeşte de bloc pe la etajul 6 şi îi cade omului la picioare. Ăsta îşi dă basca mai pe ceafă şi, proptit în coasă, fluieră a pagubă: "ţară de rahat, atentate de rahat..."

miercuri, 11 februarie 2009

The Gods of Rock and Roll

Încă de la intrare, te simţi umil şi, în acelaşi timp, special, de parcă doar tu şi o mână de aleşi aţi avea dreptul să pătrundeţi acolo. 

Treci pe sub colonadă, privind în sus ca un copil şi păşind cu grijă să nu te împiedici de treptele largi de piatră. Intri. E cald şi miroase frumos, nu e fum, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lumina e caldă, filtrată de sticla colorată şi vine de sus, de undeva din centrul încăperii.

De pe pereţi te privesc chipuri pe care parcă le ştii dintotdeauna, figuri pe care le simţi aproape, chiar dacă realizezi că, în viaţa asta, cel mai aproape de ei o să fii acum, aici, când priveşti, prin cristalul care le protejează, piese de îmbrăcăminte pe care ei le-au purtat cândva. Şi pe ele le ştii. Ai vrea să le poţi atinge, să simţi textura materialului, mirosul pielii tăbăcite, să te convingi că sunt reale. Îţi opreşti în zbor mâna care se întinde spre ele şi, zâmbind mai mult pentru tine, te aşezi şi ceri împărtăşania: "40 de Jack. Cu gheaţă."

Eşti la Hard Rock Cafe. Templul ridicat pentru a-i slăvi pe zeii păcătoşi ai muzicii. Cei pe care Dumnezeu i-a sărutat pe frunte.

duminică, 25 ianuarie 2009

Curious About the Case of Benjamin Button?

De câte ori aţi spus "ce bine ar fi să pot da timpul înapoi..."? Dar nu e bine să dai timpul înapoi. A, să ţi se ofere o a doua şansă, pentru a putea repara ceva, asta da. Dar să dai, efectiv, timpul înapoi nu e bine deloc.

Nu o spun eu, o spune Benjamin. Care întinereşte văzând cu ochii. Veţi spune "Păi cum, domn'le, şi ce e rău în asta?". Rău... n-ar fi. Doar nefiresc. Este ca şi cum, aflat în tren, treci în mare viteză pe lângă iubirea vieţii tale, care se află în trenul ce merge în direcţia opusă. O fracţiune de secundă, un schimb de priviri şi ştii. Ştii că este iubirea vieţii tale, dar, în acelaşi timp, ştii că aia a fost tot.

Pe de altă parte, trebuie să fie interesant să-ţi recapeţi inocenţa şi seninătatea, ca un atlet care, după zeci de ture de stadion, se aşază pe pistă, nemişcat, să-şi tragă sufletul. Benjamin Button e atletul care, după cea mai mare cursă, viaţa, intră la vestiare şi, cu un duş, îşi curăţă corpul şi mintea de toată transpiraţia amintirilor de om matur. Doar o privire albastră, ca o arsură de febră musculară îi mai aduce aminte cât a alergat.

Anything is possible...