Să scriu despre scris. Ce ciudat. E aiurea să scriu despre ceva atât de natural. Scriu de când mă știu. Întâi au fost litere disparate, mâzgălite cu creioane colorate pe pereții sufrageriei. Mereu îl făceam pe A cu picioarele în sus. Ca un V tăiat. Cred că, în matematică, simbolul înseamnă „oricare”. Nu, nu „oarecare”. Oricare. Orice. Totul. Când ai trei ani și scrii pe pereți, posibilitățile care ți se deschid înainte sunt infinite.
Mai târziu au fost lecții. Note de cursuri, referate, proiecte, lucrări. Poezii. Examene. Licență. Știri. Editoriale. Postări pe blog. Carte. Scenariu. Emailuri. SMS-uri.
Ce să scriu despre scris? E ca și cum mi-ar cere cineva să scriu despre respirație. Sau despre clipit. E ceva ce mi se întâmplă, pur și simplu. Chiar mai simplu decât vorbirea.
Când m-am apucat de scris cartea despre Mora și Xerxes, am descoperit ce înseamnă să fii posedat. Serios. Nu-ți mai aparții. Devii un mediu, un canal de comunicare între ceva și taste. Nu știi de unde îți vin toate cuvintele alea care umplu documentul gol. Dar vin. Se înșiruie, tăcute, cuminți și armonioase. Mă rog, sunt tăcute până când le recitești. Abia atunci încep să vorbească. Să-ți vorbească.
Uneori nu mai vin. Își iau o pauză. Atunci, nu e bine să le aștepți. Dacă te așezi ca o logodnică părăsită în gară și te uiți în zare, așteptându-le, își prelungesc întârzierea. Da, cuvintele sunt crude uneori. Prin absență. Și prin prezență, când cel care le rostește nu le știe greutatea. Dar asta e altă discuție. Să revenim. Când vrei cuvintele ca să le pui, cuminți, pe hârtie, nu vin. Dacă le ignori, se întorc și te iau prin surprindere. Când mergi pe stradă. Când te îmbraci. Când conduci. Când te dezbraci. Când râzi. Când mângâi. Când citești. Când dormi. Dar nu le aștepta. Pentru că ele simt. Și te păcălesc.
Continuarea aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.