Translate

duminică, 25 ianuarie 2009

Mănâncă, roagă-te, iubeşte. Sau Attraversiamo.

Este cuvântul preferat al lui Liz Gilbert. Şi acţiunea ei preferată. Asta îi place cel mai mult să facă. Să traverseze. Să treacă graniţe. Ale ţărilor, ale continentelor, ale apei şi uscatului, ale stărilor de conştiinţă şi ale nivelurilor de înţelegere. S-a îndopat cu paste în Italia, s-a impregnat de spiritualitate în India şi de dragoste în Indonezia. Despre toate, povesteşte cu o profunzime care te face să-ţi dea lacrimile şi, în acelaşi timp, să râzi în hohote. Trece cu (aparentă) lejeritate de la a-şi "snopi în bătaie" cu bâta de baseball canapeaua din apartamentul ei new-yorkez (stress de după divorţ), la lecţiile de limbă italiană din Cetatea Eternă şi cea mai bună pizza din lume pe care a găsit-o (unde altundeva?) la Napoli, la ashram-ul din India unde îşi unesc energiile, în meditaţie, un instalator poet, un texan cu aer şi statură de wrestler, un călugăr buddhist australian care mulţumeşte Divinităţii în fiecare zi că a scăpat de chinul şi complicaţiile relaţiilor amoroase... Liz attraversa apoi în Indonezia, unde, cu ajutorul lui Ketut, descoperă că poţi zâmbi "chiar şi cu ficatul", şi că o viaţă amoroasă inexistentă se poate observa prin consultarea genunchilor. Şi nu, nu mă refer la faptul că sunt prea apropiaţi. Şi Liz credea la fel. Attraversiamo! dar nu aşa, de dragul mutatului dintr-un loc în altul. Stop and smell the roses... Opreşte-te mereu şi priveşte în jur. O să fii uimit de ce vezi. O să fii uimit de cum vezi. Şi de cum simţi. Pentru că "Noi avem mâini; le putem folosi pentru sprijin, dacă asta vrem. E privilegiul nostru. E una dintre plăcerile pe care le poate oferi faptul că avem un corp. De asta are Dumnezeu nevoie de noi. Pentru că lui Dumnezeu îi place să simtă lumea cu mâinile noastre."

miercuri, 21 ianuarie 2009

Băse, hai că poţi!

Acum câţiva ani, mă săturasem de weekend-uri lucrate, ca de mere pădureţe. Şi, de fiecare dată când ajungeam la intrarea în curtea onor instituţiei pe a cărei plantaţie munceam, mă copleşea dorinţa de a-i spune taximetristului care mă purta spre redacţie "mergeţi înainte, nu mai facem dreapta! Duceţi-mă la mall să văd un film, sau în Herăstrău că e soare şi cald, sau... oriunde, numai la muncă nu!" Adult responsabil (atunci nu demisionasem din această funcţie), reuşeam totdeauna să sugrum în faşă astfel de porniri, înghiţeam în sec, dădeam cu cardul pe la senzorii "turnicheţilor" (cine ştie, cunoaşte) şi, resemnată, tastam Ctrl+Alt+Del... Bună ziua, sunt Laura Nureldin, bla bla bla...

Dar poate fi şi altfel. Astăzi, preşedintele Traian Băsescu a reuşit! Când să ajungă la Interne, i-a spus şoferului: "Nu mai facem dreapta! Mergi tot înainte..." Păcat că nu i-a zis "Nu mai facem dreapta. Mergi tot înainte, până ajungi la Autostrada Soarelui. Te înscrii şi mă trezeşti când ajungem la Constanţa. Nu mai vreau să fiu preşedinte."

luni, 19 ianuarie 2009

That's All, Folks!

Adicăştelea, pân-aici ne-a fost. Nu ştiu exact ce vreau să scriu, dar îmi doream din tot sufletul meu mic şi ticălos să mai apuc să postez ceva pe blog, înainte de Big Brother. Cum, nu ştiţi? Păi, din data de 20 ianuarie anul de graţie 2009, toate cuvinţelele rostite, trimise pe mail sau pe semeseu sunt stocate la "provaidării" de net, telefonie mobilă şamd. Bine, ei zic că stochează juma' de an NUMAI date cum ar fi cine a trimis/sunat, la ce oră, cine a fost destinatarul, cât a durat convorbirea, IP-ul computerului de la care a fost trimis emailul, adresa fizică a utilizatorului, ora la care s-a conectat la internet... Conţinutul nu va fi stocat, cică, de parcă ar mai conta. Zăăăău? Băi băieţi, vi se pare că s-a întâlnit hoţu' cu prostu' la barieră? Vă daţi seama, oameni buni, ce şantajăreala dracu' se-ncinge de mâine? Care cum îşi înşeală nevasta/soţul, dacă se ştie despre el că are ceva biştărei, se poate trezi oricând cu un telefon (de data asta, probabil neînregistrat) pe modelul: "Bună ziua, vă sunăm de la Orange/Vodafone/Cosmote/RCS/Romtelecom etîcî. Nu, nu vrem să vă facem o ofertă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, vrem. Una pe care nu o puteţi refuza. Mai ştiţi dumneavoastră când aţi sunat-o pe Icsuleasca să vă daţi întâlnire la hotel? Sau când aţi vorbit cu directorul de la firma Ţ, şi i-aţi dat informaţii confidenţiale din firma W la care lucraţi? Nu mai ştiţi? Nu-i problemă, că ştim noi. Adică, tocmai, E problemă. Da', dacă săriţi dumneavoastră cu banu, nu mai e." Ce o să facem? O să începem să vorbim cifrat? Să ne imaginăm următoarea situaţie: mă uit la un talk show politic, în care sună domnu' preşedinte, viitor împărat, şi se poartă cu moderatorii ca trimisul lui Dumnezeu pe pământ, dictându-le cele zece porunci. Eu, plină de revoltă proletară, sun un prieten şi spun: "Frate, Băsescu nu mai are măsură, e complet lipsit de orice urmă de bun simţ, în curând o să înceapă să poarte coroană de aur şi să comande decapitări în piaţă, că ţepe ne-a tot dat"... Ei, dacă mâine spun asta la telefon, iese deranj? Vin băieţii şi mă leagă? Kinky... Da' mai kinky o să fie la Haga, că dreptul la libertatea de expresie e încă în vigoare în ţări înapoiate cum sunt alea europene. Bogdan Teodorescu zicea azi, ceva mai devreme (citez aproximativ, din memorie): "Pentru Traian Băsescu, democraţia e o blasfemie". Dacă aşa e, eu am să continui să hulesc. Doar n-o reînfiinţa Inchiziţia. Sau?...

miercuri, 14 ianuarie 2009

Mai trăiţi? Bineeee...

... lasă că v-aranjez eu. Îmi trag Constituţie personalizată, custom-made, să mi se potrivească mănuşă. Doar v-am zis deja că mi-am văzut visul cu ochii... Îl am pe Boc la Victoria (şezi mumos, mamiţo), l-am domesticit şi pe Geoană, chiar mai bine decât speram; hăhăhă... azi, eu vorbeam de REVIZUIREA constituţiei, şi el îi dădea înainte cu "Avem nevoie de o nouă republică"... Mircea, fui! N-ai voie! Lasă jos! Aşa, braaavo.

Ce ziceam? A, de Constituţia tunată. Păi, da, o facem ca lumea...
Cele 10 porunci ale lui Băse. Aşa o să rămână în istorie. Începem frumos, pas cu pas... trecem întâi la republică semi-prezidenţială, renunţăm la o cameră a Parlamentului... Aşa, câte puţin, ca să nu se inflameze societatea civilă că o calc în picioare şi-i las urmă de bocanc pe frunte, şi după aia o facem cum trebuie: Republică prezidenţială, Parlamentul - dă-l în mă-sa, de Guvern o să mă ocup personal (deja e ca şi cum m-aş ocupa). Şi, după ce se obişnuieşte un pic prostimea, trecem la treburi adevărate. O nouă republică? Ei, aş! Facem IMPERIU. Traian mă cheamă deja, am loc în creştet să se aşeze bine cununa de lauri... Supuşii mai trebuie disciplinaţi un pic, că în ultimii douăj' de ani şi-au cam ieşit din mână. Să înveţe din nou drumul spre stadionul 23 august - uite, p'ăsta trebuie să-l redenumesc stadionul "4 Noiembrie", ziua glorioasă în care am venit pe lume. Să înveţe să facă dansuri sincron, cu pancarte, cu steguleţe, tot tacâmul.

Hai, hai, uşurel, aşa, vedeţi că n-aţi uitat? Numai să nu-mi spuneţi cârmaci, că eu nu v-am luat la mişto, da? Eu am vorbit serios. TOT TIMPUL. N-aţi ştiut voi să ascultaţi. Şi lăsaţi vrăjeala aia cu "
Să trăiţi bine". De acum vreau să aud doar "Ave Caesar, moritori te salutant!"


duminică, 4 ianuarie 2009

Evoluţie, involuţie, Omul cu Chibrituri

Conform Dex Online:
Evoluţie: dezvoltare, modificare, prefacere, schimbare, transformare.
Involuţie: proces de transformare regresivă, de regres; proces fiziologic care constă în revenirea la dimensiunile, poziţia şi consistenţa normală.
Suntem vârful de lance al evoluţiei speciilor. Bine, există oameni de ştiinţă care susţin că învingătorul cu coroniţă în cursa evoluţiei ar fi gândacul de bucătărie, cea mai versatilă fiinţă şi cel mai îndârjit supravieţuitor. Am să mă prefac că nu este aşa şi că suntem, într-adevăr, primii. Cei mai evoluaţi. Dar asta este neapărat o veste bună?
Dacă ne uităm la definiţia din dicţionar, să fii evoluat înseamnă să fii dezvoltat, prefăcut, schimbat, transformat. Dar... în ce? Într-o vietate nefericită, care trăieşte prin şi pentru exterior, înăbuşindu-şi râsul "pentru că nu se cade", înghiţindu-şi lacrimile "pentru că nu trebuie să se vadă", care alege să-şi ignore vocaţia şi visurile, alergând în schimb după visurile altora, pe care le adoptă şi le transformă în ale sale, pentru că i se pare mai comod aşa.
Poate că aşa e. Poate că e mult mai confortabil să evoluezi. Să te laşi dus de tsunami-ul normelor, cutumelor, al senzaţiei de jenă care te încearcă atunci când întâlneşti privirea mustrătoare a "celuilalt semnificativ". Al mentalităţilor care te pun la colţ dacă ieşi din rând.
Şi totuşi, cum ar fi să involuăm? Să revenim, treptat, la poziţionarea şi dimensiunile normale. Fără antiinflamatoare. Pur şi simplu. Să ne întoarcem la noi înşine. Să ne administrăm întrebări, în doze mici: ce sunt eu, de fapt? şi ce vreau să fiu? (dar ce vreau cu adevărat, nu ce am fost învăţat că ar fi bine să vreau) ce simt, sincer, în situaţia X? (nu reacţia pe care am învăţat-o de la ceilalţi şi, ca să nu par autist, o afişez şi eu, ca patrupedul lui Pavlov). Şi tot aşa...
Să involuăm. Să începem regresul. Să redevenim ludici. Să pierdem o bună parte din simţul ridicolului, care ne transformă în adulţi responsabili, insipizi, constipaţi şi plictisitori.
Mary Poppins se putea plimba o zi întreagă printr-un parc desenat cu creta pe caldarâm, le oferea copiilor steluţe de turtă dulce culese direct de pe cer şi ştia că nu ai nevoie de cuvinte ca să ajungi la cel mai profund nivel de comunicare cu celilalţi, fie ei porumbei, raze de soare, căţei sau bebeluşi. Dacă mă întrebaţi pe mine, Mary Poppins ar fi meritat premiul Nobel pentru filosofie.
Vreau să fiu Mary Poppins. Începând din acest moment, îmi dau demisia din statutul de adult responsabil. Gata. Aştept vântul de miazănoapte, cu umbrela pregătită şi cu geamantanul din covoare în mână. Ce-am pus înăuntru? Mirosul verilor din copilărie, soare, o gărgăriţă, mere roşii, câteva vise frumoase, o mână de visuri suspendate, o inimă mare, puţin uzată şi multe, multe zâmbete. A! Să nu uit creta colorată... Trebuie să-mi desenez un parc.

joi, 1 ianuarie 2009

Umor cosmic de doi bani

Înainte de a mă lapida, strigând cât vă ţine gura "blasfemie", gândiţi-vă că fiecare om relaţionează cu Dumnezeu aşa cum poate, simte şi crede de cuviinţă.
Niciodată nu mi-a fost teamă de El şi nu am priceput nici până în ziua de azi de ce e bine să fii "un om cu frica lui Dumnezeu". Totdeauna L-am iubit şi respectat, ba chiar L-am văzut ca pe cel mai bun prieten, căruia îi povestesc lucruri pe care nu îndrăznesc să mi le spun nici mie, căruia i-am cerut ajutorul când am avut nevoie şi am avut grijă de fiecare dată să îi mulţumesc pentru deranj.
Mereu am ştiut că D are simţul umorului, iar asta e ceva ce apreciez în mod deosebit la prietenii mei buni. Accept farsele lor, la care râd chiar şi atunci când mă au pe mine drept ţintă, pentru că sunt făcute cu umor, drag şi măsură. MĂSURĂ. Proporţii. Aici e buba. Se spune că D nu bate cu băţul. Dar nici nu pune zahăr pudră în solniţă, când vrea să se distreze pe seama cuiva. Când D îţi face o practical joke, nu prea te umflă râsul.
Nu mi se mai pare amuzant, D. Dacă mi-aş permite, Ţi-aş spune că ai sărit calul. Nu-mi permit. Un lucru e clar: nu râdem la aceleaşi bancuri.

sâmbătă, 27 decembrie 2008

Nu mai am târcoale

Banc sec: un câine dădea târcoale unui copac. La un moment dat, se opreşte. De ce? Pentru că nu mai avea târcoale.
Ca o Balanţă proastă ce, cu onor, mă aflu, am nocivul (pentru mine) obicei de a încerca să văd în oameni partea bună. Nu ŞI partea bună. DOAR partea bună. Le acord mereu circumstanţe atenuante, înghit pe nemestecate gogoşi cât mine de mari, ba mai mult, plină de înţelegere şi empatie, îi mai şi compătimesc şi le pun la dispoziţie un umăr cald şi hidrofil pe care să plângă.
Ofer cu generozitate bucăţi consistente din mintea şi sufletul meu celor despre care cred că le merită, fără să mă gândesc nicio secundă că, ale naibii, nu se regenerează... Iar unii dintre cei pe care i-am cadorisit astfel se uită nedumeriţi la bucata mea de suflet, o întorc pe toate părţile şi o aruncă peste umăr - "Ce să fac eu cu asta?"
Nu trebuie să faceţi nimic. De fapt, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea, înseamnă că am greşit destinatarul. Nu trebuie să o returnaţi, e OK. Mai am ceva rămas pe fundul sacului, dar numai pentru uz propriu. Să nu fiu înţeleasă greşit: ce am dat până acum e bun dat. Păstraţi-le. S-ar putea să fie valoroase la un moment dat, mai ales că, acum, producătorul s-a retras din piaţă. E criză. M-am hotărât: îmi închid sufletul, înainte să dea faliment.

joi, 25 decembrie 2008

Christmas Rules! Rule #1: PIG OUT!

Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/Şi vă bucuraţi!
Păi cum să te bucuri, aşa pe stomacul gol... O sarma, două, douăş' cinci, camera de gardă de la Floreasca, o damigeană de vin, "din ăla bun, de la cuscri" - câte o damigeană de căciulă, să n-avem vorbe la proces... Bonus: o trichineloză - "al dreacu' porc, parcă puteam să stau toată ziua să văd ce mănâncă şi de unde, ce, era singuru' animal din bătătură? Lu' ăla de la anu' îi dau numa'pizza, să moară Bibi!".
Spiritul Crăciunului îşi face simţită prezenţa peste tot, inclusiv (sau mai ales) în magazine: "Hai, cucoană, păi ce facem, mai stăm o dată la coadă că nu te hotărăşti mata de care cozonac vrei?", "Nu vezi că eşti ditamai malacu', dă-te, domne, din faţa raftului că nici nu văd ce-i acolo, ce, ai mâncat sticlă?"
Toată lumea cară, smulge din rafturi şi de pe umeraşe, cumpără, se împrumută, POS-urile zumzăie, gata-gata să blocheze sistemul bancar mai dihai decât criza, la semafoare, şoferii se înjură cu talent şi creativitate, grăbiţi să ajungă la hypermarket, că e coada mare la case şi parcarea e plină...
Şi, de undeva, dintr-o iesle pusă în vitrina unui magazin de decoraţiuni, pruncul Iisus priveşte uimit la toată agitaţia: "Oameni buni, mai ştiţi care-i treaba cu ziua asta? Hellooooo! Azi m-am născut eu, ştiaţi? Vă mai aduceţi aminte de ce am venit eu pe lume? Pentru voi... La mine vă mai gândiţi vreo secundă? Nu, normal, că sunt reduceri la Carrefour... Offf..."
Eu mă gândesc. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ce mi-a dat, Îl rog să nu mă uite cu treaba aia, ştie El care, aşa cum le ştie pe toate, chiar dacă uneori ni se pare că ne-a rătăcit dosarul pe undeva. Şi mă îndrept, cu evlavie, spre bucătărie. Să văd dacă sunt gata cârnaţii. Amin!

miercuri, 24 decembrie 2008

Ba nu.

Adică, da, există "colecţionari de oase", şi sunt exact aşa cum i-am descris. Numai că pot fi confundaţi relativ uşor cu alţii: strângătorii de cuvinte. Cei care adună vorbe, idei, strigăte... dar le strâng în ei. Şi le ţin închise acolo... Iar ceilalţi nu înţeleg. Nu reuşesc să audă muzica, zgomotul, vacarmul care răsună în sufletul unui asemenea om. Ei nu văd decât tăcerea de la suprafaţă şi li se pare rece. Dar, sub crusta de gheaţă, e un adevărat ocean, viu, cald, pulsând... Şi eu am văzut o pojghiţă de gheaţă şi am crezut-o iceberg. Nu vreau să rănesc, aşa că nu am să fac copci; poate s-o topi crusta, de la căldură...

Colecţionarul de oase

Oamenii colecţionează diverse... Timbre, pachete de ţigări, brichete, cărţi poştale... Aceştia sunt colecţionarii "clasici". Aceia care adună obiecte. Există, însă, şi o categorie aparte de colecţionari. Cei cărora le place ca elementele colecţiei lor să fie însufleţite. Ei sunt cei care, deşi par că debordează de viaţă, sunt, în realitate, morţi pe dinăuntru, creaturi care, în lipsa propriei însufleţiri, încearcă să-şi amăgească mortăciunea cu iluzia fiinţelor pe care le strâng în jurul lor. Şi atunci adună suflete, minţi, inimi, trupuri, din dorinţa nebunească, în futilitatea ei, de a împrumuta viaţă de la ele. Degeaba... Sufletul lor rămâne mort, iar răceala lui de cadavru vechi, cuprins de putreziciune, nu reuşeşte decât să contamineze căldura "colecţionaţilor" şi să o murdărească de duhoarea de hoit. Noroc că iese la spălat. Culmea ironiei, cu Persil...

vineri, 19 decembrie 2008

Honey, I'm home!

Secretul succesului unei căsnicii este ca partenerii să mai lase de la ei, din când în când... Micile compromisuri duc la evitarea marilor conflicte...

Da, ştiu, şi eu am râs cu lacrimi când am scris chestia asta care sună ca un sfat pentru tinerele soţii, dat de grupul înţeleptelor de la revista Femeia în perioada interbelică; şi totuşi...

Tânara doamnă din proaspăta familie Guvernescu a cedat postul de premier, iar soţul iubitor i-a dăruit până la urmă un vicepreşedinte la Senat. Sigur, lucrurile nu au mers chiar atât de simplu. A fost nevoie de ceva lacrimi şi ameninţări, iar clasicul "plec la mama!" a fost înlocuit de mai modernul "nu-ţi votez preşedintele de Cameră", dar esenţa este aceeaşi. Până la urmă, domnul a cedat. Algoritmul negocierilor conjugale se păstrează: speli farfuriile murdare, te fac şef la Senat, nu duci gunoiul, nu-ţi dau ministru la Justiţie etc.

Deşi începută ca o căsătorie din interes, este foarte posibil ca RE-oficializata relaţie dintre domnul Pedele şi doamna Pesede să se transforme într-una de dragoste autentică. În fond,
Home is where the heart is, şi cu toţii ştim unde sunt inimile lor: "They love money; other people's money", vorba filmului. Care film? Nu mai ştiu cum se cheamă, unul cu mafioţi.

joi, 18 decembrie 2008

Economia cu capul pe bordură

"Adriean Videanu, ministrul economiei". Sigur, "Adriean Videanu, ministru" sună suficient de tulburător, dar să-l mai pui şi să aibă grijă de economie, asta e de-a dreptul copleşitor...

"Borduriada", "Marea asfaltare", făcută, cum altfel, ÎNAINTE de "Net City", că doar e perfect logic să torni asfalt pe care după aia să-l râcâi ca să tragi cabluri pe dedesubt. În fond, înţelepciunea populară ne învaţă aşa:
cine face şi desface, tot timpul are ce face. Sunt doar câteva momente importante din viaţa bucureştenilor, momente care l-au avut ca protagonist pe inegalabilul Adriean.

De data asta, Adi nu va fi singur! El va avea alături un vechi amic de-al său, de care îl leagă fructuoasa colaborare de la Marmosim: doamnelor şi domnilor, Gheorrrrghe Pogeaaaaaa! La finanţe, normal. Au crăcănat ei Ministerul Economiei şi Finanţelor, forţându-l să stea cu câte un picior în altă barcă, dar ambele sunt în aceeaşi flotă... mă iertaţi de vorbă proastă.

Abia aştept să îl aud pe domnul Videanu explicându-ne, peste câteva luni, de ce creşterea economică e în bălării şi deficitul aşijderea, cu acelaşi zâmbet alunecos de chelner versat: "Să vă explic... deci, friptura pe care aţi comandat-o, deci, cum să vă spun, dacă îmi daţi voie, deci, ea nu este tare, însă, ştiţi, deci, dumeavoastră nu stăpâniţi tehnica de tăiere a fripturii, dacă îmi permiteţi..." Experienţă are... vă amintiţi? "Deci, să vă explic, pe Ştefan cel Mare nu sunt gropi... este vorba despre altceva, deci, daţi-mi voie, asfaltul este proaspăt turnat, şi, imediat ce schimbăm bordurile, veţi vedea că fluidizarea traficului va fi impecabilă". Sau, în fine, pe-acolo.

Unde o să ajungă economia condusă de Adriean? Tare mi-e că o să dea într-o groapă, o să se împiedice rău, o să dea cu capul de o bordură şi o să se umple de sânge... Dar, să nu ne temem: dacă Adriean scoate economia în decor, găseşte doamna Udrea unde s-o parcheze...

luni, 15 decembrie 2008

Dragă Stolo, iar?...

Revin. Tac'su l-a bătut pe mire mai rău decât credeam...
Azi, la drum de zi, aşa, cam după a doua cafea, i s-a arătat: "Ce ar fi să dau o şansă tinerei generaţii de politicieni?" Asta a văzut Stolo pe fundul ceştii. Şi aşa a făcut. It is happening again. Ca în 2004... Mă rog, atunci a avut o cădere nervoasă. Ca şi domnul preşedinte, de altfel, care plângea de sărea cămaşa de pe dânsul... Acum, nu ştiu dacă mai plânge. Poate doar de fericire. De încântare că, în sfârşit, i-a ieşit. O să aibă un premier aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Unul căruia să-i zică "SARI!" şi care să-i răspundă "Cât de sus, şefu'?"
Bine, asta, până când om auzi "dragă Boc..." că o să vină şi ziua aia. Nu se poate abţine... Cum vede un morman de cadavre, cum îi vine să se caţere. Încă o dată, Dumnezeu să ne ajute pe toţi...

Parteneriatul pentru caşcaval. Doamne ajută!

Au semnat. Unul, cu un zâmbet cât ăla al predecesorului şi cu un "Doamne, ajută!" mulţumit, după. Celălalt, cu o jale nemăsurată în priviri.
Urmărindu-i, am avut impresia că mă uit la o nuntă forţată, cu un mire deznădăjduit ca un şoarece prins în cursă, după ce l-a bătut bine tata socru (la ficat şi la coaste, să nu se vadă), pentru că a lăsat-o însărcinată pe fie-sa. Mireasa, în schimb, îl priveşte pe EL cu ochi strălucitori şi, eventual, îl mai şi mângâie cu piciorul pe sub masă.
Numai că, de data asta, pe mire l-a bătut chiar tac'su. Iar nunta A FOST forţată, dar nu din cauză de sarcină nedorită, ci din cauză de bani.
"- Ia-o, mă, nenorocitule, fir-ai al dreacu', nu vezi că singur nu eşti în stare de nimic?
- Mă, tată, da' e chioară....
- Da' ştii cum vede verzişorii cu ochiu' ălălalt?
- Tată, da' e ciungă...
- Da, mă, da' mâna ailaltă o bagă în buget până la cot!
- Tată, e şchioapă!
- Aşa, şi? N-ai văzut ce repede fuge din calea DNA-ului?
- Tată, da' e exact CA MINE!!!
- Ete na, şi ce, vrei să fie perfectă?..."
Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

duminică, 14 decembrie 2008

Dead Man Walking

Când e cel mai rău să te simţi singur? Nu că ar exista vreo situaţie în care e bine să te simţi aşa...
Unii spun că e groaznic să te simţi singur în mulţime, ca într-o mare agitată care îşi desparte apele, numai ca să evite să te atingă, de parcă i-ar fi teamă că îi poţi strica echilibrul, de parcă ai fi ciumat.
Alţii susţin că singurătatea în doi e de nesuportat, că e cumplit să vezi cum celălalt se uită prin tine şi nu te gratulează măcar cu privirea dezgustată pe care i-ar arunca-o unei insecte, iar asta te face să te simţi mai puţin important decât o mobilă. Se prea poate...
Dacă stau să mă gândesc, totuşi, cred că forma cea mai severă şi mai dureroasă de singurătate este aia clasică, "într-unu". În momentul în care nu mai poţi să-ţi fii prieten, să-ţi ţii, mental şi sufleteşte, companie, e grav. Dacă nu mai poţi să urmăreşti filmul propriilor gânduri, dacă muzica imaginaţiei tale a tăcut, dacă nu mai reuşeşti să dansezi după ritmul propriei inimi, înseamnă că eşti atât de singur pe cât poate fi un om. Înseamnă că, pe dinăuntru, ai murit.
Da, ştiu, mergi, vorbeşti, zâmbeşti, poate că şi râzi... Astea sunt doar artificii de Pompe Funebre care să cosmetizeze cadavrul. Priveşte-ţi ochii în oglindă şi ai să vezi acolo raportul legistului: Suflet mort. Cauza decesului: lovituri repetate cauzatoare de moarte.

Comunismul: ghid de supravieţuire

Din comunism a scăpat cine a putut şi, mai ales, CUM a putut. Pe muteşte, cu un dram de nebunie, cu mult umor, sau cu drame sfâşietoare. Eventual, cu drame sfâşietoare, tratate cu mult umor, pe muteşte. Cu mega-actori, care nu trebuie să spună nicio replică, nici măcar un cuvânt, ca să te cucerească din nou. Cu o cunună de flori mânjită de sânge, sticle de vin înfăşurate în ciorapi de lână, aripi de carton care fentează glonţul rusesc, responsabili cu propaganda imbecili şi obtuzi, amor consumat într-o mare de boabe de grâu, elefanţi de lemn, ţuică, limonadă şi halviţă... E un circ. E o nuntă. E "Nunta mută". Un film de Horaţiu Mălăele, o producţie care nu ştiu dacă va primi un premiu (deşi îl merită cu prisosinţă), dar are deja un Oscar. I l-a înmânat astă seară, sufletul meu.

vineri, 12 decembrie 2008

Pe cuvânt de onoare ...pe el de cuvânt de onoare

Aţi observat că oamenii evită să se mai angajeze în vreun fel? Nu vorbesc despre piaţa forţei de muncă, nu, ci despre ceea ce în limba engleză se numeşte "commitment".

Oamenii evită să îşi mai asume responsabilitatea unei decizii. Pornind de la rahaturi şi până la guverne (tot nişte rahaturi, în fond, de vreme ce şeful statului spune că "vom avea Guvern, indiferent de care, până pe 22 decembrie", dar m-am plictisit deja de subiect...)

La întrebări simple, cu variante de răspuns a la sondaj de opinie (da/nu) primeşti replici de genul "în principiu...", "e posibil să...", "mai vedem...".

Ăştia sunt diplomaţii, pe care, în caz că nu au făcut ce ziceau că, "în principiu", vor face, nu ai cum să-i tragi de urechi, pentru că vor spune "Stai aşa, păi am promis eu ceva? Ai înţeles tu greşit, varzo care eşti tu varză, varzo" (credits to Badea :) ).

Cei mai puţin experimentaţi (dar cu potenţial) spun "da, se face", sau, şi mai rău, lansează chiar ei o discuţie, şi, pe urmă, de parcă nici tzatziki n-ar fi mâncat, nici n-ar sughiţa, te privesc senini, cu ochi de Bambi care tocmai s-a împiedicat de coupe-papier şi te mai şi întreabă ce s-a întâmplat de ai faţa aia lungă.

Cred că voi scrie Academiei, cu propunerea de a elimina din limba română inutilele, deja, cuvinte, "da" şi "nu". Încep să cred că, în orice situaţie, de la mărturia depusă sub jurământ, până la "ai un foc?", se potriveşte replica "hhmmm... stai să văd... în principiu, cu siguranţă, s-ar putea!"

Sau, ca să înţeleagă şi Traian, "definitely maybe!", vorba băieţilor de la Oasis... Hă, hă, hă...

Anna Karenina de Dristor 2

Partidele noastre nu au, de fapt, platformă; ele sunt de dreapta sau de stânga la nivel declarativ. Înclin să cred că a fi membru al unui partid de dreapta sau de stânga se referă la mâna pe care, la o adică, ai împlânta-o până la umăr în banul public.
Dar, dincolo de asta, admiţând, de dragul exerciţiului, că avem partide de dreapta sau de stânga, din '89 încoace, România a mers ca o ramă de metrou:
  • '90: urmează staţia FSN, cu peronul pe partea stângă;
  • '92: urmează staţia FSN2, cu peronul pe partea stângă;
  • '96: urmează staţia CDR, cu peronul pe partea dreaptă;
  • 2000: urmează staţia PSD, cu peronul pe partea stângă;
  • 2004: urmează staţia DA, cu peronul pe partea dreaptă (şi cu grafitti PC "imoral" pe pereţii staţiei);
  • 2008: urmează staţia PDL+PSD+PC+ (posibil)UDMR, cu peronul pe partea...

...hopa! Stânga sau dreapta? Uşi există pe ambele părţi, peron, însă, pe una singură. Dincolo e hău. În cazul în care conductorul garniturii (persoană importantă, nu spui cine) deschide uşile pe partea greşită şi încercăm să coborâm, ne rupem picioarele şi mai şi riscăm să ne calce metroul de pe sens opus.

Am putea trage semnalul de alarmă, să oprim trenul în tunel şi să orbecăim pe jos până dăm de lumină. Dacă nu, rămânem ca-n tren. Cum o dăm, tot la "Transporturi" ajungem...

luni, 8 decembrie 2008

Pacea de la Căţeaua Leşinată

Toată lumea vrea la Palatul Victoria. O fi zona bună, da' chiar aşa?...
  • PSD vrea cu PD-L. Nu vrea cu UDMR. UDMR se întreabă de ce pesedeii se uită la ea cu ochi străini şi goi...
  • PD-L, ca o fecioară îmbujorată care râde ca proasta la Cotroceni, se lasă curtat şi de PSD, şi de UDMR. Ce dacă PSD vine la pachet cu "soluţia imorală"? Ce-a fost, a fost, toată lumea are un trecut...
  • PNL ar vrea singur, dacă s-ar putea, dar nu se poate. Nici cu alţii nu se poate. Vorba lu' U2: "I can't live/With or without you"... Ăsta s-ar putea să fie norocul democraţiei, că altfel nu mai rămânea nimeni în opoziţie. Măcar, liberalii nu par să se agaţe de putere ca înecatul de pai şi aleg să admire bălăceala, de pe mal: "înecaţi-vă, fraţilor..."
  • Preşedintele cheamă partidele la consultări. Probabil, le consultă cu termometrul, să vadă dacă au ajuns la temperatura optimă. Aia la care să le zică "gata, copii, v-aţi jucat destul, luaţi şi notaţi: premier o să fie... şi Guvernul îl formează..."

De ce se întâlnesc oamenii ăştia la cârciumi? Păi, e foarte simplu: "negocierile", "consultările", adică bălăceala, se va finaliza cu o "înţelegere". Carevasăzică, un acord. Toate marile înţelegeri din istoria omenirii (mai deştepte sau mai imbecile) au purtat numele locului în care au fost parafate: Pacea de la Versailles, Tratatul de la Varşovia etc. Ăsteia n-au cum să-i zică Pacea de la Cotroceni, că se dă jucătorul de gol. Şi, în fond, Pacea de la Casa Doina sună chiar... Select. Hai să mai vină un rând, că o dată-n viaţă e omu' preşedinte! Sper...

duminică, 7 decembrie 2008

God's Private Singer

"Beautiful blondes shouldn't die at 36, but Heaven always takes its angels back", spunea Sir Elton John despre plecarea prea grăbită a voluptuoasei Marilyn Monroe şi a nefericitei prinţese Diana.

Anca Parghel nu era blondă; nici măcar nu avea 36 de ani; ba chiar, uneori, când o ascultai cântând şi îi urmăreai şi mimica, aveai impresia că este într-o transă provocată de posesia unui demon jucăuş şi talentat.

Şi totuşi...

Dumnezeu a avut chef să asculte muzică bună. Jazz, cântat ca la mama lui acasă. Aşa cum se cântă. Cu sufletul. Cu inima. Cu totul. I-o fi cerut şi vreo lăutărească, şi pe alea le zicea tare bine Anca... Poate şi Brasil...

Tudor, unul dintre fiii Ancăi Parghel, spunea "cred că mama deja şi-a făcut o trupă şi cântă acolo unde e acuma". Nu cred. Şi ştiţi de ce? Nu are cine să o acompanieze. În semn de respect, şi îngerii au tăcut.