Căutători şi nemulţumiţi

Suntem făcuţi să căutăm mereu ceva. Şi, după ce am găsit ce căutam, începem imediat o altă căutare. E firesc. Dar, dacă ne uităm la piramida trebuinţelor, devine clar că orice căutare, ca să aibă ca finalitate autorealizarea, trebuie făcută pe verticală. În momentul în care cauţi mereu în acelaşi plan, încetezi să mai evoluezi şi te transformi, din căutător, în nemulţumit. Nemulţumiţii sunt cei veşnic chinuiţi de spaima că, în orice secundă, ar putea apărea un "ceva" mai bun decât ce au ei. Sunt cei care au un job bun, care îi satisface din toate punctele de vedere, dar acest fapt nu îi împiedică să împrăştie CV-uri şi scrisori de intenţie ca pe fluturaşii promoţionali. Sunt cei care nu se pot fixa într-o relaţie în care se simt bine, de teamă că, la băcănie, între hârtie igienică şi detergenţi, s-ar putea întâlni cu Zâna Zorilor şi dacă, Doamne, fereşte, ei nu ar fi disponibili în momentul ăla?

Până la urmă, fiecare îşi are propriile spaime şi propriile repere. Însă, ce se întâmplă când nemulţumitul depăşeşte limitele propriei vieţi şi începe să se "nemulţumească" şi de vieţile altora? Ce se întâmplă dacă tu ai atins un punct de echilibru şi de bine cu tine însuţi şi chiar atunci, altcineva, un significant other, vine şi îţi spune că, de fapt, eşti praf pentru că nu ai sau nu faci nu ştiu ce? Dacă eşti slab, începi să te îndoieşti de tine şi tot echilibrul tău se duce pe copcă. Dacă însă eşti conştient că în viaţa ta toate sunt la locul lor sau măcar getting there, începi să te înfurii. Devii frustrat.  "Da' ce ... mai vrea de la mine?"

De fapt, succes în viaţă nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Unii nu se simt realizaţi nici dacă ajung pe primul loc în topul Forbes, cu o nevastă top model şi o şatră de copii-bibelou; alţii, dacă au mâncare în fiecare zi, simt că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Ideea este că fiecare ne construim viaţa după propriile dorinţe, după propriile valori şi după propriile visuri. Da, piramida trebuinţelor există, dar acolo sunt numai rafturi goale. Tot şpilul e să nu încercăm să umplem rafturile altora cu catrafusele noastre.

Run, Boldea, Run!

Boldea a fugit. Culmea e că, tehnic vorbind, el a "plecat legal". vorba lui Kovesi. Vineri, când a şters-o englezeşte, nici măcar nu i se pusese în vedere să nu părăsească ţara. În schimb, el le pusese în vedere tuturor celor interesaţi (şi celor neinteresaţi) că are de gând s-o taie. "...după ce se termină dosarul", a adăugat el, concesiv, când şi-a dat seama ce a scos pe gură. Încep să cred că mandatul pe numele lui a fost emis numai DUPĂ ce oamenii s-au asigurat că Boldea a ajuns suficient de departe cât să nu-l încurce un amărât de mandat. Cred că stăteau cu telefonul la ureche: " Mişule, unde eşti tată? Ai ajuns la turci? Dă-i talpă, că stăm cu mandatu' pe masă şi nu ne lasă şefu' să-l semnăm. Hai, dă un semn când te-ai urcat în avion, să ştim dacă dăm drumu' la treabă. Te pup, ai grijă!" Ce, vi se pare neverosimil? Mie nu, dacă mă gândesc cât de târziu i-au blocat conturile, de parcă ăla plecase cu cardul Avantaj să plătească în rate cazarea la Nairobi. Oricum, prevăzător din fire, apucase să-şi transfere o sută şi ceva de mii de euro. Vorba aia, ştii când pleci, nu şi când te întorci... Mai ales când - probabil - eşti rugat insistent să te duci unde-oi vedea cu ochii. Pentru că, sincer, asta cred acum. Că toţi cei care îl caută, îl caută DOAR ca să se asigure că s-a ascuns bine şi că tace. Altfel nu-mi explic nici poziţia Divinului: "Acum câteva ore era în Kenya. Nu ştiu unde o să fie diseară. Îl vom căuta şi în gaură de şarpe. Nu va scăpa".  Da' ce-i frate, flacăra olimpică? S-o urmăreşti aşa, pur şi simplu de curiozitate, de la greci până la Londra? Parcă văd că şi Mişu Boldea o să înceapă să posteze pe Youtube filmuleţe artistice self-made. Doar că el nu o să fie Mârlanul-cu-Audi în filmul "Clima Bizonică", ci Ţeparul-cu-avion în filmul "Undeva în Africa: Deputatul, şmenurile şi euroii". Presimt că o să bată la box-office "Răpirea din Irak". Păcat că n-a prins Oscarurile de anul ăsta... 

Titlu inspirat de Betty :)

Oameni şi... cai

Sunt convinsă că, de fapt, câinii sunt darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut ca să nu ne lase singuri pe pământ, dar cred că un cal respiră nobleţe. Chiar şi un biet patruped, înhămat la o căruţă plină ochi cu fiare vechi, tot are aerul de demnitate tăcută a unui monarh înlăturat cu forţa de pe tron şi târât spre ghilotină.

Dar caii, din momentul în care omul i-a separat în rase şi utilităţi, şi-au intrat foarte bine în rolurile în care au fost distribuiţi. Există robuştii cai ardenezi, făcuţi parcă să mute munţii din loc. Micuţii ponei, care acum distrează copiii, erau cândva sortiţi să tragă cărucioarele pline cu cărbuni prin galeriile minelor. Delicatul pursânge englez, numai bun pentru curse şi pentru odioasa goană după vulpi, peste câmpurile din Regat. Şi câţi alţii... Oare ce s-ar întâmpla dacă am încerca să folosim un ardenez la curse? Sau un ponei la vânătoare? Sau un pursânge în mină? Cu chiu, cu vai, poate că s-ar descurca. Sau poate că nu. Dar atunci, de ce să nu te gândeşti de la bun început la ce vrei să foloseşti calul ăla şi să-ţi iei unul care să se potrivească „fişei postului”?

Dacă îţi place momentul în care calul tău primeşte coroană şi medalii după ce a câştigat o cursă, dacă ştii că nu poţi greşi pariind pe el, dacă îţi creşte inima când vezi invidia înverzind feţele celor ce nu înţeleg cum de te-a lovit aşa un noroc, NU ÎNCERCA SĂ ÎL PUI LA CĂRUŢĂ. Nu numai că nu o să-i placă să tragă, dar s-ar putea să rupă osia, să-ţi ardă o copită în faţă şi să fugă. Nu e păcat de el? De ce să-ţi iei un cal de curse, când tot ce vrei e o biată mârţoagă bună de pus în ham?... Dacă o faci doar ca să te lauzi că ai reuşit să pui jug unui pursânge, atunci mai bine ia-ţi un câine.

Absorbţia îţi dă aaaripi(oare)

Aveam o bănuială, dar azi am primit confirmarea, şi încă dintr-o sursă de încredere: preşedintele României. Din tot guvernul Boc, Elena Udrea a avut cea mai bună absorbţie! E drept, mi-o imaginam la balotaj cu Boc - fiecare pe alt segment, desigur - dar iată că Nuţi a primit girul preşedintelui drept cea mai bună absorbantă din întreg Executivul! Fostul premier se pricepea şi el la absorbţie, de Boagiu nu mai zic... Oprea venea şi el tare din urmă, mai ales după ce fusese reevaluat - sau reevaluarea se datora tocmai priceperii sale în a absorbi?!

Era mai mult decât evident că principalul criteriu pentru promovarea sau simpla păstrare în funcţie a unui ministru în cabinet era capacitatea sa de absorbţie. Ăştia mici ai lui Ungureanu promit şi ei, că acum dau din colţ în colţ să-şi facă temele date de Divin miercuri. Prima şi cea mai ilegală (dacă pot să spun aşa şi iată că pot) fiind aia cu mărirea salariilor din nimic, cu două săptămâni înainte de alegerile locale. Vorba aia, un... visător aruncă un bolovan în apă şi zece miniştri se chinuie să mărească lefurile. Cum ziceam, grupa mică a premierului MRU începe şi ea să înveţe cum e treaba cu absorbţia. Oricum, musai s-o înveţe, că fără absorbţie nu faci nimic în politică. Absorbţie de fonduri europene, normal...

SRI+SIE= Love

Totdeauna m-am întrebat cum e să fii spion. Şi totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie o muncă al naibii de interesantă - cu toţii am văzut măcar un film cu James Bond, nu? Cu toate astea, abia azi am realizat cam cât de interesantă poate fi, de fapt, munca de spion. Revelaţia? O ştire despre achiziţiile planificate de Serviciul de Informaţii Externe. Pe lista de cumpărături a spionilor români se află medicamente în valoare de vreo trei sute de mii de euro. Hai să zic că poate, în vreo misiune, oamenii ajung să facă snorkeling prin cine ştie ce mlaştină plină de ţânţari anofeli sau să mănânce de pe jos pe malul Gangelui; could be. Dar la ce Doamne, iartă-mă, le trebuie 50 de tuburi de unguent rectal şi 10 tuburi de cremă vaginală?! Ce metode de investigaţie folosesc oamenii ăştia? OK, înţeleg, trup şi suflet în slujba patriei, da' chiar cu tot trupul? Spionilor noştri nu le mai rămâne nimic doar... al lor? Recunosc, informaţia mi-a zdruncinat puţin imaginea şi convingerile despre ce va să zică munca în intelligence. Adică spionii lucrează cu fundul? Asta ar explica multe...

Dar, cum totul se leagă pe lumea asta şi toate au o cauză, trebuie spus că, înainte ca SIE să cumpere alifii pentru fund şi pentru alte părţi delicate, SRI a cumpărat Viagra. Motivul? Ajută la creşterea tensiunii. Până una alta, văd că Viagra luată de SRI le-a crescut tensiunea celor de la SIE...

Nemţii sunt ciudaţi. Normalitate made in Deutschland

Nemţii nu ştiu nimic. Cum e posibil ca un preşedinte de ţară să demisioneze pentru că e implicat într-un scandal de corupţie şi "din cauza asta nu se mai bucură de încrederea populaţiei"? Păi ăsta e motiv de demisie? Doamne... Christian Wulff nu stăpâneşte regulile de bază ale deţinerii unei funcţii înalte în stat. Dacă s-ar fi uitat vreun pic la ce se întâmplă pe aici pe la noi, ar fi învăţat că, dacă, prin cine ştie ce aliniere nefastă a astrelor, ţi-ai băgat mânuţele unde nu trebuie şi s-a aflat, trebuie să:

• negi vehement acuzaţiile;
• urli mai tare decât ăia care te acuză;
• aminteşti de eventuale miş-maşuri ale acuzatorilor (reale sau inventate);
• spui că absolut toate probele împotriva ta sunt fabricate sau că sunt fapte complet inocente, răstălmăcite de răuvoitori;
•  acuzi opoziţia de... hm... nu contează de ce, dar e musai s-o acuzi;
• îţi închei intervenţia (transmisă în direct la oră de vârf pe toate posturile TV importante, ce, biroul de presă doarme în papuci?!) în lacrimi, cu bărbia tremurândă;
• spui cu glas şovăielnic şi ochii umezi "Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!" Nu contează că eşti neamţ; tot lui Patriciu trebuie să-i fie ruşine, că ştie el de ce.

Haideţi domnu' Wulff, ce dreacu' dom'ne, că vă credeam mai capabil... Pentru leşinatul ăla de împrumut să vă daţi  aşa demisia? Ne luăm dintr-atât? Păi dacă v-ar fi acuzat cineva că aţi vândut o flotă, că v-aţi făcut cadou o casă, că v-aţi trimis fetiţa în Parlamentul European deşi nu ar fi trebuit să intre nici măcar la liceu, ce făceaţi, vă puneaţi juvăţul de gât?... Christiane, zău, n-ai tărie de caracter, tată...

Săracii...

Ce înseamnă, de fapt, să fii sărac? Să nu ai ce mânca? Să nu ai unde să dormi? Să umbli desculţ şi în zdrenţe?

Eu cred că, de fapt, să fii sărac înseamnă să ai ce mânca, dar să nu ai cu cine să împarţi mâncarea. Să ai un loc în care să dormi, dar să nu ai cu cine să vorbeşti înainte de a te întinde în pat. Să poţi avea toate hainele şi accesoriile din lume, dar să nu ţi le cumperi pentru că îţi plac sau pentru că îţi trebuie, ci pentru că te ajută la consolidarea statusului social. Să nu te dai discret cu un parfum ca să miroşi frumos, ci să torni cu nemiluita, pentru ca dâra sufocantă pe care o vei lăsa în urmă să le spună celorlalţi că îţi permiţi să consumi o sticlă de eau de toilette la două zile. Să nu îţi alegi maşina în funcţie de utilitate şi de nevoile tale de deplasare, ci în funcţie de prestanţă şi de numărul de cai putere. Să evaluezi oamenii după active, şi nu după acţiuni. Să te întrebi în permanenţă dacă cei care îţi stau în preajmă o fac pentru cine eşti, sau pentru ce ai. Să nu te poţi bucura de nimic care nu costă bani. Să nu îţi doreşti decât lucruri - sau oameni - pe care să poţi pune o etichetă.

DA! Există oameni mai săraci decât cei care dorm în parc, pe o bancă, înveliţi cu ziare. Există oameni atât de săraci, încât tot ce au pe lume sunt banii.

Queen Of The Night

Where do broken hearts go?

Can they find their way home?

Nu ştiu. Nu ştiu nici unde se duc inimile frânte, nici dacă îşi găsesc drumul spre casă. Nici măcar nu ştiu dacă există un loc anume al inimilor frânte, pentru că ele nu se simt nicăieri acasă. Se simt hăituite, neînţelese şi adesea sfâşiate chiar de către cei care ar fi trebuit să le repare.  Inima ei a poposit puţin aici, încercând să-şi vindece rănile. Nu a reuşit decât să fie rănită şi mai profund. Aşa că şi-a continuat drumul.

I hope you find your way home, Whitney.

foto: bet.com

Repetent la empatie

Nu voi susţine că românii sunt, în esenţă, harnici, deschişi şi primitori. Vorbele astea cam aduc a vrăjeală de marketing. Există FOARTE mulţi distinşi reprezentanţi ai naţiei care mai degrabă ar freca menta până curge din ea mojito, care se feresc să le comunice vecinilor fie şi preţul noii pubele din curte - dacă îi muşcă de piept şarpele invidiei? - şi care ar pune, cu dragă inimă, câinii pe orice vizitator potenţial. Dar nici nu se poate spune că, de la Apuseni până la Constanţa, toţi suntem nişte putori odioase care stau în mizerie şi aşteaptă să le mănânce gărgăriţele.

Probabil că, prin satele care acum sunt îngropate sub nămeţi - à pro pos, dacă mai aud pe careva spunând că iarna fără zăpadă nu e iarnă, îl plesnesc de-l expediez direct în Antarctica, să se bucure de "peisajul de poveste" forever, împreună cu urşii polari - prin satele alea, zic, o mai fi şi vreun beţiv care a murit îngheţat de la poartă pân' la uşă, dacă venea de la birt unde consumase cu talent. Or fi şi tembeli care spun că zăpada vine de sus şi, în fond, dacă Dumnezeu a lăsat-o aşa, cine suntem noi să ne punem de-a curmezişul? Nu zic nu, or fi. Dar majoritatea nu sunt nesimţiţi. Doar neputincioşi în faţa tonelor de zăpadă şi a zecilor de kilometri pe oră de viscol.

Nimeni nu vrea să se sufoce în casă pentru că nămeţii au îngropat toate uşile şi ferestrele, să moară de frig pentru că nu se poate ajunge la magazia cu lemne, sau de sete pentru că, în locul fântânii, acum nu sunt decât troiene.

Tocmai de asta, palma groasă  dată de Mihai Răzvan Ungureanu după ceafa înzăpeziţilor, "leneşi", după domnia sa, şi-ar fi găsit locul mai repede peste scăfârlia celor care ar fi trebuit, de pildă, să monteze parazăpezi pe şosele şi nu au făcut-o, în schimb plătesc contracte grase firmelor de deszăpezire ca să umble cu pluguşorul pe străzile secundare fără să cureţe nimic.

Oricum, o treabă am rezolvat-o: nu eram sigură dacă MRU are sau nu stofă de prim ministru al României. Acum m-am convins că prima şi cea mai importantă calitate o-bli-ga-to-ri-e pentru a ocupa această funcţie nu numai că nu îi lipseşte, dar îi şi prisoseşte: este mai arogant decât Năstase şi Tăriceanu la un loc. Iar a ales bine Divinul!

Au vrut capul lui Traian, au primit un cap în gură

Dragilor, știu că unii dintre voi așteptau cu oarecare curiozitate reacţia mea la demisia lui Boc, dar... vă mărturisesc că nu am ştiut în ce cheie s-o citesc. Şi vă spun sincer că nici acum nu sunt foarte sigură că ştiu.

Prima dată am primit informaţia pe email şi am crezut că e o glumă. Vorba aia, la câte tăvăleli şi-a luat până acum, nu ştiu ce ar fi trebuit să se întâmple ca Boc să zică "ajunge!" După care am văzut că oamenii deja se băteau în breaking news-uri pe la posturile de ştiri şi m-am prins că e pe bune.

"L-a dat Divinul afară", m-am gandit. E clar, l-a ţinut până la trei noaptea numai în şuturi şi până la urmă i-a spus "maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară".

Ipoteza mi s-a fâsâit când am văzut că interimatul lui Predoiu a fost de numai câteva ore. Păi, dacă îl concediase Divinul pe Boc, normal era să-l calce în picioare până la capăt, nu? Adică, să-i spună "OK, eu te-am pus să-ţi dai demisia, da' stai capră până zic eu pe loc repaus!". Or, Boc şi-a anunţat demisia, şi-a luat pa de la miniştri, şi-a strâns BOCceluţa şi dus a fost! "Hopa, stai că a descoperit ăsta micu' că are cojones", mi-am zis.

Şi totuşi... când am văzut că şeful SIE "a fost desemnat în funcţia de ministru desemnat", ca să-l citez pe Divinul Zero (oare de unde putea fie-sa a' mică să înveţe aşa vorbă dulce?), nu am mai înţeles nimic din nimic.

Cum... şeful unui serviciu de informaţii înlocuieşte un premier detestat de populaţie, huiduit şi căruia  i s-a cerut demisia non-stop de când au început oamenii să se strângă în Piaţa Universităţii? Ca ce chestie? Tu, preşedintele ţării, spui că cel mai important e ca guvernul să facă şi să dreagă ca să aducă stabilitate economică şi, în loc să desemnezi un economist, un bancher, un şmenar, în fine, un băiat care le are cu banii, îl pui pe Mihai Răzvan Ungureanu? Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu omu', e inteligent, instruit, bravo lui. Dar ar fi ca şi cum un filosof s-ar apuca să dea sfaturi unei echipe de chirurgi în timpul unei operaţii pe creier. Nu se face...

A, şi à pro pos de chirurgi: echipa din sala de operaţie s-ar părea că e formată tot din brancardieri, ca şi până acum. Vorba lui Caragiale: "să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic". Mult-vehiculata listă de viitori miniştri seamănă aproape la fotogramă cu demisionarul cabinet Boc. Nu se regăsesc domnii Igaş sau Ialomiţianu, dar Nuţi, Funebru, Boagiu şi restul găştii sunt fix acolo de unde ar fi trebuit să plece.

A schimbat Divinul tactica? La guvernele Boc 2, 3, 4 etc, schimba miniştrii şi păstra premierul. Acum s-o fi prins că e groasă şi s-a gândit să facă un sacrificiu ca să îmbuneze electoratul? Să fi avut tastatura aurită cei de la Times New Roman când, în prima zi de Piaţă au scris (într-un LIVE TEXT extrem de amuzant) că "mai e puţin până când Traian Băsescu îl va oferi pe Boc mulţimii furioase"? Chestia e că mulţimea tot furioasă a rămas... Vorba aia: cel mai rău câine e ăla flămând. Iar România e la dietă cam de multişor...

Igaş. Impetuosul Igaş

Unde nu-i cap, vai de picioare.

Aşa zice proverbul. Unde nu-i cap, vai de urechile celor ce ascultă, aş zice eu. Igaş, în schimb, nu zice multe, da' şi când le zice... stă branconieru'-n coadă de mirare.

Bietul  nostru ministru de interne, a cărui unică apariţie în focul protestelor a fost undeva, pe lângă Piaţa Universităţii, dar suficient de departe încât să nu care cumva să se intersecteze cu protestatarii, a reuşit chiar şi atunci s-o dea de gard. Nu gramatica, ci doza minimă de inteligenţă şi bun simţ. I-a răspuns unui om care spunea că şi-a pierdut slujba şi nu are cu ce să îşi hrănească cei doi copii că "există oameni care îşi doresc copii şi nu îi pot avea, aşa că ar trebui ca noi, cei care îi avem, să ne bucurăm de ei". Nici măcar omul ăla nu a mai avut replică în faţa unei asemenea mostre de idioţenie pură.

Dar asta a fost atunci... Pentru că acum, Igaş loveşte din nou! De data asta, face apel la cetăţeni să nu iasă din casă pe jos sau cu maşina sau cu iahtul sau cu trotineta sau cu ce-o fi, că nici nu mai contează, "decât dacă este impetuos necesar". Deci, nu imperios. Aha. Adică, dacă te loveşte aşa o pasiune bruscă şi fulgerătoare, căreia nu i te poţi împotrivi şi te urci ca o furtună la volan, conduci ca un nebun, înfruntând şleaurile de pe străduţe şi nămeţii din parcare pentru că ieşirea ta din casă în peisajul nostru de Bucureşti Yakuţkian a fost determinată de o patimă de nestăvilit.

Domnu' Igaş, să ştiţi dom'ne că sezonul de vânătoare la vocabularul limbii române nu s-a deschis. Şi, dacă o să continuaţi să mierliţi cuvintele aşa, mişeleşte, cu capcane şi carbid, s-ar putea să vă treziţi cu o acuzaţie de branconaj lexical. Să cadă Guvernu' dacă vă minţ!

Tupeu de pedeleu

De când am aflat de intenţia liderilor USL de a merge la Bruxelles pentru a prezenta situaţia politică şi socială din România, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă enervez. Pe de-o parte, prea îmi suna a „jalbă-n proţap” şi a smiorcăială gen „mama lu' Gigel, să ştiţi că Gigel mă trage de codiţe”. Pe de alta, mă gândeam că pare a fi singura soluţie de a-i face pe onor guvernanţi să-şi bage minţile în cap. Totuşi, Bruxelles-ul rămâne o figură autoritară chiar şi pentru şleahta nelegiuto-legiuitoare şi guvernantă.

Le-am auzit, pe rând, discursurile – recunosc, neînţelegând de ce Victor Ponta a simţit nevoia de a se exprima în engleză, mai ales când nu o stăpâneşte îndeajuns de bine ca să se folosească de ea pentru a comunica ceva Parlamentului European, dar asta e mai puţin relevant. Enervarea mea începuse, deja, să scadă în intensitate. Am auzit – că de văzut nu aveam unde, dat fiind că toate posturile de ştiri difuzau discursul Divinului (care Divin în mod surprinzător, a decis să facă declaraţii pe la ora 16, mult înainte de orele sale obişnuite de apărut la TV – o fi fost special ales momentul, ca să-i „ecraneze” pe USL-işti? N-are cum… ) am auzit, zic, filmul… să-i spunem documentar, despre situaţia din România. Pregătit de USL, filmuleţul începea în forţă, cu Roberţica exersând adunarea şi înmulţirea artificială a voturilor. Continua cu protestele din Piaţă, cu un tânăr protestatar care explica ce vor oamenii de acolo etc. Se termină filmul şi ce-mi e dat să aud?! O voce masculină şi portocalie, care începe să facă o băşcălie proastă de colţul blocului, avându-l ca interlocutor siderat pe austriacul absolut decent şi respectabil care conducea dezbaterea. Încerc să reproduc, din memorie, dialogul halucinant care a urmat:

 - Dacă tot am ajuns la secţiunea filme, să stiţi că şi noi avem un film pe care am vrea să-l prezentăm, zice vocea.

 - Sigur că da, după dezbatere, răspunde austriacul.

 - Păi nu, acum!

 - Îmi pare rău, dar nu se poate. Noi avem în program, în continuare, 20 de minute de dezbatere şi avem traducere asigurată pentru ea.

 - Păi filmul e tradus…

 -  Nu despre film e vorba; avem traducere din două limbi, asigurată de translatori care peste 20 de minute vor pleca şi riscăm să nu mai putem purta dezbaterea.

 - Să ştiţi că era vorba despre un film serios, doar nu vă propuneam să urmărim desene animate!

Acest schimb de replici între un personaj definit exclusiv printr-un tupeu extraordinar şi un domn ale cărui principale calităţi, în momentele alea, erau bunul simţ şi calmul m-a făcut să-mi pierd orice urmă de disconfort provocat de prezenţa USL la Bruxelles cu scopul de a reclama actuala putere. Dar absolut orice urmă!

Am aflat, după aceea, că vocea i-ar fi aparţinut lui Traian Ungureanu. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, cred că bunica mea, care i-a fost profesoară de română, l-ar admonesta cu un citat din Caragiale (că tot a fost ziua lui ieri): amice, eşti idiot! 

Dead Can Dance

Jeffrey Franks mi-a fost, dintotdeauna, profund antipatic. Şi nu numai din cauză că vine să le dea peste degete guvernanţilor noştri înceţi la minte, când vor să-şi facă bugetul. Nici din cauză că e din cale-afară de urât - în fond, există mulţi urâţi simpatici, adorabili chiar. Dar nu. Jeffrey Franks mi-a displăcut mereu pentru că îl bănuiesc fad, rece şi lipsit de orice posibilă urmă de trăire umană. Ca un bancher de mucava.

Tocmai de asta nu puteam să-mi cred ochilor când l-am văzut învârtind o horă neaoşă cu nimeni altul decât Sorin "ANAF" Blejnar, care nu promitea, nici el, să fie vreun dansator pasionat şi pasional. Şi totuşi...

Oare ce motiv de veselie aveau? Că nu s-au dus protestatarii să-l scoată de urechi pe Divin din palatul Cotroceni? Că Boc a supravieţuit viscolului şi că nu s-a prăbuşit sub greutatea lopeţii cu care se opintea să deszăpezească nu mai ştiu ce autostradă din multele pe care le avem?

Eu cred că, totuşi, Jeffrey şi Sorin au înţeles menirea şi semnificaţia tradiţională a horei româneşti: aceea de comuniune, de apropiere interumană. Şi, mai ales, interbuzunărească. Fiecare dintre cei doi se gândea, probabil, în sinea lui, că l-a şmenuit pe celălalt şi asta îl făcea să chiuie mai ceva ca sârba oltenească. Jeffrey fremăta la gândul dobânzii pe care o va aduce noua linie de credit, iar Sorin calcula în fel şi chip posibilităţile infinite pe care amicul său Ialomiţianu le are, când vine vorba despre cheltuirea banului, nu-i aşa, public.

Şi să face o dedicaţieţieţieţieţie... specială lă lă lă lă lă... pentru domnu' Gefri dă la Femei i i i i i i...  "Cu cămaşa ruptă-n coate şi cu păru' dat pă spate"... Să dansează domnu' Gefri până i se rupe iar pingeleleeeeee!

Chipuri cioplite

Ce se întâmplă atunci când crezi? Când crezi cu înverşunare, cu fiecare muşchi, cu fiecare petic de piele, cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare circumvoluţiune a creierului, cu fiecare moleculă a fiinţei tale? Eu zic că asta înseamnă că încetezi să exişti aşa cum există o plantă, care nici măcar nu ştie că există, şi începi să trăieşti. Trăieşti, aşa cum numai fiinţele dăruite (sau blestemate) cu minte şi cu suflet pot să o facă.

Dar ce se întâmplă când obiectul credinţei tale împinsă până la religiozitate se dezvăluie în toată goliciunea sa pustie şi găunoasă? Încetezi să mai crezi, desigur. Şi? Dacă ceea ce te face să trăieşti e actul, sentimentul, ştiinţa de a crede, oare amarul dezamăgirii e cel care începe să te ucidă? Poate că, administrată în cantităţi mici, bine dozate, deziluzia te poate imuniza. Rasputin reuşise să facă asta cu otrava... Mă întreb dacă şi cu oamenii e la fel.

Mai facem o intervenţie?

Intervenţia s-a încheiat. Cea a Divinului Zero cu românii. Îmi place să cred, însă, că intervenţia românilor cu Divinul mai are câteva capitole.

Ce a făcut el, de fapt, astă seară?

Să vedem... Ne-a spus că un dictator nu e înjurat de dimineaţa până seara. Ei, nu! Da' pe Ceauşescu îl lăuda lumea pe la colţuri? Sigur, există dictaturi şi... dictaturi. Se mai adaptează şi ele vremurilor. Acum 300 de ani, mazilirea cu happy ending presupunea şi o decapitare. Acum, mazilitul este invitat la Palatul Cotroceni să-şi aplaude succesorul. Nici dictaturile nu mai sunt ce-au fost...

Divinul şi-a recunoscut nişte greşeli. Să ne înţelegem, nu pe alea cu adevărat grave! Faptul că îi dă ordine primului ministru nu i s-a  părut suficient de important încât să-l menţioneze, în schimb şi-a asumat "eşecul" legii sănătăţii şi "gafa" de a fi intervenit în direct la TV ca să-l bălăcărească pe Raed Arafat. Ca unul care-ţi dă un cap în gură şi după aia îţi cere scuze că te-a călcat pe picior.

A mai spus că trebuie create locuri de muncă. No shit? Oricum, venind de la cineva care spunea că România nu e un stat social, ideea a fost un şoc pentru mine. Mi-am revenit repede când am înţeles la ce se referea de fapt. Industria minieră. Ring a bell? Ce, banu' lu' Roşia Montană n-are serie?

Parlament unicameral cu 300 de membri, pentru că asta e voinţa poporului, exprimată de 80% din români.. Hai să stabilim ceva, o dată pentru totdeauna: este voinţa exprimată de 80% din românii participanţi la referendum. Care au fost puţin peste pragul de validare, de 50%+1. Adică vreo 30 la sută din cetăţenii români cu drept de vot. Departe de majoritate, aş zice eu...

Divinul Zero a mai spus că el nu a cerut nimic, niciodată, vreunui procuror sau vreunei instanţe. Se poate. Sunt sigură că dosarele despre care tot spunea într-o vreme că sunt în fişetul lui de la Cotroceni, le primeşte pe prispă, odată cu laptele şi ziarul de dimineaţă.

A făcut apel la solidaritate. A spus că nu se poate ieşi din criză individual. Dacă mă uit la el, la fratele lui, la  clientela şi şmecherii  portocalii, îmi dau seama cam ce voia, de fapt, să spună: ei nu scapă de criză individual, ci în gaşcă şi, mai ales, cu ajutorul unor fraieri numiţi elegant cetăţeni sau contribuabili.

O idee pentru organizatori: partea cu "o ţară nouă" mergea ilustrată muzical cu "Macarale... râd în soare argintii..." 

Cât despre demisie, am înţeles că nu poate fi vorba de aşa ceva: "un preşedinte nu demisionează în criză". Adică, vezi Doamne, el e comandantul navei, care nu poate să lase Titanicul în derivă şi să-şi bage picioarele într-o barcă de salvare. Dar dacă o privim altfel? Dacă nu e căpitan, ci balast, şi tocmai aruncarea lui peste bord ar însemna salvarea navei?...

O teorie

Un fost coleg de facultate, Ramon, avea o teorie despre ceea ce el numea reproducători şi nereproducători. Adică, despre oameni care au sau nu datele necesare pentru a fi părinţi. Pornind cu înfăţişarea şi terminând cu comportamentul.

Eu cred că există oameni care au sau nu vocaţie de soţ sau de nevastă. La fel de bine cum există oameni cu vocaţie de amanţi. Nu în sensul nenorocit pe care îl dă societatea acestui cuvânt, ci în sensul frumos pe care i-l dă limba engleză: lovers. Iubitori. Sau iubăreţi. Sau veşnic îndrăgostiţi.

După mine, aceştia sunt oamenii care NU pot accepta că frumuseţea unei relaţii este rezervată exclusiv perioadei de început, că fluturii din stomac trebuie puşi la insectar, că plimbările nocturne prin parc au un număr limitat, că romantismul ajunge, inevitabil, să fie sufocat de cotidian, iar complicitatea, ucisă de indiferenţa rutinei. Idealişti? Poate. Imaturi? Ca toţi idealiştii… Mulţi? Sper.

Rog internare!

E oficial: Divinul Zero fie a început să refuze tratamentul, fie trebuie să-şi schimbe medicaţia. Deja a trecut de la nevroză la psihoză. Semnele clinice sunt clare:

• Fuga de idei (într-un discurs care a durat mai puţin de zece minute, omul a trecut de la televiziuni la Voronin, făcând inclusiv o voltă prin armată şi munci agricole) 
•  Idei delirante („reuşite recunoscute internaţional”?!) 
• Dezorganizarea gândirii (cum Doamne, iartă-mă, putea Iliescu să se lanseze în consideraţii politice de pe masa de operaţie? Şi, chiar dacă ar fi facut-o, Divinul de unde ştia asta? Se deghizase Nuţi în asistentă şi se strecurase în sala de intervenţii?) 
•  Idei obsesive (indiferent de subiectul pe care ar încerca să-l abordeze, trebuie să aducă în discuţie faptul că Iliescu – acum doar un bătrân bolnav şi inofensiv care nu mai e preşedinte de vreo opt ani – este, cum altfel, duşmanul poporului) 
• Schimbări bruşte şi nejustificate de dispoziţie (îi tremura bărbia a plâns, iar Stolojan nici nu era în încăpere) 
• Cel mai grav: nu are conştiinţa bolii.

Având în vedere toate acestea, precum şi pericolul pe care întâiul pacient al ţării îl reprezintă pentru sine, dar mai ales pentru ceilalţi, propun tratament într-o instituţie specializată, de preferat undeva în străinătate, într-o ţară cât mai îndepărtată. Pe viaţă!

P.S. Oare aseară membrii Guvernului erau îmbrăcaţi TOŢI în negru pentru că purtau doliu după minţile pierdute ale preşedintelui, fie-le mahmureala uşoară?

A Tribute to Friends

Prietenii sunt îngeri fără aripi.

Dacă îmi amintesc corect, am citit-o pe un magnet pentru frigider, dar asta e mai puţin important. Chiar cred că prietenii sunt îngerii noştri păzitori. Ei sunt cei care ne înconjoară cu dragoste atunci când alţii ne rănesc. Cei care ne fac să râdem în hohote după ce alţii ne-au făcut să plângem. Cei care îţi spun că e OK să fii tu, pentru că asta te face special. Că, dacă ai fi altfel, poate că nu aţi mai fi prieteni. Că te iubesc pentru că ai şi calităţi, şi  defecte, iar ei te iau la pachet.

Prietenii sunt cei cu care am petrecut o minunată seară de sâmbătă, în restaurantul unor alţi prieteni, Abdin şi Vanda. Tulin, un restaurant libanez deschis acum câţiva ani într-o veche şi superbă vilă, într-o zonă extraordinar de frumoasă şi de liniştită, chiar peste drum de Parcul Cişmigiu. Cum, pe la 12, noaptea părea încă prea tânără ca s-o lăsăm să meargă la culcare, am decis să ne mutăm într-un alt loc, în care chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, ai senzaţia că toată lumea e prietena ta: Tribute. Un club care, deşi e chiar pe Calea Victoriei, în buricul târgului, între magazine unde un toc de sanda costă cât salariul minim pe economie, este aproape pisi-free, iar muzica, departe de a fi genul zduf-zduf, te plimbă din anii '70 până azi, cu tot cu cântări live de excepţie.

Cum ziceam, o sâmbătă extraordinară, nu atât prin locuri şi prin activităţi, cât prin faptul de a le fi împărtăşit cu nişte oameni dragi. Alexandra - cum ar veni, sor'mea, chiar dacă, din întâmplare, avem părinţi diferiţi - care ar reuşi să mă facă să râd şi dacă aş fi cu un picior în aer, cocoţată pe Intercontinental, gata să-mi închei socotelile cu lumea şi pentru care 4 dimineaţa e o oră ca oricare alta, dacă simte că am nevoie să fie lângă mine; Simona, pe care o suspectez că este în permanenţă conectată la un soi de acumulator, pentru că îmi este imposibil să găsesc o altă explicaţie pentru energia pozitivă şi contagioasă pe care o dăruieşte cu generozitate. Irina, cu care nu mi-aş dori să mă întâlnesc în instanţă decât dacă ar fi avocatul meu, dar cu care aş sta oricând la poveşti şi la pus ţara la cale, pentru că meticulozitatea de avocat îi este egalată - cred - doar de naturaleţea cu care dăruieşte bucăţi de timp şi de suflet. Ele au "uneltit" la sâmbăta mea senzaţională.

Dar... mai am... o Irină, care nu încetează să mă uimească prin puterea de a nimici obstacole care pe alţii i-ar fi îngenuncheat. Iar Adeona - mama lu' Gogu - este singura femeie  - în afară de mama şi mătuşa mea - care poate să îmi spună că mă iubeşte şi asta să mi se pară absolut firesc, ba chiar să-i răspund "Şi io". O fi de la luuuuungile noastre discuţii aducătoare de cistită, purtate pe treptele din Casa Presei. Să mai zic? Călina, care sper să mă menţioneze în discursul de mulţumire când îşi va lua Oscarul pentru cel mai bun regizor, Iorga, căreia trebuie să i se amintească, din când în când, că uneori e nevoie să funcţionezi la ralenti, şi nu doar în viteza a cincea. Mihaela, Dana, Cristina, Mihai... Aş mai zice şi de alţi prieteni dragi, care îmi vorbesc atât de frumos despre mine, încât am senzaţia uneori că e vorba de altcineva. Se recunosc, ştiu asta.

Prietenii chiar sunt îngeri fără aripi. Deşi, după câteva cocktail-uri la Tribute, s-ar putea să-i vezi înaripaţi...

N-am nimic, sunt sănătos!

E bine să ai o părere bună despre propria persoană. Asta te ajută mult în viaţă, mai ales când ai de-a face cu oameni care tind să te subestimeze. Însă, ca în orice alt caz, e bine să ai o justă măsură a lucrurilor. Adică, e OK să te prinzi când ceilalţi au o părere greşită despre tine, dar şi mai bine e să te prinzi când părerea lor e corectă. Varianta ideală este să ştii să  te apreciezi obiectiv. Vorba aia, dacă doi îţi zic că eşti beat, iar tu simţi că ameţeşti şi sub masă, te duci şi te culci, nu te apuci să faci scandal.

Se spune că frumuseţea e în ochii privitorului. Din păcate  -  sau din fericire – asta nu se aplică atunci te priveşti pe tine însuţi. E bine să îţi cunoşti calităţile, dar e minunat să îţi ştii la fel de bine şi defectele. E normal să fii conştient de lucrurile bune pe care le faci, dar e excelent să îţi conştientizezi şi greşelile. Pentru că:

1. poate că aşa nu le vei mai repeta

2.asta te împiedică să devii un mic (sau mare) tiran.

O persoană care susţine că nu are nici un fel de vină, că deciziile celorlalţi în ceea ce o priveşte sunt unilaterale şi că, în general, nimic din ceea ce i se întâmplă nu este o consecinţă a propriilor acţiuni are o mare problemă. De sănătate mintală.  Aproape totul în lumea asta funcţionează conform principiului cauză-efect. Calci un câine pe coadă – te muşcă; arzi un ciocan într-o vază de cristal - se sparge; îţi jigneşti nevasta - te părăseşte (eventual, după ce îţi cârpeşte şi o palmă); sărăceşti populaţia - iese în stradă. Asta, în cel mai fericit caz. Dacă îmi amintesc corect, a existat un băiat care începuse să dea mâncarea pe buletin şi căldura pe sponci. Când oamenii au urlat HALT!, băiatul ăsta a zis că nu el e de vină, ci agenturili… Săracul, a sfârşit din cauza unei banale pneumonii. El transpirat, glonţul rece… 

Flori de mucigai

Din bube, mucegaiuri şi noroi,

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi...

Trăim într-o lume urâtă. Dar nu într-una urâtă pur şi simplu, pentru că asta ar însemna că am trăi, totuşi, într-o lume cinstită. Nu e cazul. Lumea în care trăim e îndeajuns de perfidă încât să se prefacă frumoasă, strălucitoare, uneori altruistă, adesea amabilă şi politicoasă şi, aproape mereu, seducătoare. Însă, de fapt, în lumea reală, frumuseţea se transformă în urâţenie, strălucirea în sclipiri înşelătoare de pirită, altruismul în pur egoism deghizat ca să dea bine în poză, iar amabilitatea şi politeţea devin răcnet şi lovitură năprasnică. Ce mi se pare şi mai înspăimântător este faptul că lumea trece prin transformarea asta chiar sub ochii mei. Când mă uit în jur, am senzaţia că urmăresc un film de groază în care personajele se metamorfozează în monştri. Pielea le crapă, lăsând loc solzilor, zâmbetul devine rânjet de gură cu colţi însetaţi, mâna menită să mângâie devine gheară făcută să sfâşie.

Estetica urâtului? O neînţelegere. Pentru că lucrurile se petrec exact invers decât credea Arghezi: florile adevărate nu răsar în mijlocul mocirlei, ci sunt înghiţite de ea. Şi încă ceva: cele de mucigai put.

Oameni şi nevertebrate

Azi am fost în Piaţa Universităţii. Trebuie să recunosc, a fost ideea mătuşii mele, care, la 67 de ani, are o fire mult mai războinică decât aş putea eu să am vreodată. Am ajuns pe la 3 şi ceva şi mi-a plăcut ce am văzut acolo. Oameni, vârstnici şi tineri, cu toţii frumoşi, curaţi, civilizaţi şi care chiar credeau că gestul şi voinţa lor contează. Oameni liniştiţi, care scandau din când în când, sau suflau în câte o goarnă, dar care, în cea mai mare parte a timpului credeau - ca şi mine, de altfel - că simpla lor prezenţă la Kilometrul 0, zona liberă de neocomunism e suficientă ca statement. Unii veniseră cu copiii. Alţii, cu căţei în lesă. Unii se jucau cu maidanezii  paşnici, care apăruseră acolo atraşi de mulţime şi de posibilitatea unui prânz nesperat. Pot să spun că era plăcut. Era atmosfera potrivită pentru o "revoluţie de catifea".

Dar la un moment dat, am auzit doi tineri care spuneau "Ăştia sunt fraieri, ia să vină două galerii de suporteri, să vezi atunci!". Eu am plecat. Dar ei au venit. Toată revoluţia mea de catifea s-a dus pe copcă. Au început să arunce cu pietre în jandarmii pe care până atunci îi crezusem inutili şi prea mulţi. De ce? De ce nu putem fi civilizaţi până la capăt? De ce nu putem înţelege că o vorbă aspră spusă calm cade mult mai greu decât una strigată? De ce nu vedem că tăcerea loveşte mai dur decât o piatră? De ce nu ne putem comporta la nivelul treptei pe care se presupunem că am atins-o în evoluţie? Răspunzând grobianismului cu grobianism, nu facem decât să ne lăsăm traşi în jos de animalul din noi. Ăla neevoluat. Omul care nu ştie să-şi folosească "armele" de om, e doar ceva mai mult decât o amoebă. 

Minte de femeie. Sau "De ce au miresele rochia albă?"

Ce înseamnă să fii femeie în Anno Domini 2012? Dar ce înseamnă să fii bărbat? Oare, în secolul XXI, ne mai putem raporta la felul în care stăteau lucrurile acum 100 de ani? E drept; pe vremea aia, era mult mai simplu: nu mai trebuia să-ţi pui întrebări. Din clipa în care te năşteai, erai sortit să munceşti în afara casei, dacă erai bărbat, sau în gospodărie, dacă erai femeie. Ba mai mult, era un prilej de mândrie pentru o doamnă să spună "soţul meu mă ţine acasă". Asta pentru că femeile care munceau - ca spălătorese, cusătorese, călcătorese, menajere şi, cele ceva mai educate, ca guvernante - erau împinse la muncă de raţiuni pur pecuniare, nicidecum de aspiraţii sau dorinţe de împlinire profesională. Nici măcar nu ştiau ce e aia. Pentru o femeie, la vremea respectivă, încununarea existenţei era un număr cât mai mare de copii şi un mascul care să-i conceapă şi să-i întreţină.

La un moment dat, probabil extenuate de treburile casei, femeile şi-au cerut dreptul la muncă. Şi au tot muncit. Fără să-şi dea ochii peste cap, fără să spună că este sub demnitatea lor să contribuie la bunăstarea familiei şi fără să le spună bărbaţilor lor "Eu nu o să muncesc niciodată, pentru că sunt FEMEIE şi asta e treabă de bărbat!" Greşeala lor? Nu au ştiut să delege responsabilităţi. Iar domnii au înţeles că, dacă a lor consoartă munceşte cot la cot cu ei, este pentru că ea poate, la fel de bine, să facă şi toate celelalte lucruri pe care le făcea înainte. Domnilor, apreciem încrederea acordată, dar suntem nişte biete fiinţe umane, la fel ca voi. Dacă nu ar fi fost aşa, ne-am fi fost autosuficiente şi am fi trăit ca amazoanele, folosindu-vă exclusiv pentru reproducere şi apoi descotorosindu-ne de voi ca de un borcănel de la banca de spermă.

În ţările civilizate, este înjositor pentru o femeie să muncească în afara casei? Dar în aceleaşi ţări, este înjositor pentru un bărbat să muncească în interiorul casei? De ce o femeie nu se simte ofensată atunci când este nevoită să îşi ia două joburi pentru a îşi susţine familia, dar unii bărbaţi sar ca arşi când le ceri să te ajute în gospodărie? Ba mai mult, dau şi replica năucitoare: „pentru că sunt bărbat!” Adică? Pentru că eşti bărbat, nu eşti în stare? Nu ştii? Nu poţi? Crezi că ai nevoie de studii de specialitate ca să dai cu mopul? A… când răspunsul este „pentru că nu vreau”, deja e altceva. Ne-aţi prins: noi VREM să o facem! De fapt, făcutul curăţeniei, spălatul vaselor, ştersul prafului şi, mai ales, frecatul cuptorului trezeşte o plăcere vinovată dar intensă, aproape erotică, în reprezentantele sexului feminin. Cu voi poate ne mai prefacem, dar când spălăm cu Triumf cuptorul ars, sau când frecăm oala în care s-a prins mâcarea, vin multiplele fără număr…

De ce au miresele rochia albă? Pentru că e culoarea standard la electrocasnice. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că bancul acesta a fost inventat de o femeie cinică.

foto: gettyimages.co.uk

Elogiu nebuniei

Divinul Zero vorbeşte despre "clienţii televiziunilor". Acele persoane care, spune el, se cred capabile să vorbească despre orice, de la avioane de luptă, la educaţie şi sănătate. Asta, în condiţiile în care el face, cu asiduitate şi exces de ridicol, fix acelaşi lucru. În condiţiile în care afirmaţia de mai sus o face în cadrul unei conferinţe de presă, organizate de administraţia prezidenţială, pentru ca EL, Unicul, Atotştiutorul, să poată vorbi despre legea sănătăţii. Nu e nici medic, nici manager de spital, nici profesor de medicină. De ce o fi organizat conferinţa aia? Nu i-a răspuns nicio televiziune la telefon?...

Cea mai tare zonă erogenă

Să nu ne mai... atâta pe noi. Prima dată când vezi pe cineva nu ai cum să remarci că e deştept/deşteaptă, că are o inimă bună sau că citeşte o carte în două zile. Vezi că are ochi, sâni, fund, păr, mâini etc, mişto sau nu. Că ştie sau nu să se îmbrace. Sau, dacă asta te interesează, poţi să aproximezi cam câţi bani are/face. Dacă, după această sumară scanare iniţială, persoana respectivă ţi-a trezit interesul, începi să descoperi ce e dincolo de ambalaj. Dacă îţi place ce găseşti, mergi mai departe (cu persoana respectivă vreau să spun, nu să zici NEXT şi să mai tai un nume de pe listă). Când ai început să cunoşti sufletul şi mintea celuilalt, primele lucruri care "ţi-au luat faţa" trec cumva în subsidiar.

Darrr... asta înseamnă că vorbele frumoase, complimentele, micile gesturi galante trebuie încuiate în sertarul cu "ce mişto e începutul unei relaţii"? După ceva vreme petrecută cu acelaşi bărbat, femeile tind să se simtă din ce în ce mai confortabil în compania lui. Asta e foarte bine, atâta timp cât starea asta nu se transformă în bigudiuri şi  mască de argilă, purtate lângă el, pe canapea, în "lasă, dragă, ce să mai dau banii la cosmetică, mă epilez la primăvară, ce, parcă mă vede cineva pe sub blugi?" şi în a te aranja numai când mergi la nuntă/botez/parastas.

De multe ori, nici ei nu sunt mai prejos. Nu o să mă apuc să înşir tot "arsenalul" masculin de "relaxări" în confortul unei relaţii stabile, dar am remarcat că, îndeobşte, după ceva vreme, bărbatul începe să creadă că o palmă pofticioasă aplicată peste posteriorul titularei (belciugată sau nu) ţine loc şi de "eşti frumoasă" şi de "mi-a fost dor de tine toată ziua" şi de "hai să ne iubim". Dragilor, în afară de fund, sâni şi alte părţi componente, avem şi suflet. N-ar strica să vă amintiţi să-l pipăiţi şi pe ăla din când în când. Efectul s-ar putea să vă surprindă...

Ad Break

Except for that of a dog, or that of a mother (birth or not) to a child, there is no such thing as love. Just good marketing (conducted consciously or not). Only seldom, and only if you are really lucky, what you see is actually what you get. But, more often than not, once you fall for the ad and you take the "product" at your home, after the first few hours, days, weeks or maybe months (depending on the quality of the material), you find hidden flaws that backfire when you least expect it. What can you do, since getting a refund is not an option? You either find that you've grown fond of the "product" and that it's hard to just dump it and get a new one, so you just take your miserable little self and make do with what you've got, or you discover you don't give a shit and just go out there and see what the market has to offer. 

Should you decide on the second solution, you again have two possibilities: either learn your lesson and try to see beyond the sales strategy, or be a sucker for all the pretty colors and get stung once more. Of course, there is always a third option: decide to never buy again and go through life from one trial version to the next. At least, this way you won't regret having bought from the old catalog...

However, if, like me, you are loyal to a brand, I'm afraid you don't have that many options: just bite your fingernails, light another cigarette, swallow up that "up yours" you have been muttering, suck it in and keep doing what it was you were doing. You, my friend, are a sitting duck for a good salesman. Or woman, for that matter...

La început a fost cuvântul

Oare?... Eu zic că, înainte de cuvânt, e gândul. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie la bipezi. Şi, mai înainte de gând, sentimentul. Adică, întâi simţi, după aia conştientizezi, recunoşti sentimentul respectiv, îl identifici şi abia la sfârşit îl verbalizezi. Adică îl pui în cuvinte. Oricât ne-am strădui să ne alegem vorbele, sentimentul din spatele lor reuşeşte, de cele mai multe ori, să îşi arate căpşorul de după ambalajul verbal mai mult sau mai puţin estetic în care ne încăpăţânăm să-l ambalăm.

"De ce te legi de formă? E doar un cuvânt..." Mda. Dar, oricât de compact am încerca să facem pacheţelul de cuvinte, pe ici, pe colo mai rămâne câte o părticică prost lipită, pe care un ochi antrenat sau doar cu simţul observaţiei bine dezvoltat o găseşte.

"O carte pe care am citit-o şi eu" e o cunoştinţă împărtăşită. "O carte pe care am citit-o noi doi" e complicitate. "Gigele, aş vrea să fac excursia asta" înseamnă că, la o adică, oricând ţi-ai putea pune hainele în valiză şi codiţa pe spinare cu Destination Anywhere. "Gigele, aş vrea să facem excursia asta" e deja o invitaţie.

De ce să te legi de formă? Pentru că ea vorbeşte despre fond. Haina nu îl face pe om, dar poate spune al dracului de multe despre el. Vorbele nu înseamnă mare lucru, dar, dacă ştii să le auzi şi, mai ales, să asculţi ce e dincolo de ele, ai deja o cu totul altă înţelegere asupra unei propoziţii, asupra unei fraze, a unei idei, a unui mod de gândire.

"De Crăciun, fii mai bun...

...fii adevărat!" Aşa zicea reclama la Tuborg Christmas Brew. Dar, sunt oamenii mai buni de Crăciun? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? La asta m-a făcut să mă gândesc Dragoş Cuzuban, care întreba pe Facebook: De ce oamenii sunt mai buni in perioada asta? Sau se presupune ca ar fi? E precum cu apusele vremuri ale sezonului de batut covoare? E o perioada pentru a fi mai bun, una a fi bun, alta a fi rau? De ce incep campanii de donat doar de sarbatori?

Dar... dacă de Crăciun eşti mai bun (cum cere reclama, şi nu doar la Tuborg, ci reclama la Crăciun, în general - şi aia pe care o fac agenţiile de publicitate, şi aia pe care o fac popii), eşti şi adevărat? Adică, dacă trebuie să fii mai bun doar pentru că ţi-o cere cineva, mai inseamnă că eşti mai bun? Oare nivelul tău natural de bunătate (admiţând că tu eşti eminamente bun) nu e suficient? Ce înseamnă să fii, de fapt, bun? Să dai de pomană? Să ajuţi pe cineva care ştii că are nevoie de ajutor? Dar, dacă faci asta numai de Crăciun, se mai pune? Dacă o faci numai ca să "se pună" mai contează ca act de bunătate? De fapt, bunătatea se măsoară în număr de gesturi, sau în constanţa unei stări, a unei atitudini? Când mă gândesc că toată lumea se străduieşte să fie "mai bună" de Crăciun, parcă bunătatea capătă o tentă "trendy". Ca o poşetă "de firmă" agăţată de braţul unei pisi de Dorobanţi. Dumnezeule! Bunătatea de Crăciun a devenit Louis Vuitton-ul trăirilor umane?! 

Asta-i realitatea!

Pe 11 noiembrie, Silviu Prigoană a reuşit să facă ceva ce nu i-a ieşit nici lui Einstein: o călătorie în timp.  Prighi, cum cu afecţiune l-am numit noi mereu - chiar şi când se lăsa de fumat şi ne obliga să ne consumăm viciul afară, în viscol - Prighi, zic, a reuşit să adune la fostul Măr de Aur, Realitatea, aşa cum era în primul ei anişor. Aproape toată lumea - şoferi, redactori-şefi, operatori, prezentatori, regizori, producători, tehnicieni, reporteri, editori, oameni din administraţie şi Nea' Gogu - toţi au fost acolo.

Înainte de petrecerea aniversară aveam aceleaşi emoţii de dinaintea primului jurnal pe care l-am prezentat vreodată. Iar când am intrat în sală şi am dat cu ochii de oameni pe care nu-i văzusem de aproape zece ani, mi-au dat lacrimile ca la Stupize -Stupize. Poate că sună patetic pentru cineva care nu a făcut războiul din Irak la arma "Externe", sub comanda lui Ion Cristoiu, dar a fost aşa cum îmi imaginez revederea dintre foştii camarazi de pe front, pe timp de pace.

Pentru că aşa se lucra la Realitatea lui Prigoană: în regim cazon. Ca în "Private Benjamin": nu te opreşti decât dacă leşini, verşi sau mori. Nimeni nu se oprea. Exista un combustibil care ne împingea mereu mai departe: pasiunea. Râsetele, urletele, uşile trântite, certurile, împăcările, crizele de orgoliu şi efuziunile sentimentale ţineau cam cât o BETA decentă: cel mult un minut şi jumătate.

Aşa cum scrie Lucian Cambeşteanu, păream a fi rezidenţii permanenţi ai unui balamuc. Dar în secţia de cuminţi de la Republica am învăţat multe. Am învăţat să scriu ştiri, să le comunic, nu doar să le citesc. Am învăţat că cele mai mişto traduceri simultane îţi ies când ai cele mai ale dracului migrene, că simpla acţiune de a monta cu mâna ta o ştire are efecte terapeutice miraculoase asupra nervilor întinşi la maxim. Am învăţat că "muştele" de pe casetă nu bâzâie, că un "BĂĂĂĂI! Al Jazeera zice că..." poate fi echivalentul alarmei dintr-o staţie de pompieri. Într-un cuvânt, am învăţat TELEVIZIUNE. Şi am mai învăţat un lucru, pe care mulţi patroni de trusturi media nu l-au aflat niciodată: televiziunea este, de fapt, făcută din oameni, nu din scule, cabluri şi sateliţi. Silviu Prigoană a ştiut-o de la început. Şi, pentru asta, merită mulţumirile noastre, ale tuturor celor care am lucrat acolo, la Realitatea "republicană". Pe 11 noiembrie, am făcut un salt în timp. O întâlnire cu prieteni dragi. O reuniune de familie.

Prea-prea sau foarte-foarte?

Zilele astea, dacă ne uităm la ştiri, vedem două atitudini de guvernanţi puse în atiteză: Papandreou şi Boc. Da, ştiu, singurul punct comun al celor doi este că sunt şefi ai Executivului în ţările lor - al nostru, doar pe hârtie. Grecia este, nu pe fundul găleţii cu rahat, mai degrabă pe fundul latrinei şi latrina e sigilată. Împrumutată şi răs-împrumutată, băgată în PIIGS, scuipată de toate ţările Zonei Euro, care nu ratează nici o ocazie de a mai arunca un ou clocit spre mama democraţiei mondiale. Într-un gest de clemenţă, restul Europei acceptă să şteargă jumătate din suma enormă pe care o datorează grecii. Ce fac ei? Spun că se mai gândesc dacă să implementeze sau nu măsurile de austeritate impuse de creditorii internaţionali. În fond, ca întemeietoare a însăşi noţiunii de democraţie, Grecia nu face altceva decât să rămână fidelă propriilor principii: vox populi, vox dei. Asta, repet, după ştergerea unei părţi din datorie şi în condiţiile în care Atena ar mai avea nevoie de MULŢI bani. Tupeu? Exces de testosteron? Inconştienţă crasă? Tembelism politic? Poate...

În acelaşi timp, văd un premier care, la întrebări despre buget, prognoze economice, previziuni de creştere, în general, la orice fel de întrebare legată de finanţele ţării sale, răspunde invariabil: "Să vedem ce zice FMI". Cum adică? De acord, FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană sunt "băncile" tale. Dar, oricâte credite ai avea, nu banca îţi scrie lista de cumpărături. Banca nu vine la tine acasă să-ţi ceară să vinzi televizorul şi să scoţi la mezat hainele puţin purtate, să îl omori pe bunicul în somn cu perna că nu mai ai bani de medicamente şi să te tratezi de diabet şi cancer cu ceai de gălbenele că nu mai ai voie să mergi la spital. Mai ales în condiţiile în care nu ai dat vreun semn cum că ai fi rău platnic. Dacă tu, Guvernul României, aştepţi să vină mereu altcineva care să-ţi spună ce se va întâmpla cu ţara ta, nu este din exces de zel în a te conforma unor reguli, ci din exces de prostie, malformaţie care te împiedică să "naşti" un program de guvernare viabil. Cum s-ar spune, e a nu ştiu câta sarcină pe care Guvernul Boc încearcă s-o ducă la termen, cu multe greţuri şi glezne umflate, iar copilul se naşte mort. Poate că ar trebui să nu mai încerce, zic. Poate că aşa au zis şi ei, şi s-au hotărât să adopte. Copilul altora. În speţă, pe al lui Jeffrey Franks. OK, dar nu au nici o preferinţă? Primul orfan care le este pus în braţe e luat acasă şi culcat în pătuţul pregătit încă din 2008? Se pare că da.

Acestea fiind spuse, mă întreb ce e de preferat? Un guvern cu prea multe cojones, sau o adunătură căreia astfel de "dotări" îi lipsesc cu desăvârşire?

După 20 de ani

foto: mediafax

Regi, regine, prinţi, prinţese, rochii frumoase îmbrăcate de femei care ştiu să le poarte, smoking-uri şi papioane (cu excepţia unor cravate rătăcite la un eveniment black tie), saluturi de suverani care pot să cuprindă o sală întreagă dintr-o singură privire, dând senzaţia fiecărui muritor de rând din încăpere că a fost văzut şi că prezenţa lui acolo e importantă. Muzică frumoasă, orchestra Armatei cu lacrimi în ochi la Imnul Regal şi un fost suveran care nu a încetat nici măcar o clipă să fie rege. Ştiu, mă repet, dar e chestie de naştere, nu de abdicare sau desemnare. Uitându-mă la concertul aniversar de la Operă, aveam senzaţia că fac parte dintr-o poveste extraordinară, că văd, aievea, perindându-se prin faţa ochilor mei, personajele luminoase din toate poveştile copilăriei mele, întrupate în mod miraculos. În acelaşi timp, aveam un îngrozitor sentiment de pierdere iremediabilă. Ştiam că ceea ce văd are să se termine în mai puţin de două ore şi că în jurul meu, lumea avea să fie populată din nou de balauri, zmei şi alte personaje. Tot de poveste, ce-i drept. Numai că personajele negative din poveşti par să aibă o uluitoare capacitate de regenerare. Mereu, când tai capul balaurului, alte trei îi cresc în loc. Mi-ar fi plăcut ca, în loc de gogâlţul prezidenţial din sticla de şampanie de Revelion, să ascult mesajul regelui. Aş fi preferat ca preşedintele jucător să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a visa să devină şef de stat. Aş fi fost fericită să fiu reprezentată în lume de un om demn, educat, elegant, mândru şi cu o ţinută impecabilă, şi nu de o vietate viscerală, lipsită de scrupule şi de onoare. Mi s-ar fi părut extraordinar ca fiica celui care ocupă cea mai înaltă poziţie în România să dea numele ei unei Fundaţii, şi nu maşinii pe care o conduce, să vorbească limba română cu accent englezesc, dar multe limbi străine impecabil, în loc să fie o biată creatură semi-necuvântătoare. Mi-ar fi plăcut ca şeful statului să capete legături de rudenie cu case regale, nu cu clanuri mafiote. Aş fi fost mândră ca România să fie considerată parte a lumii civilizate, nu un loc nefrecventabil din Europa de Est. Toate astea ar fi putut să se întâmple acum 22 de ani...