Ne-singurătatea

Pinterest

Simțea ochii bărbatului fixând-o pe deasupra barului din lemn lustruit. Încă nu se aglomerase, nu veniseră găștile gălăgioase de băutori de bere care animau de regulă localul.

Era încă liniște. O liniște gâdilată discret doar de muzica bună – blues – ce răzbătea în surdină din difuzoarele ascunse prin îmbinările grinzilor de lemn care decorau plafonul.

Îi simțea greutatea privirii, o greutate pe care o știa prea bine. În ochii lui negri se succedaseră iute uimirea, fascinația, apoi dorința. Sau poate că se suprapuneau toate trei, nu-și dădea seama. Nu-și mai dădea seama de mult, învățase doar să recunoască arsura acelei căutături bărbătești ațintită asupra ei.

Știa că e o femeie frapantă – se privea zilnic în oglindă fără narcisism, dar și fără inutilă modestie, cu toată obiectivitatea. Nu era perfectă, însă fiecare fibră care o alcătuia, de la ovalul feței până la manichiura și pedichiura mereu impecabile urla „vino-ncoace” . Și mai urla ceva, paradoxal: „stai departe”. Nu pentru că și-ar fi propus ea să sperie potențialii pretendenți, ci pentru că magnetismul ei era prea mult pentru unii. Ca un drog de care ai vrea să te ferești, deși ispita de a-l încerca e uriașă.

Ridică ochii ca să îi facă barmanului semn să-i mai servească un pahar de vin. Roșu. Sec. Cel mai sec. Îl știa de mult, iar el o aprecia ca pe o clientă fidelă și care nu se zgârcește la bacșișuri. O văzuse și singură, și cu grupuri de prieteni, dar niciodată cu un iubit. A, cu câte un bărbat da. Însă era barman de prea multă vreme ca să nu facă diferența între iubit, amant, prieten, amic, aventură și alte nenumărate tipuri de relații între oameni. Femeia asta nu venise niciodată în barul „lui” cu un iubit. Cu un bărbat pentru care să simtă altceva decât atracție pură, chimie, dorință fără sentimente. Nu o judeca pentru asta – învățase de mult să nu judece oamenii în niciun fel – doar constata. Cine știe ce durere o făcuse să-și țină inima ferecată cu lacăte grele?

Ea. Ea știa. Iubise, bineînțeles că iubise. Și crezuse. De mai multe ori, chiar. Iar asta o costase atât de mult, încât hotărâse că sentimentele n-au ce căuta între ea și el, oricine ar fi el, atâta timp cât ea era ea. Iar acum, apăruse un el. Bărbatul cu ochi strălucitori din celălalt capăt al barului. Un stâlp lambrisat stătea între ei, ajutând-o să-și facă jocul pe care ajunsese să-l stăpânească, în timp, cu talent de maestră. Barmanul îi puse în față paharul nou; îi mulțumi cu o scurtă înclinare a capului, mâna ei cu degete lungi apucă băutura fără ostentație, doar cu delicatețe, și o duse la buze. Când făcu asta, avu grijă să-i arunce o căutătură bărbatului peste buza paharului – știa că ochii ei arată și mai straniu când se uită așa – și constată, mulțumită, că bărbatul nu-și dezlipise privirea de ea. Zâmbi când puse paharul înapoi, pe bar, pe biscuitul de carton.

Scoase o țigară din tabachera de argint și o aprinse cu bricheta cilindrică, de metal. Trase un fum lung și îl expiră fără grabă. Îi plăcea gustul de tutun și știa și că îi stă bine când fumează. Cu mâna liberă, își dădu relaxat părul peste umăr, cât să i se vadă scânteierea cerceilor lungi, cu cristale ce reflectau lumina caldă din local. De foarte multă vreme nu mai păstra hainele, pantofii, gențile sau bijuteriile „bune” pentru ocazii speciale. Ajunsese la concluzia că viața e prea scurtă ca să nu considere fiecare zi o ocazie specială, așa că, atunci când ieșea să bea un vin sau un whisky la barul de lângă casă se îmbrăca de parcă ar fi mers la cine știe ce restaurant cu multe stele Michelin. Nu arăta ridicol, dimpotrivă. Ieșea din rândul femeilor îmbrăcate banal – iarăși, fără să fie ostentativă, doar atentă și elegantă.

Azi, de pildă, purta o salopetă neagră, până peste genunchi, fără mâneci sau bretele, la care potrivise o pereche de balerini argintii ca toate bijuteriile ei. Părul rubiniu îi cădea în cascadă pe spatele pe jumătate gol, iar genele rimelate, lungi și întoarse de la natură, îi desăvârșeau aerul de Malena modernă.

Spre deosebire de personajul cu pricina, pe ea nu o huiduia nimeni. Nu în față, cel puțin. La un moment dat, se gândise că poate ceilalți clienți fideli ai localului, cei care o vedeau acolo – mereu cu altcineva – ar putea avea o părere destul de proastă despre ea, dar alungase ideea ca pe un țânțar agasant. Nici că o putea interesa mai puțin ce credea lumea despre persoana ei.

Aruncă din nou o privire bărbatului și, de data asta, o însoți cu un zâmbet mai larg. Așa cum se aștepta, bărbatul se ridică și porni încet spre ea. Pe față nu îi tresări niciun mușchi, nu clipi mai des, nu își înfășură părul pe deget, nu folosi niciunul din trucurile clasice ale multor femei care încearcă să atragă. Nu făcu nimic altceva decât să-i susțină privirea. Când cineva se uită în ochii tăi mai mult de cinci secunde fără să clipească, înseamnă că se gândește fie la sex, fie la crimă. Citise asta pe undeva. Poate o văzuse în vreo postare, nu-și mai amintea. Dar era adevărat – nu neapărat partea cu crima. Era perfect adevărat că în ochii unui om poți citi emoția crudă, nefardată, oricare ar fi ea – dorință, furie, groază, bucurie sau tristețe.

Bărbatul gesticulă spre scaunul înalt de lângă ea, cerându-i permisiunea de a se așeza. Îi răspunse tot cu un gest care însemna doar atât: E liber. Ia loc, dacă vrei. Nu era o invitație, era doar un răspuns care nu o angaja cu nimic.

Abia după ce el se așeză, femeia se întoarse iarăși spre bar și mai sorbi delicat o gură de vin. Bărbatul își puse paharul pe blatul din lemn – whisky sec – și, cu gesturi relaxate, ca de felină mare, scoase din buzunar un pachet de țigări. Își aprinse una cu o brichetă vintage și, la fel cum făcuse și ea mai devreme, trase un fum pe care îl expiră încet și prelung.

– Ești o femeie spectaculoasă.

Spusese asta fără să se uite la ea, cu ochii ațintiți în scrumiera grea dintre ei. Femeia zâmbi în colțul gurii – în primul rând, îi plăcea vocea lui. O voce plină, joasă, masculină și puțin răgușită din pricina tutunului și a whisky-ului. În al doilea rând, îi plăcea cuvântul pe care el îl alesese ca s-o descrie. Nu îi spusese că e drăguță, superbă, nu-i pusese vreo întrebare cretină – Ce face o femeie așa de frumoasă singură aici? –, nu. Făcuse o constatare fără drept de apel. Mai trase un fum, apoi se roti spre el cu tot corpul, nu doar cu fața.

– Mulțumesc.

– Vlad, spuse el ridicând ușor paharul în direcția ei.

– Ana, răspunse ea, oglindindu-i gestul.

– Pinot Noir?

Femeia încuviință din cap, apoi arătă cu bărbia spre băutura lui:

– Oban?

Bărbatul râse și dădu aprobator din cap, în vreme ce scutura scrumul. Avea mâini frumoase, cu degete lungi și unghii îngrijite. Și brațele lui îi plăceau, atât cât se vedeau de sub mânecile suflecate până aproape de cot. Avea oroare de cămășile cu mânecă scurtă, iar asta i se părea varianta cea mai bună, vara, pentru un bărbat care nu voia să poarte tricou. Îl studie din colțul ochiului – cămașa bleu, de in subțire, se așeza bine peste un trup bine proporționat, lucrat fără excese. Aprecie că avea cămașa băgată în jeanșii cu o curea din piele crem, tocită, potrivită cumva cu mocasinii parcă făcuți din șevro.

Femeia își schimbă poziția picioarelor și le încrucișă din nou – nu pentru că ar fi încercat să reia celebra scenă din Basic Instinct; nici n-ar fi avut cum, cu salopeta – ci pentru că, pur și simplu, amorțise și mișcarea aceea îi dădea ocazia să-și etaleze gambele netede și bronzate.

– Să înțeleg că e un accident că bei vin acum? întrebă el, privind-o iarăși cu aceeași arsură în ochi.

– Nu mai mult decât faptul că tu bei whisky, zâmbi ea, ridicând din umeri.

El râse din nou:

– E mai ușor de recunoscut un vin decât un whisky, de asta te întreb.

– Știu, glumeam. Dar Oban-ul are un miros destul de ușor de recunoscut. Sau, nu știu, poate că așa mi se pare mie.

El dădu din cap și trase iar din țigară. O vreme fumară în tăcere, privindu-se din când în când. Mâinile li se atinseră în treacăt, când își stinseră țigările în același timp, în aceeași scrumieră. Atunci, bărbatul o prinse ușor de vârful degetelor:

– Îmi dai voie să-ți sărut mâna?

Femeia înclină capul într-o parte și se uită la el pieziș. Asta nu i se mai întâmplase. Cel puțin, nu în trecutul recent. Parcă fusese transportată brusc într-o altă epocă, una în care bărbații nu abordau femeile cu mesaje grobiene trimise la-ntâmplare pe vreo platformă socială, iar femeile nu începuseră să se transforme în bărbații pe care le-ar fi plăcut să-i aibă drept parteneri.

Încuviință cu un zâmbet. Fără să-și ia ochii dintr-ai ei, bărbatul îi atinse ușor dosul palmei cu buzele, apoi îi lăsă mâna înapoi, pe lemnul barului.

– Pot să ți-l ofer pe următorul? întrebă el, arătând spre paharul din fața ei.

– Abia l-am început, râse ea.

– Știu, dar sper că nu ți-ai propus să fugi după ce îl termini.

Nu, nu-și propusese să fugă. Bărbatul ăsta cu apucături din alte vremuri avea ceva care îi plăcea. Îi plăcuse de când îl zărise – nu, de când îl simțise peste bar. Și mai avea ceva. Ceva ce sclipea în lumină acum, când el își apucase paharul cu vârfurile arătătoarelor de la ambele mâini și se juca mecanic cu el, răsucindu-l pe bar. O bandă simplă, din aur alb, care i se odihnea pe inelarul stâng.

Fără o vorbă, femeia se uită lung la verighetă, suficient ca el să-i urmărească privirea; când, ușor stânjenit, el se pregăti să spună ceva – vreo scuză clasică, „Da, sunt însurat, dar nu ne mai înțelegem/stăm împreună doar pentru copii/sunt în divorț” îl întrerupse fără să schimbe tonul sau expresia feței:

– Nu, nu mi-am propus să fug.

Cuvintele pe care el le-ar fi spus rămaseră suspendate între ei, deasupra scrumierei, ca un fum ce se risipește fără urmă. Nu o interesa de ce înșela el. Ea, una, nu o făcuse niciodată, deși fusese înșelată crunt. Nu simțise nevoia nici să plătească trădarea cu aceeași monedă, nici nu fusese ispitită. Pe vremea când încă mai credea în relații autentice, dacă lucrurile nu mai mergeau, se străduia să le repare. Invariabil, nu după multă vreme constata că e singura care face acest efort, așa că prefera să se retragă înainte să își caute consolarea în brațe străine.

Nici nu o urâse pe cealaltă. De ce ar fi făcut-o? Femeia aia nu îi datora nimic. Nu se cunoșteau, nu ea îi datora loialitate sau fidelitate. El, în schimb, da. El îi promisese lucruri în fața primarului și a preotului. Îi veni să-și atingă, din reflex, locul gol de pe inelar, acolo unde și ea avusese, cândva, o bandă simplă din aur. Tot alb. Dar nu. Nu o urâse nicio clipă pe cea cu care fusese înșelată. Și nu pricepea, în ruptul capului, de ce o femeie cu care cineva înșală e „curvă”. Poate că femeia aia, amanta, s-a îndrăgostit. Poate că, la fel ca un bărbat, s-a lăsat copleșită de dorință. De ce ea, amanta, e curvă, iar el, trădătorul, nu? Femeile n-au dorințe? Slăbiciuni? Nevoi?

Mai bău puțin vin. N-avea chef să-și reia filosofiile din serile pe care le petrecea acasă, singură, încercând fără succes să prindă firul logic al comportamentului uman.

Scoase încă o țigară din tabacheră și, înainte să se atingă de propria brichetă, în față îi apăru prompt o flăcăruie care răspândea un vag miros de gaz lichid ars. Știa că primul fum nu trebuia să-l tragă în piept, dar îi plăceau și gestul, și bricheta care trebuie să fi împlinit măcar vreo sută de ani.

– Nu te-ai speriat, constată el în vreme ce închidea capacul metalic.

– De foc? Niciodată.

Ea știa exact la ce se referise el, dar nu voia să intre în acea discuție. Bărbatul râse.

– Îți place să te joci cu focul?

– Să mă joc? Nu. Știu că e periculos, doar că nu mi-e frică de el.

Bărbatul se sprijini cu cotul pe bar și își așeză obrazul în palmă:

– Ești nu doar spectaculoasă, ci și foarte interesantă.

– Mulțumesc.

–...Și foarte obișnuită să ți se spună astfel de lucruri, râse el când ea repetă ce îi spusese la început, primind complimentele fără mare tam-tam.

Râse și ea:

– Și asta, da.

Bărbatul întinse mâna și o prinse iar de vârful degetelor, pe care începu să le mângâie, absent.

– Mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună.

– Păi mi-ai oferit încă un pahar de vin. Sau, între timp, ți-ai propus tu să fugi?

– În niciun caz. Doar că... aș vrea să vorbim mai mult, să te descopăr. Parcă ești...

Pocni din degete:

– O să sune a text din ăla prost de agățat, dar chiar așa îmi pari: parcă ești un mister care trebuie dezlegat cu migală și talent de detectiv.

Femeia zâmbi și își arcui sprâncenele, jucând uimirea:

– Și cum ți-ai propus să faci asta?

Bărbatul îi eliberă mâna ca să-și frece, gânditor, bărbia cu degetele. O privi cu ochii mijiți, ca și cum deja s-ar fi apucat să construiască o strategie:

– Încă nu știu. Dar, crede-mă, nu mă las cu una, cu două.

Nu-l crezuse, dar plecaseră împreună după câteva pahare de vin – ea – și de whisky – el. Petrecuseră câteva ore în dormitorul apartamentului ei cochet, apoi fumaseră în tăcere, iar el plecase. Ieșise pe ușă fără multe vorbe – doar cu promisiunea că o va căuta, că data viitoare o să-i povestească nu știu ce...

Amândoi știau că nu-i adevărat. Că nu exista nicio dată viitoare.

După ce închise ușa în urma lui Vlad – dacă l-o fi chemat așa – Ana (Beatrice, în realitate) se așeză pe canapea și își aprinse o țigară.

Aș vrea să vorbim mai mult, să te descopăr. Parcă ești... o să sune a text din ăla prost de agățat, dar chiar așa îmi pari: parcă ești un mister care trebuie dezlegat cu migală și talent de detectiv.

Pufni, amuzată. De ce or face toți la fel? De ce or fi incapabili să priceapă că nu, nu e nevoie de povești cu zâne și cu Feți-Frumoși? Oare Vlad chiar avea impresia că el a convins-o să cedeze? Oare nu-și dădea seama că, în seara asta, ea îl alesese pe el, din tot barul ăla? Oare Vlad credea cu adevărat că a făcut o cucerire și nu realiza că el fusese o distracție pentru o seară în care ea se simțea singură și plictisită?

Probabil că nu. Probabil că nici Vlad, nici alții înaintea lui sau după el nu puteau admite în ruptul capului că, atunci când o femeie li se oferă pentru o noapte sau pentru niște ore, nu dăruiește nimic. Doar acceptă, ca pe o ofrandă nu foarte prețioasă, câteva momente de plăcere și de ne-singurătate.

Beatrice râse încet, își scutură părul care se încurcase, însetat de un șampon bun, și porni spre duș, să se limpezească de privirea grea de uimire, fascinație și dorință de peste bar. După aceea, nu avea să mai rămână nimic din Vlad. Nici atingerea. Nici împletirea trupurilor lor. Nici sunetul vocii lui.

Nici măcar amintirea.

Toți avem certificat verde

 Întâi m-am enervat. Apoi, m-am revoltat. În sfârșit, am avut revelația: AM CERTIFICAT VERDE!

L-am avut mereu, de aproape 42 de ani. De când am venit pe lume. Este certificatul meu de naștere, cel care atestă faptul că m-am născut în România, că sunt cetățean român cu drepturi depline, că sunt ființă umană și că toate drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și în Carta Internațională a Drepturilor Omului mi se aplică fără echivoc.

Așadar, da: am certificat verde - bine, după atâția ani, e un verde mai spălăcit, așa. S-a estompat culoarea, la fel cum s-a estompat noțiunea de drepturi și libertăți fundamentale. Așa cum ar fi, de pildă, dreptul la sănătate, încălcat - culmea! - în numele dreptului la sănătate al altora.

Statul român îmi cere să-mi ignor situația medicală și să accept administrarea unui ser despre care medicul meu curant a scris negru pe alb că nu îmi este recomandat. Asta, în numele binelui comun. Asta, în condițiile în care nimeni - dacă nu cumva nu are ca nume de familie „Mengele” - nu poate constrânge pe altcineva să participe la o testare clinică (atâta timp cât toți producătorii serurilor anti-covid cu proteină spike au lăsat goale o grămadă de rubrici din prospect și tot ei spun că „îi vor monitoriza pe o perioadă de 24 de luni pe cei care au primit serul respectiv pentru a afla ce efecte are acesta pe termen mediu și lung”, marea campanie de vaccinare globală este o testare clinică derulată la o scară inimaginabilă).

Pot să-mi fac vaccin anti-covid? Pot. Unul realizat după metoda clasică, unul cu virus viu atentuat, despre care știu deja că nu îmi va transforma limfocitoza cronică în leucemie. Fiindcă am făcut nenumărate astfel de vaccinuri și aș mai face. Există acel vaccin? Există, dar nu îmi este oferită opțiunea de a-l primi. Este chinezesc și nici EMA, nici CDC nu îl aprobă. De ce? Asta nu mai știu. Chiar nu știu de ce au dat aprobare de urgență unei tehnologii pe care, vreme de peste un deceniu, nu au considerat-o îndeajuns de sigură, dar nu și unui produs farmaceutic realizat printr-o metodă clasică și confirmată în zeci de ani. La fel cum nu știu de ce „singura soluție” o reprezintă niște seruri care nu te împiedică nici să iei sau să dai virusul, nici să faci boala, ba chiar nici măcar să mori. 

Dar nu despre eficiența sau ineficiența serurilor aprobate vreau să discut aici. Ci despre aberația segregării oamenilor în „vaccinați” și „nevaccinați”, deși - practic - și unii, și ceilalți avem șanse egale de a răspândi boala. Despre faptul că, de la o anumită incidență în sus, doar „vaccinații” mai au voie să iasă din casă seara, în weekend, chiar dacă „nevaccinații” au o urgență, de exemplu. Despre faptul că, în momentul de față, deși am un test negativ făcut de mine acasă, acum câteva ore, nu am acces în locuri în care aș avea acces dacă aș plăti triplu valoarea testului ca să-mi fie făcut într-o clinică și să primesc o hârtiuță parafată. 

Despre faptul că Guvernul țării al cărei cetățean sunt își împarte poporul în privilegiați și paria. Dragi guvernanți - de azi și de ieri - toți avem certificat verde. E cel care atestă că suntem născuți aici și că suntem cetățeni cu drepturi depline. Inclusiv cu drept de vot. Datorită nouă, celor pe care acum îi priviți de la înălțimea fotoliilor de ministru, premier, parlamentar sau președinte ați ajuns în vârful scării. 

Toți avem certificat verde. Și toți suntem la baza scării pe care aveți senzația că stați atât de bine, încât vă permiteți să organizați congrese și alte cumetrii politice cu sute și mii de participanți, în vreme ce spre noi îndreptați un deget mustrător și ne mai strângeți lesa, aproape transformată în ștreang din cauza calității vieții tot mai proaste, a accesului deficitar la servicii medicale pentru altceva decât covid și a prețurilor explodate.

Toți avem certificat verde. Stați bine acolo, în vârful scării? Probabil că n-a început să se clatine. Încă.

Golful, tirul și deltoidul

Nu joc golf. N-am încercat niciodată, nu m-a atras, nu mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici măcar nu-l pot privi ca pe un sport. Pentru mine - cu siguranță nu sunt o ființă suficient de evoluată - sport înseamnă efort fizic, febră musculară, endorfine, musculatură definită, d-astea.

Știu că golful presupune concentrare, orientare impecabilă în spațiu, dar mai ales mulți bani cheltuiți. Golful e sportul ăla pe care îl joacă bogătașii prin filme și în reality show-uri despre oameni care câștigă milioane pe oră doar pentru că respiră.

Golful e un sport costisitor. Apreciez îndemnul prezidențial de a mă alătura milionarilor - chiar mi-aș dori asta - dar, cu tot respectul, dacă ar fi să aleg un sport scump, prima opțiune ar fi echitația. Apoi, tirul. E tot pe bază de concentrare și orientare în spațiu. Avantajul e că, pe ținta aia de carton, îți poți imagina orice. E terapeutic. Cathartic, chiar. De pildă, îți poți închipui, de-a valma sau individual, toți nechemații, incompetenții și inepții care ne conduc de 30 de ani încoace.

Dar n-o să mă apuc de tir sportiv. Rămân la exercițiile mele modelatoare de abdominali, croitori și deltoizi. Nici de golf n-o să mă apuc. Golful e pentru milionari. Și pentru președinții care ignoră cu grație situația economică a țării pe care o conduc și au impresia că au câștigat o vacanță de 10 ani la Monte Carlo, nu obligația de a gestiona, timp de un deceniu, o țară în care salariul minim pe economie nu atinge nici trei sute de euro.

foto: askideas

 

Ivan Patzaichin

And it's breaking over me
A thousand miles down to the sea bed

I found the place to rest my head.

Când anunți în direct, la televizor, moartea unui om pe care îl cunoști, mori și tu un pic. Îți faci rană în palma în care-ți înfigi unghiile ca să nu plângi, ca să nu-ți tremure vocea, ca să nu... Și vorbești. Pentru că asta e treaba ta. Nu interesează pe nimeni cum l-ai cunoscut pe omul ăla, cât de mult te-a impresionat, ce emoție ți-a stârnit întâlnirea cu el. Cu statuia vie.

Și e firesc să fie așa. Nu contezi tu, ci el. Acum, Ivan Patzaichin. Singurul om din vremea mea despre care știu să fi avut statuie din timpul vieții. Și i-a fost jenă din pricina asta. Da, jenă. Pentru că așa era Ivan. Mereu părea stânjenit de faptul că e atât de cunoscut, mereu părea că ar fi vrut să se ascundă cu totul într-o crăpătură din perete când oamenii se minunau că e chiar el, în carne și oase. 

Dacă modestia și bunătatea ar fi fost discipline olimpice, și la astea ar fi avut medalii de aur.

Probabil că, duminică dimineață, Caron a făcut o plecăciune și i-a oferit lui Ivan vâsla, să treacă peste Styx. Iar Ivan probabil că a zâmbit fâstâcit, a roșit și a șoptit că nu merită așa o favoare. 

Ape line și însorite, Ivan Patzaichin! A fost o onoare să ne intersectăm de partea asta a luciului.

Pierdut izoletă. O declar nulă.

Dragii babei,

O să vă zic o poveste. Ah: dacă aveți de gând să mă etichetați "conspiraționistă", puteți să vă băgați eticheta aia în buzunar, lângă masca N95. Știu că există coronavirusurile de multă vreme și că afectează diverse specii. Iar cel mai tânăr vlăstar al familiei, Covid, e o scârbă parșivă care dă cu șișul la un meci de box sau, dimpotrivă, fuge când te aștepți să tragă cu un AK-47. Că d-aia stau nas în nas covidați cu sănătoși, iar unii n-au nimic, în schimb alții, care n-au ieșit de sub pat de un an jumate, ajung prin secții ATI. Deci nu, nu pun la îndoială existența unui virus. Ci logica modului în care a fost și este gestionată toată povestea asta. Lo-gi-ca, da? Sau, mai degrabă, semnalez lipsa ei. 

Să-ncepem cu-nceputul:

CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ

„Purtați mască numai dacă aveți simptome de răceală sau gripă, ori dacă vă întâlniți cu o persoană bolnavă.” Acesta era mesajul de interes public cu  care autoritățile inundau toate canalele de comunicare la începutul primăverii lui 2020, atunci când Președintele Iohannis abia aflase despre „situația din China” și ne spunea că nu e cazul să ne isterizăm „din cauza unei gripe”. Drept e că „situația” începuse să iasă din țara de origine, ca orice produs chinezesc de export care se respectă. Tot drept e că, atunci când masca trebuia purtată doar în situațiile mai sus menționate, nu se mai găseau în farmacii măști nici să tragi cu tunul. 

Am zis "tun"? A venit și el mai târziu, când purtarea măștii a devenit obligatorie mai întâi la interior, apoi peste tot - deși piața a fost brusc inundată de așa-zisele măști chirurgicale (cele mai multe neconforme, produse în condiții insalubre și importate de firmulițe dubioase, apărute peste noapte), bucățelele alea de material ajunseseră să valoreze greutatea lor în aur. Asta, în condițiile în care, cu doar o lună-două înainte, le găseai în farmacie cu 50 de bani bucata. Asta înseamnă să nu ratezi momentul, dacă ești un bun om de afaceri. 

Între timp, măștile s-au mai ieftinit, dar s-a mai întâmplat un fenomen: dacă tot devenise ubicuă, masca a fost înglobată în ținută, ca accesoriu. Vorba aia, dacă tot e musai s-o port, măcar să-mi placă un pic. Așa au apărut măștile din diverse materiale textile, pe care le puteai spăla și refolosi. Doar că importatorii de „medicinale” au rămas cu ale lor pe stoc. Ce ne facem, fetelor? Păi, de pildă, le interzicem copiilor să le mai poarte la școală pe cele textile, eventual croite pe măsura lor, și îi obligăm să poarte din celelalte, de unică folosință, că doar nu le-am importat degeaba, nu? 

IZOLAREA ȘI IZOLETA

La început ni s-a zis că, dacă ne infectăm, trebuie să anunțăm DSP și medicul de familie, să ne izolăm acasă și să urmăm tratamentul prescris. Mergem la spital doar dacă ni se agravează starea. Nu a trecut mult și, dacă dădea Sfântu' să strănuți, să ai nițel guturai sau oleacă de febră și te împingea păcatul să îți faci test RT-PCR (multe cu rezultate fals pozitive, după cum chiar medicii au recunoscut; în plus, insuficiente pentru a pune un diagnostic în absența unor investigații suplimentare, cum ar fi aflarea încărcăturii virale și a potențialului infecțios - a spus-o chiar creatorul lor, care a avut norocul să moară în 2019 și să nu vadă cum și-au bătut alții joc de munca lui), veneau niște oameni în combinezoane care te băgau în sarcofag d-ăla de plastic și te duceau la spital, chit că simptomele tale nu te calificau nici pentru vreo gripă mai acătării, d-apoi pentru secția ATI.

De ce erau spitalele suprasolicitate? Păi, fix de asta. Din cauza internărilor inutile. Cunosc doi oameni care au fost luați de acasă în toiul nopții cu izoleta și ținuți în spital două săptămâni, doar ca să li se dea Paracetamol de trei ori pe zi. Oamenii se simțeau foarte bine - el avea simptome slabe de răceală iar soția lui nu avea niciun simptom. Fetița lor, care stătuse cu ei în casă (!), a fost trimisă la bunicii aflați, desigur, "în grupă de risc", adică 65+. Bine gândit, nu? 

LOCKDOWN-UL ȘI DECLARAȚIA 

Și ne-au pus să stăm acasă. Cu hashtag și tot ce trebuie. Cu mașini de poliție din ale căror difuzoare răzbatea, periodic, pe străzile pustii, îndemnul imperativ de a nu părăsi locuința. Dar ce te faci cu oamenii care trebuie, totuși, să iasă? Simplu: îi pui să completeze o declarație pe proprie răspundere. Declarație valabilă și în cazul localităților aflate în carantină, de parcă, lângă polițistul care verifica documentele împricinatului stătea și un reprezentant al lui Sars-Cov-2 care citea hârtia aia și zicea "Bine, treci, pe tine nu te contaminez dacă zici că ieși cu treabă." Carantină, carantină, da' până la declarație. 

Sars-Cov-2 părea să aibă o înțelegere cu autoritățile și în privința intervalului orar când putea să-și facă de cap: timp de două ore pe zi era „piua” pentru pensionari care aveau voie (ce umilitor!) să iasă la medic, la cumpărături sau unde mai aveau ei treabă. Noaptea, în schimb, umbla covidul pe străzi în haite, ca maidanezii de odinioară. Altă explicație nu poate exista pentru interdicția de a circula între orele 23 și 5. Bine, nici de clădirea Guvernului nu se atingea covidul, că de aia puteau miniștrii să petreacă liniștiți, fără măști, fără distanțare, fără nimic. La fel, și în localurile agreate. Restul, ducă-se; ce dacă dau faliment? 

„Reducem programul supermarket-urilor în weekend, ca să evităm aglomerația”. Logic, clar! Dacă ai un acvariu de 200 de litri și ții în el 20 pești, vei reduce considerabil aglomerația mutându-i într-un acvariu de 100 de litri. Are sens. 

VACCINUL ȘI CERTIFICATUL 

În sfârșit, a apărut vaccinul. Mai multe, chiar. În cazul vaccinurilor clasice, cu virus viu atenuat, durează cel puțin 2 ani de când îi vine unui cercetător ideea până când serul respectiv ajunge să fie administrat masiv. Există niște etape care nu pot fi sărite, oricât ai investi. Reacțiile corpului uman, de pildă, nu pot fi grăbite cu bani. De asta, până când nu se încheie toate fazele de testare pe oameni, produsele farmaceutice nu sunt scoase pe piață ca fiind sigure. De altfel, și în prospectele vaccinurilor anti-covid scrie foarte clar că ultima etapă de testare este în curs. "Dar vai, tehnologia mARN e ceva la care se lucrează de 15 ani!" Așa e. Și, în 15 ani, toate autoritățile sanitare au refuzat să îi dea aviz pozitiv pentru că nu au considerat-o suficient de sigură.

Cât de eficient este vaccinul? Potrivit producătorilor, cel mai bun (sau cel mai bine marketat) dintre ele are o eficiență cuprinsă între 91 și 95%. Conform aceleiași surse, el nu te împiedică să iei virusul, să faci boala și nici s-o dai mai departe. Tot ce face este să te ferească de formele grave ale covid-19. Dacă ne uităm la datele oficiale (adunate de la autorități sanitare din toată lumea pe worldometers.info), înainte de zorita apariție a vaccinurilor, 97% din cazuri erau cu simptome ușoare sau moderate. Așadar, eficiența naturală a sistemului imunitar este cu cel puțin două procente mai mare decât a celui mai bun vaccin anti Sars-Cov-2.

Cu toate astea, certificatul de vaccinare îți conferă o libertate de mișcare mai mare decât rezultatul negativ al unui test RT-PCR sau rapid. Repet: vaccinat fiind, poți lua și da virusul. Nu protejezi pe nimeni. Aproape că nici pe tine. Deci? Un nevaccinat care vine din nu știu ce țară și are test negativ stă în carantină. Un vaccinat netestat, care coboară din același avion, poate să zburde liniștit pe unde vrea el și să împrăștie cu generozitate virusul despre care nu știe că îl are. Iarăși: perfect logic. 

„Bun, să admitem că imunitatea înnăscută e mai eficientă, procentual vorbind. Dar persoanele imunocompromise ce fac? Ele trebuie să se vaccineze!”

Să lămurim întâi ce înseamnă „imunocompromis”. Există oameni a căror imunitate naturală este foarte scăzută sau lipsește cu desăvârșire, fie din pricina unei boli (SIDA, de pildă), fie a unui tratament cu imunosupresoare - așa cum este cazul pacienților cu transplant, care sunt nevoiți să își "anihileze" imunitatea măcar temporar, astfel încât corpul lor să nu respingă organul transplantat. Dacă rostul unui vaccin este acela de a-ți învăța sistemul imunitar să se lupte cu un agent patogen fără ca tu să treci prin boala respectivă, dar sistemul imunitar este incapacitat, ce mai învață vaccinul și pe cine?

TRATAMENTUL

O vreme, Remdesivir a fost administrat cu mare larghețe bolnavilor din spitale. La fel și zeci de litri de oxigen. Potrivit unui studiu al Societății Britanice de Pneumologie, administrarea de oxigen în cantități mari și/sau pe termen lung distruge țesutul pulmonar și poate duce chiar la decesul pacientului. „Ce prostie! Oxigenul e vital!” Categoric! La fel și apa. Dar, dacă cineva îți pune în gură o pâlnie și îți toarnă prin ea 5 litri de apă în două minute, s-ar putea să nu te simți prea bine.

Iar Remdesivir-ul... Multe dintre efectele sale adverse - tuse, insuficiență respiratorie sau cardiacă, probleme renale, dureri de cap, astenie severă - se suprapun 1 la 1 cu unele simptome atribuite covid. Nu pot să nu mă întreb câți dintre cei tratați în spital cu acest medicament s-au chinuit în halul ăla din cauza bolii, și câți din cauza tratamentului. 

CONCLUZIILE MELE

Nu sunt medic. Însă, de când mă știu, mi-a plăcut logica. Și mi-a plăcut să mă documentez din cât mai multe surse credibile și verificabile despre lucrurile pe care nu le cunosc, dar pe care vreau să le înțeleg.

Documentându-mă, am înțeles un singur lucru: că nu e nimic de înțeles. Repet: virusul există, iar vaccinurile (cele care trec proba timpului și își dovedesc eficiența) sunt una dintre cele mai importante invenții ale științei. Însă, din primăvara lui 2020 încoace, trăim în haos. Or, vorba unui personaj de film, „haosul e o scară”. Trebuie doar să ne uităm cu atenție la cei care au ajuns în vârful ei. Cel mai probabil, sunt aceiași care au construit-o. 

 

foto: jcarcamoassociates

Cum să-ți ucizi sufletul în trei pași. Partea a III-a și Epilog

 Al treilea pas: Târful

Treptat, nu știu cum, am devenit un soi de colegi de apartament care dorm în același pat. Distanța rece dintre noi s-a lățit și s-a transformat în crevasă înghețată.

Îmi pun întrebări. Cum nu reușesc să răspund la ele, i le pun și lui.

- Sunt stresat, Graso. Sunt cu nervii praf, am o groază de chestii de făcut, nici nu mai știu cum mă cheamă. Îmi revin eu. Te iubesc, tu n-ai nicio vină.

N-am, așa cred și eu. Dar crevasa e tot acolo.

*

Continuăm să ieșim. Cu prieteni. Mai mult ai mei. Inclusiv cu S., ospătărița. Ba chiar, cu S. am mers odată la Alexandria. Cu ea, cu soțul ei și cu D. Soțul ei nu-l place deloc, dar deloc pe D.

- E nebun, măi, îmi spune ea. Nu-nțeleg ce are cu omul. Că se uită nu știu cum, că ce-s glumele alea, că nu știu ce... Oricum nu mă mai înțeleg cu el. Nu mai seamănă deloc cu G., așa cum l-am cunoscut. Nici fii-mea nu mai comunică la fel cu el. Și e tac-su!

Mi-e milă de ea. O dată a și plâns, povestindu-mi despre soțul ei, G. Și cu banii se descurcă greu...

Așa că ieșim în oraș. Fără soț. Doar ea, fata ei, D. și cu mine. S-o scoatem puțin din starea aia proastă. Și reușim. S. râde, se simte bine, la fel și fata.

Mai ieșim. Fără fată, dar cu S. și cu alți prieteni, într-un club. Undeva prin Centrul Vechi. Într-un local unde e muzică tare bună, mai din adolescența noastră, așa. Bem, dansăm, chiar e o seară reușită.

La un moment dat, D. îmi spune că vrea să mergem acasă. Atunci, pe loc.

- Mai stai, măi, puțin. Oamenii mai au băutură în pahare, nici nu-i așa de târziu, ce te-a apucat?

- Nu mai pot, că nici azi noapte n-am dormit.

Așa-i, n-a dormit. A ieșit cu băieții. Iar. Chestie care nu mă deranjează neapărat, dar cu ei ai stat până dimineață și acum ți-e somn?

S. parcă îmi aude gândurile:

- Păi de ce n-ai dormit?

- Că am băut până la 4.

- Și ce? Ai băut cu mine?

Ceva îmi sună aiurea. Nu-mi dau seama exact ce anume, dar ceva e greșit, foarte greșit.

„Ai băut cu mine?” Asta e ceva ce aș fi putut zice eu, nu? De ce o spune ea? De fapt, de ce se bagă ea în discuția asta? Ar trebui să fie între mine și D., nu între mine, D. și S.

Nu spun nimic atunci, pentru că nici nu știu ce aș putea spune.

Plecăm.

*

În zilele următoare, încep să mă gândesc. La ieșirile lui tot mai dese, cu prieteni pe care nu îi știu. La veșnicele lui cheltuieli neprevăzute, la evenimentele firmei unde nu au ce căuta iubitele sau iubiții. La crevasa înghețată și neclintită dintre noi. La biletul galben, rupt în bucățele, pe care scria „mă mai iubești?”, pe care l-am pescuit cu peria din toaletă pentru că nu pricepeam ce naiba plutește acolo, așa de încăpățânat.

- Ce-i cu ăsta? l-am întrebat.

A râs.

- O glumă a unei colege. „Îndrăgostita”, îi spunem noi. Îmi poartă sâmbetele de nu știu când, doar ți-am mai povestit de ea.

Așa-i, mi-a povestit.

- Și?

- Și... mi l-a lăsat pe birou. L-am luat cu gândul să ți-l arăt și să râdem.

- Atunci de ce l-ai aruncat la WC?

- M-am gândit că poate o să te superi...

- Și așa nu crezi că mă supăr, sau ce? Pe bune?

- Graso, între mine și ea n-a fost, nu este și n-o să fie niciodată nimic. O știu de mult. Dacă până acum nu s-a întâmplat, nici că o să se-ntâmple de-acum încolo.

*

Într-o zi, vine cu o sacoșă de mărunțișuri. Un tablouaș, niște agende, rahaturi.

- Ne mutăm cu biroul, astea erau prin sertarele mele. Nu le mai car în partea cealaltă. Lasă-le și tu aici, că m-oi uita eu prin ele să văd ce țin și ce arunc.

Le las.

*

El scrie în continuare pe facebook. Normal, și eu scriu. Dar, acolo, el e altcineva. Cineva care suferă, care e singur pe lume, care se retrage, seara, în casa lui goală, și pe care nenumăratele și empaticele lui cititoare îl consolează, în comentarii care mai de care mai profunde. Cineva în a cărui viață eu nu par să exist.

Oare așa se simte cu adevărat? Sau își creează un personaj? Dacă își creează un personaj, atunci o poate face dintr-un singur motiv. Nu?

*

Alexandria nu e pe Lună. Am destui cunoscuți de pe acolo. Oameni cu care lucrez, oameni care locuiesc prin apropiere. Oameni.

La un moment dat, cineva îmi spune că ar trebui să-l întreb despre o tipă, V.M.

- Ce să-l întreb?

- Tu întreabă-l. Vezi ce zice.

Îl întreb.

- Ce te-a apucat? Cum adică?

Aproape că i-au alunecat ochelarii de pe nas de mirare.

- Cine e V.M., asta te-am întrebat. Te rog, nu-mi răspunde cu întrebare la întrebare.

- E o tipă din Alexandria. O nebună. Am fost combinați la un moment dat, ne-am despărțit, după care n-am mai scăpat de ea.

- Băi, mai bine-mi zici. Adică, e mai nasol să mă minți. Că vezi ce mică e lumea. Orice ar fi vreodată, crede-mă că e mai bine să-mi spui adevărul.

- Asta e tot, chiar nu-i nimic altceva de zis. Ce naiba, de ce te-aș minți?

*

Își cumpără un iPhone. Nou. Cel vechi nu prea mai mergea. Da, nu stăteam deloc strălucit cu banii. Și nici „împrumutul” nu mi-l returnase. Dar nu sunt meschină. Suntem împreună, nu? Muncește mult – de nu știu câte ori îl sunaseră de la firmă să modifice câte un proiect și să-l urce în SEAP cu un sfert de oră înainte de miezul nopții – iar asta îi afectează și sănătatea. Suferă de hipertiroidism, iar stresul ăsta constant nu-i face bine deloc. Poate că nu-i strica să-și facă un cadou ca să-și ridice moralul.

Își cumpără și un ceas. Frumușel, parcă Tommy.

- De la hoți, îmi zice. Îți place?

- Da, e chiar mișto.

- O sută de lei am dat pe el. Super ofertă.

Râde.

Zâmbesc.

- Să-l porți sănătos.

*

Am o problemă de sănătate. Care presupune o mică intervenție chirugicală, chiar înainte de Paște. Ajung acasă cu niște dureri cumplite.

- Vezi că eu o să plec până la Alexandria.

Mă uit la el, mută. Doar strâng din dinți, în ritm cu pulsațiile de durere. Continuă:

- N-am o stare bună; vreau să merg până acasă, să stau acolo, în grădină, să mă adun.

Acasă. Casa aia pe care eu n-am văzut-o niciodată. Și am fost la Alexandria de vreo trei ori.

- Vreau să merg, de Paște, și la mormântul mamei.

La asta n-am ce să zic.

Așa că tac.

E Vinerea Mare. El a plecat imediat după prânz. Eu am rămas acasă, zvârcolindu-mă de durere și târându-mă între pat și WC până când n-am mai avut ce voma.

De dureri.

De durere.

De silă.

*

Revine. Îmi cere iertare că m-a lăsat singură de Paște. Îmi spune că s-a gândit mult. La toate. La noi. Că vrea să facă să fie bine. Să fim bine.

Ieșim. La cârciuma unde lucrează S.; D. stă lângă mine, pe banchetă, și își butonează iPhone-ul cel nou.

Dacă nu-s ale mele, eu nu țin minte parole, PIN-uri, nimic. Și nici nu scormonesc. Nu-s genul care-și caută bărbatul prin buzunare și prin portofel. Remarc în trecere că ecranul și-l deblochează cu un PIN, dar nimic mai mult. Și scrie.

Scrie, scrie, scrie.

Asta e. Și eu scriu. Am o grămadă de oameni cu care mă conversez pe facebook. Nu-nseamnă nimic.

Îi sună telefonul. Răspunde. Iese din cârciumă, agitat.

De multe ori, când suntem în oraș, iese din local. De fumat, încă se fumează peste tot. Iese mereu să ia aer și se întoarce după vreo 10-15 minute.

O fi din cauza tiroidei.

De data asta se întoarce și-mi spune că trebuie să ajungă până la birou, că a uitat cineva să facă nu știu ce. Iar el stă cel mai aproape.

- Te superi?

Nu mă supăr.

Niciodată nu mă supăr.

Epilog

Dimineață. Doarme. Eu mă trezesc înaintea lui. Trebuie să fac gimnastică – spate făcut țăndări de prea multe ore state pe scaun – și să mă pregătesc să merg la serviciu. Primul jurnal e la 12, dar pe la 10.30 trebuie să fiu în redacție.

Intru în bucătărie, să pun de cafea. Ca niciodată, telefonul lui e pe masă, la încărcat.

Bing.

Nu-l bag în seamă.

Bing. Bing. Bing.

Cine naiba e așa de insistent la ora asta, de dă atâtea mesaje? E abia opt. O fi cineva de la serviciu. Ia să văd dacă e așa, măcar să-l trezesc și să-i zic să sune înapoi.

Nu e de la serviciu. Văd ultima notificare: e un mesaj de pe facebook.

„Abia aștept să ne vedem.” Kissing face.

Atunci îmi amintesc tot. Și bilețelul galben, și „nu cu mine ai băut”, și tristețea lui de bărbat singur de pe facebook, și ieșirile cu băieții.

Tot.

Am senzația că mi-am ieșit din corp și că mă privesc de undeva, din afara mea. Mă văd cum iau telefonul, îl scot din priză și îi deblochez ecranul. Nu știu cifrele PIN-ului. Doar îmi amintesc mișcările pe care le-au făcut degetele lui lungi și frumoase. Ca de pianist. Sau de chirurg. Sau de hoț de buzunare.

Mesajul e de la o fată. Cu care se va vedea la o cafea. Peste câteva ore.

N-am făcut asta niciodată, până atunci. Și nici după aceea. Știu că e urât, că nu se face. Mi-e jenă. Jenă de mine.

Mă uit și în alte mesaje.

Descopăr acolo o întreagă lume. Una pe care nu o cunoșteam și nici nu mi-aș fi dorit vreodată s-o cunosc.

Conversații întregi cu V.M. „Nebuna” din Alexandria de care nu mai putea scăpa. Cu care tocmai se reculesese de Paște. Care-l întrebase dacă e adevărat ce auzise ea, că suntem împreună și că locuim împreună, la București. „Nu-i adevărat, stau singur aici, ce-ai?”. Tot ea îi făcuse cadou și ceasul.

Fată fină, ceasul era frumos.

În alte circumstanțe, am putea fi prietene. De fapt, chiar și în circumstanțele astea. În fond, ea n-are nicio vină. Și nici celelalte. Nu îmi datorau absolut nimic.

Vinovat nu e cel sau cea cu care înșeli. Ci tu, cel sau cea care înșală. Cu o singură excepție: atunci când cealaltă sau celălalt îți e prieten. Sau se străduiește să pară.

Buna mea amică S., de pildă, îi scria că-l iubește. Că nu mai poate să trăiască fără el și că e dispusă chiar să-și părăsească soțul. Până atunci, însă, făceau planuri să meargă împreună la film, într-un weekend. Când eu lucram.

Sacoșa cu mărunțișuri? Lucruri returnate de o fată cu care locuise.

„Simt că mă sufoc în casa asta, aș ieși pe geam” îi scria unei tipe, jurnalistă de televiziune. A.M.B. pe numele ei. Întâmplarea a făcut ca, la un moment dat, mult mai târziu, să ajungem chiar colege. „Păi hai să ne vedem la Mc. Donald’s în juma’ de oră”, îi răspunsese ea. Da, știa că suntem împreună și casa din care D. spunea că ar fi ieșit pe geam era casa mea.

„Îndrăgostita” nu lipsea. Banii de care D. avea mereu nevoie? „Îndrăgostita”, cea cu care nu fusese și nu avea să fie niciodată nimic, avea datorii mari. Dar „ne descurcăm noi. Mereu ne-am descurcat”. Așa o încuraja D.

Și altele.

Și altele.

Și altele.

Cohorte de femei în toată firea și de puștoaice. Unora le cerea poze. Altora le trimitea el. Da, și poze „d-alea.”

Mi s-a făcut scârbă. Atât de scârbă, încât mi-a paralizat mintea. Am pus telefonul la loc, pe masă, și am pornit spre baie. Trebuia să mă pregătesc să merg la serviciu, nu?

În prag, m-am oprit.

Ce dracu’ fac, m-am tâmpit de tot?

M-am întors pe călcâie și am pornit spre dormitor. Am dat ușa de perete și am început să-mi răcnesc toată durerea, frustrarea și iubirea transformate brusc în ură oarbă.

La început buimac, când a priceput ce i se-ntâmplă n-a reușit decât să îngaime „mi-ai umblat în telefon?”

Aia a fost clipa în care am învățat că pot face bagaje în mai puțin de douăzeci de minute. Ce n-a încăput în gențile de voiaj, i-am pus în saci de gunoi.

Tot acolo l-aș fi pus și pe el.

A plecat la serviciu și a revenit pe seară, cu un taxi și cu lacrimi de crocodil, să-și ia și celelalte lucruri.

Și eu am plecat la serviciu dimineață, după ce l-am dat afară.

Am prezentat trei jurnale în ziua aia. Cu inima făcută țăndări. Aș fi urlat, aș fi spart, aș fi omorât pe cineva.

N-am făcut-o. Am zâmbit, am vorbit, am citit știri. Nici nu am mers la toaletă ca să plâng. Nu mai puteam s-o fac.

Plânsesem destul, după ce-l alungasem din casa și din viața mea, așezată pe podeaua bucătăriei, urlând „de ce”?

Am vorbit și cu (acum fosta mea amică) S. M-a mințit cu nerușinare. Că am înțeles eu greșit, că nu despre asta era vorba...

Iar mi s-a făcut scârbă.

Banii mi i-am recuperat după vreun an și multe insistențe.

S-a apucat să-i povestească unei femei minunate, A., – cu care doar lucrasem împreună ocazional – că el nici nu crede că m-a iubit, de fapt. Că sunt fată bună, dar cam bătrânicioasă. Dar ea, ea ar vrea să se vadă cu el la o cafea?

Femeia l-a oprit din povestit și mi-a trimis screenshot-uri cu toată conversația lor. Suntem best friends de atunci. Cred că ăsta e singurul lucru bun pe care l-a făcut D. pentru mine.

O amică, o femeie care-l cunoaște din Alexandria m-a întrebat dacă m-a bătut și de asta ne-am despărțit. Am făcut ochii mari:

- Ce?! Nu, cum să mă bată? Ce-ți veni?

- E, păi, în Alexandria se știe că așa face. Am niște povești... Am înțepenit când v-am văzut împreună.

Am aflat și eu, după aceea, poveștile. Reale. Da, eseistul și intelectualul de facebook D. e bătăuș de femei. Sigur, asta nu l-a împiedicat să-i scrie plin de compasiune și de indignare lui A. (chiar cea cu care el m-a împrietenit fără voie) după ce ea și-a spus public povestea despre abuz și violență.

L-am mai văzut. El traversa o străduță, pe trecerea de pietoni. Eu, în mașină, tocmai viram. Am frânat și am încremenit cu ochii în ochii lui.

„De ce te-ai uitat la mine cu atâta ură?” mi-a scris în seara aia.

„Nu era ură”, i-am răspuns. „Era efort. Mă chinuiam să nu calc accelerația.”

Mi-a mai scris după aceea. Să mă felicite pentru lansarea unei cărți. Apoi, pentru lansarea altei cărți. Mai târziu, mi-a scris ca să mă invite să ne vedem undeva și să-i spun tot ce am de spus, „să mă descarc”.

Nu pot să mă descarc așa cum mi-aș dori, pentru că o „descărcare” de genul ăsta se pedepsește cu mulți ani de închisoare. Și sunt claustrofobă.

L-am refuzat politicos.

Așa am început să-mi pierd sufletul. În fiecare sac de gunoi în care îi puneam hainele, puneam și o bucățică din ce era viu în mine. Din ce era simțire.

Dar n-am vrut să mă opresc din a crede.

După el, am mai crezut. De două ori.

L-am crezut pe C., atunci când îmi spunea că sunt făcută pentru el, pentru brațele lui, pentru sufletul lui.

L-am crezut și pe B., care plănuia vieți întregi cu mine undeva, pe malul unei ape.

Fiecare dintre ei a reușit să mă convingă că e autentic. Că nu e minciună. Că pot să-mi dau voie să simt. Să cred. Să fiu.

Fiecare dintre ei a reușit să ucidă ce mai rămăsese.

Mi-am dat seama de asta într-o zi, uitându-mă la oamenii mulți, așezați la o masă mare de pe terasa unei cârciumi. Cupluri, copii. O zi de naștere, probabil.

Atunci m-am surprins uitându-mă la un bărbat care își butona telefonul, lângă soția lui, și întrebându-mă „Oare îi scrie celeilalte? Oare femeia asta de lângă el știe că are pe altcineva? Oare are și ea pe altcineva? Oare știu unul de altul?”

Acum nu mai pot vedea oameni, ci măști. Uneori, aștept să cadă singure. Alteori, încerc să le smulg. Știu: s-ar putea ca, într-o zi, să smulg carne vie. Să dau peste un om autentic și să nu-l cred.

S-ar putea.

Dar s-ar putea să nu.