Florescu. Maria Florescu

Așa o chema pe străbunica mea din partea mamei. Soțul ei, Traian Florescu, cizmar de fițe din Târgoviște. Cred că era echivalentul unui shoe designer din zilele noastre, dacă mă gândesc că veneau la el cucoane de la București să-și facă pantofi după ultima modă pariziană.

Străbunica se trăgea din neam de italieni, iar străbunicul, din neam de greci. Cum se traduce asta? Păi, el era talentat și versatil, iar ea aprigă și posesivă. Și extrem de atentă la toate detaliile legate de casă. Schimba slujnicele ca pe batiste, dar nu pentru că le-ar fi dat ea afară, nu. Plecau singure. Când spălau rufe la copaie, în curte, iar peste umărul lor asudat se ițea capul blond cu ochi albaștri al lui Madam Florescu, le îngheța sângele în vene.

 - Să iasă apa ca vioreaua, auzi? Atât le spunea. Era de-ajuns. Dar nu erau vorbe învățate ca să bage spaima în sârboaicele care veneau să lucreze în gospodărie. Credința ei, transmisă următoarelor generații de femei din neam, era că „femeia trebuie să știe să facă de toate prin casă, ca să știe ce să-i ceară menajerei”. Corect. Asta se aplică oricui are subalterni.

Pe mașina de gătit, toată iarna stăteau la cald o cratiță uriașă cu pomana porcului și una cu cartofi tăiați mare și prăjiți în untură. Nenorocire pentru artere, binecuvântare pentru papile. Și pentru nepoții care veneau de afară cu nasurile înghețate și stomacul lipit de spinare. Gătea excelent străbunica. Atâta că, uneori, străbunicului i se făcea poftă de câte o mâncare de inimă de vită. Tare mult îi plăcea. Ei, deloc. Îi și spunea asta. Uneori, el își forța norocul și cumpăra o inimă mare de la măcelărie. O aducea acasă și o punea, încet, pe masa din bucătărie. Se uita pieziș, de jos în sus în ochii ei. Iar ochii albaștri începeau să arunce flăcări.

 - Traiane, ți-am zis să nu cumperi inimă.

 -Da, Licuțo, știu, dar... mi-a fost poftă și, na... Să vedem, o curăț eu, nu te supăra, te rog...

Ochii albaștri se aprindeau și mai tare. Vorbele, însă, continuau să fie măsurate și aproape șoptite.

 - Traiane. Ți-am spus. Nu cumpăra inimă.

Apoi mâna ei apuca repudiata bucată de carne de pe blatul de lemn învelit în tablă subțire și lucitoare de la atâta frecat. În clipa următoare, inima respectivă își redobândea libertatea. Peste gard.

Tare mult își dorea Traian s-o vadă mulțumită pe străbunica. Îi comanda de la București rochii și blănuri din colecțiile pentru anul următor. Dacă ar fi știut ce-i aia, cucoanele din Târgoviște probabil că ar fi spus despre ea că e fashionistă. Nu știau. O priveau însă, admirativ-invidios, când trecea prin centru în șareta condusă de străbunicul, cu unul din caii lor frumoși înhămat. Cal care, uneori, se mai oprea la câte o poartă necunoscută Mariei, dar cunoscută lui Traian. Și bietului patruped, devenit trădător fără voie.

 - Fir-ai al dracului, Traiane.

Atât spunea madam Florescu. Iar Traian făcea penitență o vreme. Și își răscumpăra, cumva, vina.

N-am apucat s-o cunosc. Cred că aș fi iubit-o tare, tare mult pe madam Florescu. A dracului muiere a fost. N-a îngenuncheat-o decât pierderea celor doi băieți ai ei în război. Nu și-a dat, însă, voie, să se prăbușească sub greutatea durerii. Uneori, deschidea dulapul din lemn pictat și lăcuit, în care erau hainele băieților și le îmbrățișa, plângând în tăcere. Apoi le făcea nepoților o tavă de gogoși și una de minciunele.

Meșterii de aripi

Cu toții avem vise. Unii - cei mai fericiți dintre noi - avem și visuri. Spun „cei mai fericiți” pentru că un vis, indiferent dacă ajungi sau nu să ți-l transformi în realitate, e ceva care te ține în viață și te împinge mai departe.

Desigur, să visezi e un lucru bun. Dar să reușești să-ți scoți visul ăla dintre circumvoluțiunile propriei materii cenușii, să-l întorci pe toate părțile, să-i dai o față comercială și să începi să-l arăți lumii, ei, pentru asta e nevoie de curaj. Și de ceva nebunie. Și de asumarea faptului că mulți nu vor înțelege și te vor considera ciudat, inadaptat, arogant sau pur și simplu prost.

În tot acest timp, alții te vor ajuta să-ți construiești aripi. Nu zgomotos, ci în liniște. Nu ostentativ, ci discret. Nu cu ironie, ci cu credință în tine. Nu pentru că așteaptă ceva, ci pentru că nu vor ca tu să aștepți prea mult înainte de a fi împlinit.

Oamenii ăștia sunt cei care te ridică. Cei pe care pășești nu pentru că i-ai desconsidera, ci pentru că se așază să-ți fie treaptă. Pentru că ei cred despre tine că meriți. De câte ori le-ai mulțumit? Ei te-au făcut să fii ceea ce ești acum. Ei sunt cei care, fără să simți, ți-au mai pus câte o pană fermecată în aripile pe care credeai că le împletești de unul singur. Iar atunci când îi urai, gândind că te împiedică să zbori, doar te țineau ancorat pentru că sus era furtună. 

Ei sunt meșterii tăi de aripi.

De azi

• Monica Macovei nu mai e Nelson Mandela, ci Sfântul Gheorghe care se luptă cu balaurul corupţiei. Mâine s-ar putea să fie Scufiţa Roşie.

• Ponta şi Dragnea insistă că e bine ca primarii să aibă o lună jumate în care să se hotărască dacă vor cu Mao sau cu Ţao. Pentru că şi pedeliştii au făcut aceeaşi porcărie în 2006. Pe modelul "ce rost are să inventăm măgării noi, când alţii le-au testat deja şi le-a mers".

• Divinul a întâmpinat-o pe Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, cu "uelcam, Cati!". Nu ştie, mă, cu protocolul diplomatic. Nu ştie! Dacă o întâmpina Ponta, îi zicea "Ce faci, fă, Caterino, aveai chef de o reuniune a diplomaţilor?"

• Eu cred că oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire epocală pe care au trecut-o sub tăcere: au reuşit să identifice organul responsabil cu simţul penibilului şi au realizat cu succes cel puţin o intervenţie de extirpare a lui. Mai cred că numitul Diaconescu Cristian a fost primul pacient. Altfel nu-mi explic seninătatea totală cu care acceptă să se facă de rahat în mod constant.

El.

Când îți amintești de cineva al tău care nu mai e, doare al dracului de rău. În schimb  - nenorocită ființă, omul - când vrei  și nu poți să-ți amintești de cineva al tău care nu mai e, nu doare. Te amorțește. Te înnebunește. Te scoate din minți. Te chinuie. E ca un lapsus perpetuu. Când al naibii nume îți stă pe vârful limbii și nu vrea, nici în ruptul capului, să se prelingă pe buze afară. Ce spun eu lapsus, e ca atunci când... Nu știu bine când ce. Știu doar că e cumplit să privești o fotografie și să-ți dorești cu disperare să îți vină în minte ceva, orice, o fracțiune de secundă în care omul ăla să se miște, să vorbească, să râdă, să urle, să fie viu. Și nu poți. Pentru că n-ai cum. Pentru că, atunci când brațele lui au încetat să te mai legene, tu nici măcar nu știai că exiști. Să ți-l construiești din poveștile altora, să ți se spună că era un om bun, că îi plăceau viața și șprițul, că făcea poante bune, că maică-tii i-a adus o cană de cafea întoarsă cu fundu-n sus și picurată cu zaț când ea a spus că ar vrea doar o picătură de cafea pe fundul ceștii. Că te iubea, că erai viața lui. Că te legăna pe picioare și bunică-ta îl certa pentru că te învață să adormi legănată. Că făcea fidea arăbească prăjită cu sos de alune care era așa de bunăăăă... Că dormea ziua și scria noaptea. Ca tine. Că ar fi fost mândru de tine. Ar fi fost? Ce rău sună asta. „Ar fi”. Ce ar fi făcut? Ce ar fi spus când erai mică și ușor de rănit? Ca acum, când ești mare. Oare i-ar fi bătut? Le-ar fi sunat părinții? Ce i-ar fi spus nemernicului care ți-a frânt inima? Ce ți-ar fi spus ție? Ar fi venit să bea cafea cu tine ca să-i povestești de noul tău iubit? Ți-ar fi luat mașina să dea o tură cu ea și să-ți spună că-i „de fete”? Și-ar fi dorit nepoți? I-ar fi plăcut apartamentul în care stai? S-ar fi jucat cu pisicul? I-ar fi plăcut cum scrii?

E greu. E tare greu să-ți construiești un om din întrebări. Mai ales atunci când întrebările alea ar trebui să-ți dea răspunsuri despre jumătate din tine. Poate că tocmai de aia ți-e greu să te explici pe tine, ție, uneori. Pentru că știi multe despre el, dar nu pe el. El e un album de fotografii și o sumă de amintiri. Ale altora.

Știu! Te simți furat. Înșelat. Și n-ai cum să recuperezi pierderea, pentru că omul ăla a dispărut definitiv acum 33 de ani. Când ne-om întâlni, o să avem multe de povestit. Sper să fie înțelegător. Doar e tata :)

Nunta Slută X. Cununia

indiscret.ro

Buldoaga plângea încet, pe tăcute, și își ștergea lacrimile cu vălul de borangic. Cu mâna cealaltă strângea și netezea spasmodic poalele rochiei de mireasă.

Lângă ea, privind-o chiorâș, era mătușa Mona, zisă a lu' Cațavei. O acritură de femeie, cu buze subțiri, care nu se despărțeau a râs decât după ce pupau paharul de țuică.

- Degeaba plângi acu', Buldoago. Ascultă la mine, că-s femeie bătrână și-ți vreau binele. Ți s-a urât să fii singură? Pricep. Da cine zice fă că tre' să te măriți cu Penel? Parcă nu puteți să vă țineți numa' așa, fără acte? Ce, te mai iei acuma după gura satului? După ce te-a tăvălit Traian în văzul lumii, nici nu mai are rost să te gândești la asta.

Buldoaga deschise gura să răspundă, dar cuvintele îi fură astupate de un hohot de plâns.

- Vorbește, fă, zi ceva, nu mai plânge așa ca proasta, spuse Mona lu' Cațavei, pe glas ridicat.

Începuse să-și piardă răbdarea. Fata asta netoată chiar nu pricepea că, dacă se mărită cu Penel, ia doar un mort de foame a cărui singură avere era că s-a născut în familie bună? (...)

Nunta Slută IX. Secretul

www.brianshore.co.uk

Buldoaga auzi poarta scârțâind și ieși zorită din bucătărie, ștergându-și mâinile ude pe un prosop curat, să-l întâmpine pe Penel. Se opri în prag ca trăsnită și lăsă ștergarul să-i alunece pe jos. Cel care închidea tacticos poarta era Traian.

Bărbatul puse zăvorul și se întoarse spre ea, rânjind.

- Ce mai faci, Buldoago?

Femeia strânse pumnii și fălcile și îl privi cu ochi în care surpriza era alungată de mânie.

- Ce mai vrei de la mine, Traiane?

Nu-și mai vorbiseră de când marinarul, țanțoș în fața perdelei din camera bună, îi spusese adio. Se despărțise de ea din vorbe, ca arabii. Încaltea, ăia spun de trei ori „mă despart de tine”, ca să fie clar. El spusese o singură dată. Dar nu încăpuse îndoială. După ce îi făcuse și semn cu mâna, Traian îi plecase din casă  - și din suflet - și se luase cu otreapa aia de Pâmpa. Și acum? Acum ce căuta în bătătura ei?

- Ce vrei? întrebă ea din nou.

Fără să răspundă, bărbatul porni agale spre șopron. Buldoaga puse mâna pe reteveiul cu care alunga câinii din poiata de orătănii și se luă după el.

- Fă, nu sări la bătaie, că te las lată aci, îi aruncă el peste umăr.

Descumpănită, femeia se opri preț de câteva clipe și privi bucata de lemn pe care o ținea în mână. De unde știe mereu ce fac? Nici n-a întors capul să se uite și știe. Mereu a fost așa. (...)

Cât face un mort?

Nu te interesează, pentru că nu ţi se întâmplă ţie. Nici alor tăi. Vezi o ştire la televizor, poate că zici "vai, oribil!", după care dai pe Discovery. Sau pe Eurosport. Sau îl dai dracului de televizor, că şi aşa numai nenoriciri arată, şi ieşi la o bere. Dacă vezi ştirea pe facebook, poate laşi un comment feelingos, dai un share sau nu faci nici una, nici alta, dai scroll down şi cauţi un citat cool de pe eCards.

E o singură problemă: morţii despre care afli din spaţiul virtual nu sunt virtuali. Cu toţii erau oameni ca tine, care verificau facebook-ul de pe telefon dimineaţa imediat ce opreau alarma, cărora le plăcea o anumită aromă de îngheţată, care îşi plimbau câinele când veneau de la serviciu, se bucurau pentru reuşitele copiilor şi se enervau în trafic.

Am văzut oameni care spun că morţii din Gaza sunt mai importanţi decât ăia din avion. Sau invers.

În ce se măsoară importanţa unui mort? Există o scală? Un mercurial al morţilor? Cum trebuie să moară cineva ca să fie considerat un mort valoros? Dacă mori acasă, în patul tău, eşti de rahat? Sau dacă mori în drum spre destinaţia ta de vacanţă? Dacă te calcă un prost pe trecerea de pietoni parcă mai câştigi puncte, hm?

Cred că suntem pe cale să devenim iremediabil androizi. În Ucraina, în Gaza, pe străzile americane comtrolate de gangsteri, în America latină a dealerilor de droguri, în Coreea de Nord, pe DN 53 mor OAMENI. Chestiile alea care eraţi şi voi înainte de a deveni evaluatori de morţi.

Nunta Slută VIII. Pregătiri

www.sibiu-turism.ro

Nouă zile. Atât. Peste nouă zile, Buldoaga avea să devină femeia lui Penel şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, nu doar în sinea ei.

Zâmbind gândului, femeia deschise lada de zestre. Era acolo bogăţie de cămăşi din pânză topită, pe care le croise şi le brodase cu mâna ei, încă de când era fată tânără. Sub ele, aşternuturi din ţesătură albă ca spuma laptelui, împăturite cu grijă şi aerisite mereu, ca să nu se îngălbenească pe la cusături. Peste toate, trona ea. Rochia de mireasă pe care Buldoaga o cususe cu mărgele şi fir de mătase în nopţile fără somn în care aştepta ca Penel s-o ceară şi să facă nuntă. Erau ani de-atunci. N-o ceruse. Stătuseră împreună aşa, necununaţi. Penel îi zicea nevastă, dar nu trecuseră pe la biserică. Pentru el, ea fusese femeia lui Traian şi aşa rămăsese. Chiar şi când se iubeau, Penel se întreba dacă, în timp ce îl mângâie pe el, femeia nu cumva se gândeşte la celălalt. De asta o şi lăsase. Mai târziu o lăsase şi Traian. (...)

Nunta Slută VII. Învoiala

minihobbyblog.files.wordpress.com

Buldoaga deretica prin curte şi îngâna un cântecel. Era veselă. Şi fericită. Una nu se trăgea din cealaltă, ci mai degrabă mergeau alături.

Veselia îi fusese pricinuită de vestea că Peseda se făcuse de râs în faţa lui Traian, marinarul. Femeia se preumbla prin sat împreună cu o prietenă venită de prin străinătăţuri, unde fusese la şcoli înalte. Una, Ionica lu' Petre. Fată isteaţă, nu-i vorbă, dar cam slabă de înger. Traian mergea pe uliţă şi număra nişte bani. Când a văzut femeile cu coada ochiului, cum toată lumea din sat vorbea de străina şcolită, marinarul s-a gândit să-şi râdă de ea. 

- Ziua bună şi bine ai venit pe la noi prin sat, i-a zis, cu prefăcută voioşie. Bag samă că tu trebuie să fii fomeia aia isteaţă de care vorbeşte tot satul.

 

Ionica lu' Petre s-a îmbujorat şi a coborât ochii în colbul fierbinte al drumului. Peseda îl privea deja chiorâş, că ştia ce-i poate pielea marinarului.

- Nu mă ajuţi şi pe mine, care n-am atâta şcoală, să socotesc bănuţii ăştia? Că de trei ori m-am încurcat şi am luat-o de la cap.
(...)

Nunta Slută VI. Divorţul

sursa foto: dibavictoria.files.wordpress.com

Buldoaga stătea la masa din curte, unde se prăbuşise cu hârtia în mână. Pe faţa albită dintr-odată, lacrimile îi curgeau şiroi şi se adunau în josul peticului roz, acolo unde erau iscălitura lui Penel şi a Pesedei. Deasupra scria Certificat de Căsătorie.

Penel deja o respecta pe Buldoaga ca pe o nevastă, deşi nu erau încă luaţi cu acte: mânca la ea, îi aducea rufe la spălat şi o şi pocnise de vreo două ori. Să simtă că-i femeia lui, ce dracu'! Ultima dată, îi lăsase o pereche de pantaloni cu care fusese la prăşit, în porumbul lui Traian. Când a vrut Buldoaga să-i întoarcă pe dos şi să-i arunce în copaia cu leşie, hârtia roz, zdrenţuită pe margini, căzuse dintr-un buzunar. Inima începuse să-i bată mai repede - mi-o fi scris mie Penel vreun răvaş? Ce băiat bun e... Mai mă bate, na, ca omu', da-şi cere şi iertare, se gândise femeia. Când colo, era certificatul de căsătorie cu Peseda. Adică Penel umblă cu ceferticatu' la el? O mai iubeşte pe aia? 

 Aşa o găsise Penel când îi intrase în bătătură.

 - Ce faci fă acolo? Stai, hă? Sta-ţi-ar norocu', zise el, glumeţ. (...)

Oameni

Există oameni care nu îți datorează nimic, ba dimpotrivă. Sunt oameni cărora, mai degrabă, tu le datorezi bună parte din ce ai devenit. Pentru că, la un moment dat, oamenii ăia au avut nebunia sau cumințenia de a te lua de pe potecuța pe care credeai că mergi bine și de a te pune pe drumul care trebuia să fie al tău.

Oameni care te-au văzut așa cum trebuia să fii, oameni care te-au lăsat să te răzvrătești, să te întorci, te-au ascultat, te-au crezut și au crezut. În tine. Atunci când nici tu nu știai că ai de ce să crezi.

Oameni care au făcut toate astea fără vreo intenție absconsă, fără să-ți ceară altceva decât să fii cea mai bună versiune a ta.

Oameni care, pe lângă încredere, ți-au dat și respect.

Oameni care, atunci când îți aud vocea pentru prima dată după ani de zile te întreabă cu ce pot să te ajut? imediat după bună ziua.

Oameni despre care știi că vor face tot ce le stă în putință pentru ca tu să fii, în continuare, cea mai bună versiune a ta.

Există Oameni. Le mulțumesc pentru asta.

Nunta slută V. Pâmpa

Târnosită de Meruna, Pâmpa a fugit în liniştea casei ei, să-şi ascundă ruşinea. Când s-a văzut în ciobul de oglindă de lângă uşă, a podidit-o plânsul şi mai abitir. Şi-a trecut mâna prin părul ciufulit şi a rămas cu câteva fire între degete. Cosiţele ei blonde care îi luaseră minţile lui Traian, marinarul ei iubit, erau acum distruse. Se înfipsese turbata aia de Meruna în ele, de numa-numa'. Hainele, hăinuţele ei la care ţinea ca la ochii din cap erau sfâşiate şi murdare. Încet, pe măsură ce îşi privea în oglindă faţa de nerecunoscut, Pâmpa simţea cum cresc în ea o dârzenie şi o hotărâre pe care nu le mai simţise decât atunci când se proţăpise în faţa vitrinei unui magazin de la oraş, îşi smulsese mâna dintr-a lui Traian şi îi spusese: "dacă nu-mi cumperi geanta asta cu catarame mari şi aurii, să uiţi de mine! Nu te mai cunosc". Traian o înjurase gros, apoi intrase în magazin şi îi cumpărase geanta. Apoi i-o trântise în braţe, cu un amestec de triumf şi dispreţ. "Na, fă, fi-ţi-ar boarfele ale dreacu'! Parcă la mă-ta la Pleşcoi numa' cu genţi de-astea te preumblai, nu cu traistă de cârpe!"

Lui Traian trebuia să-i mulţumească pentru tot ce avea şi pentru tot ce era. Pentru toate hainele, sulemenelile, brizbrizurile şi chiar şi pentru teama din ochii sătenilor, atunci când o priveau. 

Ştia ce are de făcut: trebuia doar să întărească teama aia. (...)

sursa foto: http://www.costumepopulare.supremeagency.ro/

Nunta slută IV. Amantele se încaieră

O chema Meruna. Sătenii se fereau de ea, că o ştiau de curioasă şi gură-spartă. Când ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu urechea Merunei lipită de uşă sau  cu ochii-i iscoditori iţindu-se printre ulucile gardului. Când trecea Meruna pe lângă oamenii strânşi la fântână sau la băcănia satului, se făcea linişte dintr-odată. De multe ori se întâmplase ca Traian, marinarul, să urle în gura mare secretele lor, când se îmbăta criţă la crâşma Feştila Aurită. Toată lumea ştia că Meruna - pe care o porecliseră Şpioanca - se ţine cu Traian. Chiar şi Buldoaga şi Pâmpa ştiau. Dar se învăţaseră aşa.

Traian ştia că - la fel ca toate femeile din viaţa lui - nici Meruna nu i se putea împotrivi. Făcea orice i-ar fi cerut el să facă. A iscodit, a minţit şi a furat pentru el. Un singur lucru nu l-a putut face: să se împrietenească la cataramă cu Pâmpa. Traian ar fi vrut s-o bage chiar slugă la Pâmpa, or asta a fost prea mult chiar şi pentru Meruna. E drept, cât a fost ibovnica marinarului, Şpioanca a avut parte numai de fineţuri şi scumpeturi - cea mai bună carne de vacă, adusă de peste mări şi ţări, creme şi băuturi fine... Pe toate le-a pierdut când a supărat-o pe Peseda. 

A dracului muiere, aia şi cu Penel, şi cu ceva ajutor de la Buldoaga. Ăştia m-au încondeiat. (...)

Despre bătaie, aici.

Nunta slută III. Beția

Supărat că Pâmpa stă mai mult prin sat decât pe acasă, Traian și-a luat rachiul, un păhărel și s-a așezat în curte, la masa de sub nuc. Pe măsură ce scădea licoarea din sticlă, lui îi creștea furia. A început să-și amintească toate relele - adevărate sau închipuite - pe care i le-a făcut vreodată un sătean.

Aha. A lu' Rache din capu' satului a zis de mine că-s bătăuș. Că am furat telefoane. Și a mai zis ceva... Toți a zis dă mine! Lisandra l-a lăsat pe alde Pavel să mă batjocorească de față cu oamenii și odată nu i-ar fi spus „nu mai zi mă Pavele așa dă el, că e băiat bun”. Altu' m-a făcut frate de pârnăiaș. Adică și ce vină am io dacă frate-meu e la întristare? Parcă l-am pus io să ceară bani la țigani? Nu-i vorbă, nici să nu ia n-am zis... Hă, hă, hă...

Mai ia un gât zdravăn de rachiu. (...)

Rațiunea criticii pure

Nu există numai critica de artă; există și o artă a criticii. După cum se poate vedea, critica are mai multe definiții. Îmi place să cred că DEX-ul le înșiră în ordinea relevanței actului în sine.

Prima presupune a-i spune omului că e de rahat, explicându-i de ce crezi tu atare lucru despre el și spunându-i cam ce ți-ar plăcea să facă altfel. Desigur, în măsura în care ai căderea să faci asta. Altfel, se numește spam sau - denumirea științifică - băgare în seamă.

A doua definiție nu cred că mai are nevoie de explicații suplimentare.

A treia, însă... De la bun început, înțelegem că exagerarea și căutarea de nod în papură sunt percepute drept pură și simplă ră-u-ta-te. Atât. Oricât de nobilă ar fi fost intenția autorului, ea nu străbate prin lăturile aruncate spre „criticat”. Iar „criticul” este perceput ca un frustrat oarecare. Dacă lăturile respective îi stropesc și pe admiratorii criticatului, e și mai groasă: oricât de iscusit ar fi fost alese cuvintele, ele sunt auzite ca un mahalagesc „fir-ai al dracului tu, cu mă-ta, cu tac-tu, cu toate neamurile și cu proștii care se uită crăcănați de admirație în gura ta!”.

Așa că, dragii mei critici - reali sau închipuiți - dacă aveți ceva de comunicat, poate că ar fi bine să faceți un pas în spate, să vă scuturați și să vă gândiți cum anume să fiți și ascultați, nu doar auziți. Pentru că, dacă vorbele voastre sunt percepute doar ca zgomot, oamenii își vor acoperi urechile. Or, scopul comunicării nu e ăsta.

Nunta slută II. Cum s-a terminat căsnicia lui Penel cu Buldoaga înainte să înceapă

După ce şi-a terminat rachiul, Penel a plecat din curtea Buldoagăi. Mergea agale pe uliţă, spre casa lui şi simţea cum, cu fiecare pas pe care îl făcea, hotărârea de a o lua de nevastă îi slăbeşte. (...)

Nunta slută

Ea nu prea ar fi vrut să se mărite. Îi era bine așa, chiar dacă toată lumea o știa de curva satului. Se ținuse cu unu' Traian. Îi făcuse toate voile, se făcuse și de râs pentru el. Îl iubise. Și Traian zicea că o iubește. Marinar, dar băiat bun, chit că îi cam plăcea pileala. Într-o zi nenorocită, Traian a lăsat-o. S-a proțăpit țanțoș în fața unei perdeluțe și i-a zis la revedere. „Păi cum, Traiane? Mi-o aduci pe alta în casă și tot tu te superi că nu-ți primesc ibovnica nouă?” Nici rugăminți, nici lacrimi nu l-au înduplecat. A plecat după o blondă fâșneață - Pâmpa- care îl mai și făcea de poveste pe unde mergeau împreună. Ea, proasta, căreia vecinii îi ziceau Buldoaga, i-a păstrat sfântă amintire. Când alții îl ponegreau, ea, tot ea, îi lua apărarea.

Când îi era cel mai greu, s-a întâmplat minunea: a revenit în viața ei un bărbat cu care, cândva, se iubise. Penel. Traian știuse de ei și îi scotea ochii pentru asta de câte ori avea ocazia. Oricum se despărțiseră urât, iar Penel se mutase cu una, Peseda. Doamne, deloc nu se suportau Buldoaga cu Peseda. Cum se întâlneau pe undeva, se luau de păr, se scuipau, se făceau hoațe și mincinoase una pe alta.

Penel, când a văzut ce femeie aprigă e Peseda - și oleacă mai forțoasă decât el - a început să-i caute pricină. Ba că el vrea să-i țină socoteala banilor, ba că porția lui de ciolan e mai mică... Până când și-a luat bocceaua și-a lăsat-o. Peseda l-a rugat să se întoarcă, i-a spus că iubirea ei pentru el, pentru Penel, trăiește. L-a așteptat mult.

O vreme, Penel a stat singur. (...)

Despre scris

Să scriu despre scris. Ce ciudat. E aiurea să scriu despre ceva atât de natural. Scriu de când mă știu. Întâi au fost litere disparate, mâzgălite cu creioane colorate pe pereții sufrageriei. Mereu îl făceam pe A cu picioarele în sus. Ca un V tăiat. Cred că, în matematică, simbolul înseamnă „oricare”. Nu, nu „oarecare”. Oricare. Orice. Totul. Când ai trei ani și scrii pe pereți, posibilitățile care ți se deschid înainte sunt infinite.

Mai târziu au fost lecții. Note de cursuri, referate, proiecte, lucrări. Poezii. Examene. Licență. Știri. Editoriale. Postări pe blog. Carte. Scenariu. Emailuri. SMS-uri.

Ce să scriu despre scris? E ca și cum mi-ar cere cineva să scriu despre respirație. Sau despre clipit. E ceva ce mi se întâmplă, pur și simplu. Chiar mai simplu decât vorbirea.

Când m-am apucat de scris cartea despre Mora și Xerxes, am descoperit ce înseamnă să fii posedat. Serios. Nu-ți mai aparții. Devii un mediu, un canal de comunicare între ceva și taste. Nu știi de unde îți vin toate cuvintele alea care umplu documentul gol. Dar vin. Se înșiruie, tăcute, cuminți și armonioase. Mă rog, sunt tăcute până când le recitești. Abia atunci încep să vorbească. Să-ți vorbească.

Uneori nu mai vin. Își iau o pauză. Atunci, nu e bine să le aștepți. Dacă te așezi ca o logodnică părăsită în gară și te uiți în zare, așteptându-le, își prelungesc întârzierea. Da, cuvintele sunt crude uneori. Prin absență. Și prin prezență, când cel care le rostește nu le știe greutatea. Dar asta e altă discuție. Să revenim. Când vrei cuvintele ca să le pui, cuminți, pe hârtie, nu vin. Dacă le ignori, se întorc și te iau prin surprindere. Când mergi pe stradă. Când te îmbraci. Când conduci. Când te dezbraci. Când râzi. Când mângâi. Când citești. Când dormi. Dar nu le aștepta. Pentru că ele simt. Și te păcălesc.

Continuarea aici.

On Tolerance. Without Any.

Tolerance. Why would you make a title out of being tolerant? When you claim to be tolerant with people who have a different religion/sexual orientation/color/political view than yourself, it doesn't make you bigger. It makes them smaller. It turns them into something that has (or doesn't have) to be tolerated. Endured. Suffered. Something like an annoying, buzzing fly that you choose not to crush with the newspaper.

The people to whom your generous, open-minded self is offering tolerance do not ask for your permission to exist. They simply do. The way they can. The way they know how to. It's not tolerance they need. But rather the respect that every human being deserves.

You call yourself tolerant? You should know that the top of the Olympus is a lonely place.

Despre toleranţă, fără

Toleranţă. De ce ţi-ai face un titlu de glorie din a fi tolerant? Când spui că eşti tolerant cu oamenii care au altă relige/orientare sexuală/culoare a pielii/convingere politică etc decât tine, nu înseamnă că tu creşti. Înseamnă că îi micşorezi pe ei. Că îi transformi în ceva ce trebuie (sau nu) tolerat. Îngăduit. Suportat. Ceva aşa, ca o muscă bâzâitoare pe care alegi să nu o striveşti cu ziarul.

Oamenii cărora tu, generosule cu vederi largi, le oferi toleranţă, nu îţi cer voie să existe. O fac, pur şi simplu. Aşa cum pot. Aşa cum ştiu. Aşa cum sunt. Nu de toleranţa ta au nevoie. Ci de respectul pe care îl merită orice fiinţă umană.

Zici că eşti tolerant? Să ştii că vârful Olimpului e un loc singuratic.

PROfesionalismul, dat afară cu bodyguarzii

"Gândeşte liber". Ăsta a fost sloganul Pro-ului nici nu mai ştiu de când. Înainte de Paşti, el a devenit "RĂZgândeşte liber", când noua conducere a trustului a jucat alba-neagra cu primele angajaţilor. Adică le-a dat câte 500 de lei, doar pentru ca, a doua zi, să-i ceară înapoi. După care le-a oferit, din preaplinul inimii, câte o felie de pască. Oamenii au răspuns că ar fi mai bine să le doneze unui adăpost.

Acum, noua conducere din Pache Protopopescu a dus bătălia la un nou nivel. Şi mai jos. 70 de oameni au fost daţi afară azi. Nu concediaţi. Chiar daţi afară. Pur şi simplu. La 12 au primit un mail în care erau invitaţi la o şedinţă. Ce s-a întâmplat de fapt? În 10 minute le-au fost desfiinţate conturile de pe computere, le-au fost confiscate cartelele SIM şi telefoanele de serviciu şi li s-a pus în vedere că au 30 de minute pentru a părăsi clădirea. Dacă nu apucă să-şi ia lucrurile personale, nu-i nimic: le vor fi trimise acasă. După care au fost scoşi din clădire cu bodyguarzii. Nu, nimeni nu a primit vreo hârtie. Demitere, preaviz, lichidare. Nimic.

Ba chiar, angajaţii din departamentele care nu erau vizate de urgie au fost avertizaţi de şefă să nu vină azi la serviciu. Ca să nu iasă deranj.

Deranj a ieşit oricum. Celebrul lituanian pus să reorganizeze trustul pare mai degrabă că se află într-o misiune de lichidare rapidă.

Cunosc oameni care, de când se ştiu, au lucrat acolo. Nu din comoditate. Din loialitate şi convingere. Profesionişti, nu amărâţi care ţineau cu dinţii de un loc călduţ. Pentru că nu era nimic călduţ în munca lor. Oamenii ăia nu meritau asta. De fapt, niciun om nu merită să fie dat afară aşa. Este imoral şi, mai ales, ilegal.

Profesionalismul se cultivă. Se recompensează. Nu se aruncă în stradă, la schimb cu lăturile.

I'm Gonna Make You an Offer You Can't Refuse

"Înţelegerea dintre mine şi premier se bazează pe cuvântul de onoare al amândurora."

Mă machiam pentru jurnale când am auzit aceste măreţe vorbe şi recunosc că era să-mi bag rimelul în ochi. Deci cum? Înţelegerea privind validarea Guvernului se bazează pe cuvântul de onoare al unui om care a promis că demisionează din funcţie la 5 minute de la votul din Parlament acum 7 ani. Şi pe cuvântul de onoare al altui om, care a promis că-l dă jos pe Băsescu, în schimb i-a numit în funcţie procurorul de casă. Şi care, întrebat de ce nu l-a ejectat pe Divin din funcţie- aşa cum se angajase - ne-a spus că mai sunt doar câteva luni şi Băselu pleacă singur, că-i expiră mandatul. Aşa onoare şi cuvânt, mai rar. E ca şi cum Al Capone i-ar spune lui Jimmy Hoffa, cu pistolul în mână: "stai liniştit, nu-ţi fac nimic". Apropo: pe Jimmy Hoffa l-au găsit?...

P.S. Mă uit la depunerea jurământului şi leşin de râs. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, căutaţi o înregistrare, ceva. Vă spun doar atât: Şova se credea la încălzire pe stadion, iar Băselu - care clipeşte languros şi umed - s-a şters la gură după ce a jurat aia mică de la Finanţe.

Când crinii se împut

Mai demult, invitată la emisiunea lui Radu Tudor, Punctul de întâlnire, am zis că eu aș face la Antena 3 Ziua Porților Deschise. Oamenii au niște filme taaaare ciudate în căpuțul lor, în ceea ce ne privește. Ba că ne vorbește mogulul în cască, ba că același mogul ne obligă să ne îmbrăcăm nu știu cum... Acum aflu că mogulul îmi spune ce să scriu eu pe facebook. Zău? Mâine-poimâine aud că noi, ăștia de la A3, mâncăm oameni în pauzele publicitare. Newsflash: așa am scris și gândit dintotdeauna, nu de când sunt la Antenă. Dar asta despre cum îl înjur eu pe Crin la comandă mi se pare totală. L-am votat pe Crin  la președinție. L-am vrut președinte. Mă simțeam reprezentată de el. Îmi plăcea cum îi făcea față lui Băsescu. Chiar îl credeam capabil să-l învingă. Atunci când a ieșit din competiție după primul tur, am zis că nu era România pregătită pentru un președinte european. Că ne place să ne tăvălim în mocirla asta de mitocănie consfințită de Băsescu și că eleganța ne sperie. Când Ponta a numit-o pe Kovesi în funcție, am înnebunit. Am zis că nu se face așa ceva, că ce luptă anti-Băsescu e asta, că de ce pact de coabitare cu nenorocitul, cum să-i facă asta lui Crin etc. Ca să aflu după aia că fecioara ingenuă care își dădea bretonul de pe frunte cu degetele-i delicate la întrebarea „ați știut că Victor Ponta o va numi pe doamna Kovesi Procuror Șef?” știa foarte bine. Chiar dacă bătea nedumerit din gene și spunea că nu. Dublă dezamăgire. Acum - din nou - a remaniat Guvernul pe șest. Mai un ministru, mai un vicepremier... Și a mai pus și condiții tembele. De data asta, cu regret, i-am dat dreptate lui Ponta. Chiar nu poți să faci pișu, cu boltă, în capul premierului. Chit el e Ponta-Cârlanul iar tu  ești Crin-Antonescu-Miezul-Liberalismului. Cum Ponta i-a refuzat „propunerile” - așa cum de altfel era de așteptat - Crin și-a luat jucăriile și s-a retras, liniștit, în opoziție. Nu înainte de a bălăcări artistic Guvernul din care încă făcea parte. Și pe premier, întâmplător partener de alianță, la momentul respectiv. Și nu înainte de a aprecia drept pertinente niște aberații ale lui Băsescu. Da, acel Băsescu. Cel cu care Crin spunea că nu se va mai întâlni decât dacă intră România în vreun război sau ceva. Dacă voi credeți că e nevoie de vreun îndemn ca să-mi fie brusc scârbă de un asemenea personaj, înseamnă că aveți ficatul mai tare decât îl am eu.

Piloții mor tineri

Nu vreau să caut vinovați. Nu vreau să acuz, să analizez, să calculez timpi și coordonate. Vreau să vă spun cât de mult îi iubesc și îi respect pe piloți. Și îi invidiez. De la primul meu zbor (ca pasager de avion de linie, evident), am fost fascinată de ei. Stăteam în aeroport și mă uitam afară, prin geamurile mari ale porții de îmbarcare, la avioanele care decolau de pe pistă. Fiecare nas de metal care se ridica în aer îmi părea o provocare lansată de oameni, zeilor. Venim acolo, sus, la voi. O să urcăm, o să vă traversăm văzduhul și după aceea o să revenim în lumea noastră. Iar voi o să ne lăsați s-o facem. De cele mai multe ori, zeii îi lasă. Poate că îi surprinde tupeul, poate că îi amuză, sau poate că pur și simplu fac un joc crud în care niciodată omul nu știe când pierde. Tocmai asta mi se pare fascinant. Piloții sunt gambleri profesioniști. Nu, asta nu înseamnă că mizează pe noroc; dimpotrivă. Marii jucători de poker au niște minți extraordinare. Piloții au și minte, și talent. Și, uneori, noroc. Alteori nu. Ei nu zboară cu gândul că nu o să li se întâmple tocmai lor. Dimpotrivă. Zboară cu gândul că li se poate întâmpla. Tocmai asta mi se pare demn de respect. Dacă vreți, piloții sunt varianta modernă a lui Icar. Aripile lor nu mai sunt de ceară, ci de aliaj metalic. Ceea ce nu le face, însă, invincibile. „Suntem tot mai puțini, pentru că piloții mor tineri”. Asta spunea ieri un pilot. Adrian Iovan. Azi, când nasul avionului său s-a ridicat în aer să întrebe cerul dacă da, răspunsul a fost nu. Cum spuneam, îi invidiez pe piloți. Sunt singurii care își reglează conturile direct cu Divinitatea. Cu altcineva nici nu merită deranjul. Zbor lin, Adrian Iovan!

Libertatea presei: 24 de zile până la autodistrugere

Dacă tăcerea ucide democrația, înseamnă că după 1 februarie ne pregătim de colivă. Pentru că, dacă Parlamentul doarme în papuci așa cum ne-a obișnuit, 31 ianuarie 2014 va fi ultima zi în care tu, ca jurnalist, vei avea voie să vorbești. De la 1 februarie, sistemul de justiție va deveni un fel de Inchiziție modernă. Magistrații vor fi noii zei, iar orice comentariu negativ al presei la adresa lor va fi o erezie. Dar, șoc: magistrații nu sunt de sorginte divină. Iar Justiția nu e nici nepătată, nici atotputernică. E limitată și imperfectă, ca tot ce-i omenesc. Rostul jurnaliștilor este să se îndoiască și să cerceteze. Nu să tacă. Asta vreți? Să ne întoarcem la vremurile când ziarele erau pline doar de ctitoriile măritului conducător? Ne întoarcem la delictul de opinie? Ăsta e planul de construire a autostrăzilor, domnule Șova? Dacă nu mai e Canalul, veți pune jurnaliștii să sape la drumuri? Acolo duce koabitarea, domnule Ponta? Chiar vreți să rămâneți în istorie drept mâna cu care Traian Băsescu scoate castanele din foc? Cum adică, „deciziile instanței nu se comentează?” De ce? Oare sistemul de justiție din România e atât de viciat, încât stă să se prăbușească din cauza unor simple comentarii făcute de jurnaliști? Dacă presa e câinele de pază al democrației, la 1 februarie îl vor lua hingherii. 

Globuri de agățat în suflet

Când eram mică, bucuria pe care mi-o pricinuia bradul de Crăciun era aproape la fel de mare - poate chiar mai ceva - decât cadourile lăsate de Moș (mereu frumoase, mereu potrivite. Chiar și în vremurile alea). Însă, invariabil, tristețea din momentul în care bradul trebuia aruncat egala bucuria de mai-nainte. Plângeam. De fiecare dată. Și, tot de fiecare dată, aveam grijă să las în brăduțul uscat, cu crengile îndoite și părăsite de cetină, ceva. O bucățică de beteală, un glob mai mititel, orice. Ceva din care bradul să înțeleagă că îmi cer iertare. Pentru că, mereu, aveam impresia că l-am înșelat. L-am luat în casă, l-am împodobit, i-am cântat, iar după aceea i-am smuls podoabele și l-am aruncat afară. Ca pe un gunoi. „Nu, nu despre asta e vorba și sper să înțelegi!” îi spuneam în gând, printre lacrimi.

Totul s-a rezolvat acum câțiva ani, când am refuzat să mai serbez Crăciunul în jurul unui copac mort. Așa că am luat unul artificial. Frumos, bogat, iar în primii ani chiar se simțea mirosul de brad „viu” cu care era impregnat. Când nu s-a mai simțit, am început să luăm coronițe sau pur și simplu spray cu parfum de brad. În fond, nu despre asta e Crăciunul, nu? Bun... Dar, bradul fiind același, parcă, parcă simt nevoia să schimb sclipiriciurile pe care le pun în el. Aproape în fiecare an îmi propun asta. În niciun an nu îmi iese. În momentul în care încep să desfac cutiile cu ornamente, constat că acolo sunt mai mult decât globuri, beteală și jucării. Sunt amintiri. Sunt bucăți întregi din copilăria mea, din viața mea.

Cum să fie Crăciun dacă în brad nu e globul galben, cu cioburi de sticlă aurie, care a bucurat atâtea Ajunuri din copilăria bunicii mele? Cum să fie bradul complet, dacă nu pun în el ciupercuța roșie pe care eu și numai eu o puneam în pom pe vremea când, de Ajun, dormeam iepurește ca să-l surprind pe Moș? Cine vestește Nașterea lui Iisus dacă, pe o crenguță, nu stă globul în formă de inimă, pe care e pictată trâmbița îngerilor din copilăria mea? Cum să nu pun țurțurii colorați, cumpărați de mătușa mea înainte de 89 și aduși acasă în cutii de carton pe care scria, tovărășește și anost, „Ornamente pentru pomul de iarnă”?

Probabil că, peste ani, bradul din casa alor mei va fi unul uriaș. Ca să încapă în el toate amintirile, vechi și noi, încremenite în sclipiri de sticlă, beteală și fir de mătase. Crăciun Fericit!

Psihodiagnoza ca hobby

Am iubit enorm cursul de psihiatrie din facultate. Evident că nouă, studenților, ne plăceau cel mai mult seminariile, când aveam posibilitatea să folosim ceea ce ni se preda la curs. Ni se aduceau pacienți ai spitalului Obregia  iar noi, pe baza discuției cu ei și a observației, trebuia să identificăm afecțiunea lor psihică. Partea ușoară: cum acești oameni erau internați într-un spital de psihiatrie, era evident că maladia trebuia să existe. Mai greu e extra muros. Pentru că dincoace de zidul spitalului sunt cei mai mulți „pacienți”. Cum ei se află de partea asta a gardului, ai tendința de a porni de la premisa - uneori eronată - că sunt sănătoși la cap. Slavă Domnului, în cele mai multe cazuri chiar așa e. Dar și când te-nșeli...

Facultatea - psihologie-sociologie - am absolvit-o acum 11 ani. Nu am profesat. Încercam să îmi mențin vii instinctele în domeniu discutând diverse cazuri cu foști colegi care deveniseră terapeuți. Dar adevăratul breakthrough a fost crearea acestui blog. Odată cu el, au venit cititorii. Și, mai ales, comentariile. Oh, da. Comentariile... La un moment dat, am introdus opțiunea de moderare a lor, din două motive:

1. eu am învățat acasă și la școală că nu e frumos să faci mișto de oamenii bolnavi;

2. multe dintre ele conțin un limbaj care i-ar face să roșească până și pe cei mai înrăiți pârnăiași.

Darrrr... trebuie să recunosc că, cedând puseelor de egoism, mă delectez uneori exersându-mi cunoștințele de psihodiagnoză. Așa, just for fun. Uneori primesc mostre extrem de suculente de dezorganizare a gândirii, asezonată cu niscaiva idei delirante care duc cu gândul la vreo tulburare paranoidă. Cei mai mulți care trimit astfel de comentarii o fac anonim- lipsiți fiind nu doar de discernământ, ci și de acele atribute masculine responsabile în general cu producerea testosteronului. Încep să cred însă că acești oameni au nevoie reală de ajutor specializat. Mă gândesc așadar ca, pe baza IP-urilor de la care ei trimit aceste adevărate semnale de alarmă privind dezechilibrul lor psihic, să le fac un pustiu de bine și să le trimit o echipă de băieți cu halate albe, care să-i ducă la loc liniștit, cu dușuri multe și unde nu-i contrazice nimeni. Sau, dacă se dovedește că psihicul lor nu e chiar de Plegomazin, să le fac o reclamație pentru injurii și hărțuire. Încă mă gândesc care ar putea fi abordarea potrivită a cazurilor. Oricum, primul pas spre vindecare e IP-ul.

Uniți ne revenim un pic?

O să vă zic o surpriză: „presa trebuie să fie echidistantă” e la fel cu „toate miresele sunt frumoase”. Adică bullshit. Există mirese urâte cu draci. Iar majoritatea entităților de presă au poziții asumate mai mult sau mai puțin oficial. Nu mă refer neapărat la România. Să luăm exemplul SUA, considerate modelul libertății și democrației, unde nu există o organizație inchizitorială gen CNA. Acolo, CNN e democrat iar FOX e republican și nu se mai bășică nimeni din cauza asta. De ce trebuie să fim noi mai catolici decât papa, beats me.

La noi, văd siderată cum colegii mei, care își văd de treaba lor în redacție sau pe teren, sunt scuipați și îmbrânciți pe stradă de manifestanții anti... anti Roșia Montană, cred. Nici eu nu mai știu sigur ce vor. Cred că nici ei. Sau mulți dintre ei.

Sigură rămâne flegma „protestatară” care se prelingea scârbos pe geamul mașinii de Antena 3. Mașină care nu, nu era doar în trecere, și se afla la Universitate ca să transmită. Adică să facă ce i se reproșase - nedrept- că nu a făcut. Deci? Avem puțină logică și noi? Sau doar multă energie și adrenalină de consumat?

Eu nu vreau explorarea gazelor de șist. Nici exploatare cu cianuri. Nici la Roșia, nici în altă parte. Cred că suntem idioți patentați dacă ne oferim pământul să fie jefuit și otrăvit. Dar tot idioți patentați suntem și dacă ne opunem AȘA. Grobian, ca o gloată care vrea doar ceva pe care să-l urască. Ne revenim un pic și chiar facem ceva?

Tevere 3, ce Pufulica voastră

NU mă înțelegeți greșit: am prieteni la TVR, oameni mișto, excelenți profesioniști, care merită respect și admirație. Dar... ASTA - care ȘTIU că nu are legătură cu ei - e mai presus de puterea mea de înțelegere. Adicăștelea cea mai bună formulă de relansare a lu' TVR 3 pe care au găsit-o luminații postului e asta? Un domn care, cu alură de pedofil în plin proces de atragere a „mărfii”, mângâie pervers o oaie de pluș? Despre care ne mai și spune că se intitulează Pufulica și îi scapă de stress? Cu ocazia relansării TVR 3, mi-am amintit un banc.

Irak, război, etîcî. Un soldat mai nou în garnizoana din mijlocul deșertului își întreabă camarazii ce fac ei când simt nevoia să se apropie de o femeie.

- Păi... ne urcăm pe Zaza, cămila.

- Serioooos?

- Da, păi ce altceva să facem?

Ușor oripilat, ăsta se conformează la un moment dat, că trecuse cam mult de la ultima lui întâlnire romantică.

A doua zi, la micul dejun, le spune camarazilor:

- Am făcut cum ați zis voi, dar e ciudat rău să te culci cu o cămilă.

Văzând că ăia sunt gata să leșine de râs, îi întreabă ce au.

- Când ți-am zis că ne urcăm pe cămilă, ideea era că o călărim până în primul sat, UNDE SUNT FEMEI!!!

S-aude, domnu' cu oaia? Până-n primul sat, atât!

Vezi aici momentul kinky.

Tac'su e cool

Când vine vorba despre fapte de vitejie ale taților, cei mai mulți copii se pot lăuda cu vreo bătaie promisă în curtea școlii, bătaie de care au scăpat când amenințătorul „te spun lu' tata” s-a concretizat în apariția părintelui respectiv, însoțită de nemuritoarele cuvinte „care ai zis, mă, că vrei să-l bați pe fi-miu?”. Cele mai multe povești se referă la felul în care tata i-a apărat la un moment dat de  smardoiul din curtea școlii. Sunt însă aproape sigură că nu mulți se pot lăuda cu faptul că tata i-a apărat de smardoii din Curtea Supremă. Însă gogoșica cea mare a Divinului va putea să se laude cu asta, în curând, dacă madam Justiția nu își dă naibii cârpa aia de pe ochi ca să privească în jur. Tata chiar e cool când folosește tribuna Administrației Prezidențiale pe care cu dezonoare o reprezintă, ca să își apere fetița care a luat și ea un amărât de credit de un milion de euro. De la CEC, bancă de stat. Condusă de domnul Radu Ghețea, pentru a cărui menținere în funcție a intervenit chiar Tata Președintele. Asta, în condițiile în care același Tată Președinte recunoaște cu gura proprie că „nu orice român poate să ia un asemenea credit”. Și fie-ta ce-i, ciuciungheză?

Revenind, tata chiar e cool când condiționează promulgarea bugetului DE STAT, de renunțarea la a investiga modul în care o bancă DE STAT i-a acordat un credit fiicei lui. Tare, sau ce? Practic, e ca și cum ar juca bugetul pe 2014 la păcănele. Deși, acolo mai există o șansă de câștig. E cu adevărat cool să pui o țară întreagă pe „așteptare” când copiii răi din curtea școlii îți necăjesc fetița. Da, Ioana, tac'tu e cool*. Pentru încă un an. Ș-apoi what? Să-i urăm răcoare?

*cool=tare, mișto, dar și răcoros

Ţara te vrea proastă

Da, da, ştiu, că de ce n-am mai scris, că de ce fac pauze lungi, bla bla etîcî rahat sugiuc. Ia, gălăgia!

Tocmai am citit o treabă. Un guest post de pe un alt blog. Şi m-am enervat. Bine, acea postare era continuarea unei discuţii despre ce va să zică o femeie puternică şi de ce e ea (cică) nefericită. Ideea de bază din acea postare era că femeile care practic nu sunt gâşte şi nici nu joacă rol de gâscă sunt eminamente nefericite, pentru că nu cunosc deliciile venerării sfântului crac de izmană din gospodăria lor. Guest post-ul la care fac referire aruncă şi mai multă lumină asupra chestiunii şi explică foarte clar că o femeie care îşi foloseşte creierul is evil. Bad, bad, bad! Femeie deşteaptă, raţă înecată şi drac mort nu există! Pe scurt, cheia fericirii în cuplu este ca, indiferent cât de stupid poate fi la un moment dat EL, ea să cadă într-o uimire tâmpă, să bată gingaş din gene şi, cu palmele împreunate a rugăciune să slobozească pe gură, într-un ton suav, replica perfectă: "Iubiiiiii... ce deştept eşti!"

Deci, femeie, uită tot ce-ai învăţat. Ţi s-a spus, la un moment dat, că e frumos, elegant şi suficient să-i permiţi LUI să intre primul într-un restaurant, să-ţi aprindă ţigara, să-ţi ţină haina sau să-ţi deschidă portiera? Că e frumos şi constructiv să te sfătuieşti cu EL în chestiunile importante care te privesc? Greşit. Ca să ai o relaţie fericită, trebuie să fii o constantă "damsel in distress". Eventual, poţi încerca să şi leşini când vezi că s-a ars becul din baie. În niciun caz nu încerca să îl schimbi singură, că e motiv de divorţ. Dacă nu reuşeşti să deschizi un borcan, nu băga coada lingurii pe sub capac. Strigă-l disperată pe EL şi, după îl va fi deschis, exclamă - gene, palme, the works - "Iubiiiii... ce puternic eşti!" Dacă - dezastru, cataclism -  vezi vreo gânganie prin casă, urlă ca din gură de şarpe şi sari direct pe masă. Orice ai face, NU PUNE MÂNA PE INSECTICID!

Mai mult, întreabă-l mereu, indiferent dacă e vorba de schimbarea jobului sau a coafurii: "Iubiiiii... ce să fac?"

În fine, ai priceput, da?

Desigur, există şi o parte nasoală a abordării. Şi anume: dacă se va întâmpla ca EL să treacă printr-o perioadă grea, în care să aibă nevoie de o fiinţă care să îl susţină, nu prea are cum să apeleze la gingaşa garofiţă care se ofileşte din picioare la orice adiere de aer condiţionat. Pentru asta i-ar trebui lângă el o femeie puternică. Iar femeia puternică is evil, remember?

Deci, femeie, repetă după mine: "Iuuuuuubiiiiiiii... NU o să fac pe proasta pentru confortul tău psihic. În general, mă duce capul. Atunci când trebuie să iau o hotărâre importantă care MĂ PRIVEŞTE, o să-ţi cer sfatul, NU acceptul. Da, ştiu să schimb becuri, dar mi-e lene şi tu eşti mai înalt. Pot să desfac şi borcane, dar aş vrea să-mi cruţ oja. Nu trebuie mă prefac idioată ca să învăţ chestii de la tine. Învăţ tot timpul de la tine şi tu de la mine; în fond, (şi) despre  asta e o relaţie, nu? Detest gândacii, dar mi-e mai teamă de ridicol. Uneori îmi place să mă simt ca un copil, dar sunt o femeie. Dacă e prea mult, înfiază o minoră." Nu uita să clipeşti des şi să ţii mâinile împreunate, da?

Singuri acasă

Omenirea se comportă ca o gaşcă de adolescenţi pe care părinţii i-au lăsat acasă peste weekend. "Să aveţi grijă de casă!", li s-a spus. Care a fost primul lucru de făcut? Să dea o petrecere la care să-şi cheme toţi prietenii, normal. Şi prietenii prietenilor. Şi să dea anunţ şi pe facebook, poate mai cunosc nişte persoane noi.  Aşa că în locuinţa de care copiii ar fi trebuit să aibă grijă, au ajuns de vreo 3 ori mai mulţi oameni decât s-ar fi gândit cineva că pot să încapă acolo. Toate proviziile din cămară au fost mâncate, toată băutura terminată, mobila a fost aruncată pe geam, gazonul distrus, pereţii găuriţi. Pisica a închis-o cineva în maşina de spălat iar câinele aproape că s-a înecat în piscină. Nimeni nu e sigur că papagalul nu a sfârşit în tigaie. Unii s-au bătut până s-au umplut de sânge, alţii s-au drogat, aproape toţi s-au îmbătat, mulţi au făcut sex neprotejat...

O să fie foaaaaarte nasol când se vor întoarce părinţii. Şi mai nasol e că "părinţii" omenirii nu se mai întorc. Şi va trebui să trăim aşa, în casa pe care am distrus-o cu mâna noastră.