Translate

vineri, 31 octombrie 2014

All Souls' Night

De Halloween, n-avem nevoie de costume ca să fim înspăimântători. E suficient să ne întoarcem sufletul pe dos și să-l scuturăm bine.

Vom găsi acolo întuneric, urât, spaime, ură, meschinărie. Le putem privi în față. Le putem întoarce pe toate părțile, ne putem îngrozi și întreba „Chestia asta a trăit în mine? Așa, ca un pui de monstru extraterestru care se hrănește cu oameni, care îi consumă din interior? De ce am lăsat-o? Cât m-a costat? Oare câte greșeli am făcut în numele ei? Cât am rănit? Cât m-am rănit?

Partea bună când îți scuturi sufletul e că toată mizeria curge din el. Și rămâne curat. Sau aproape curat. Dacă mai rămâne o urmă de murdărie o poți forța să plece. Să se desprindă și să cadă. Nu râcâind cu unghia, ci repetându-ți „eu nu sunt așa”.

Ține minte momentul în care începi să crezi asta. E momentul în care începi să redevii tu. Clipa când ți-ai lepădat costumul de Halloween în care, fără știre, te deghizaseși pe dinăuntru.

marți, 21 octombrie 2014

Definitely maybe.

- De bunăvoie și nesilit/-ă de nimeni iei în căsătorie pe...
- Nu!

Cum ar fi?

Sunt atâția oameni care se căsătoresc plini de îndoieli, dar spun un „da” atât de răsunător că până și replica „THIS IS SPARTA!” pălește în intensitate în fața lor. Și nu după mult timp divorțează. Sau se târăsc printr-o viață de nefericire pentru că, nu-i așa, „trebuia să caști ochii când l-ai luat, mamă”.

Cum ar fi să reziste presiunilor partenerului/părinților/grupului de prieteni/societății și să zică „nu”? 

E greu să spui nu. Și acum ies din discuția despre căsătorie - oricum, era doar un exemplu menit să vă capteze atenția :D

E greu, dar sănătos să spui nu. Desigur, asta nu înseamnă să devii porcușorul isteric care nu bea, nu mănâncă și nu... altele. Dar, uneori, trebuie să te gândești bine ce înseamnă da. Ar trebui să însemne că accepți ceva ce chiar îți dorești să faci. Sau că merită să sacrifici altceva pentru acel da pe care-l rostești. Poate că spui da unui om care îți cere ajutorul. Poate că spui da unui om față de care ai o datorie morală.

Dar să spui da numai pentru că sonoritatea lui nu te înspăimântă înseamnă să trăiești viața altcuiva.

Am realizat asta cu ani în urmă, când existența mea se transformase într-un fel de „muncă în folosul comunității” perpetuă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Să pricep că nu e obligatoriu să fiu everybody's sweetheart. Că nu e musai să fiu nici mama răniților, nici campioana sociabilității. În fond, nu se dă premiu nici pentru una, nici pentru alta.

Am hotărât atunci că, pentru o mână de oameni importanți în viața mea, cuvântul nu va exista doar ca să le spun „nu o să te las niciodată să strigi în pustiu”. Pentru ceilalți, există și varianta „De data asta nu. Altă dată, cu tot dragul.”

Nu?

Despre inimă și cord

Există oameni care dau ca să aibă. Să aibă statură, statut, poziție, whateva. Despre ei am scris aici

Există, însă, oameni care dăruiesc pur și simplu. Sau care vor să dăruiască. Mi-am amintit de un videoclip în care un personaj umbla pe străzi cărând o inimă mare. Îl cam încurca. Uneori îi era jenă de ea. Încerca să convingă oamenii să-i țină puțin inima aia în mâini, ca să se poată odihni. Nimeni nu voia.

E nașpa. Nașpa până la durere fizică să vrei să dăruiești și să fii refuzat. Să simți că plesnești, să îți deschizi inima ca pe burta unei balene și să rămâi așa, deschis și sângerând, fără să înțelegi ce nu e în regulă cu tine.

Poate că alții au fost învățați să nu accepte daruri de la străini. Un lucru bun. Pentru că, în momentul în care accepți un dar de la cineva, acel cineva încetează să mai fie străin. „Poate că o să-i rămân dator”, se gândesc oamenii.

Greșit. Inima nu are limită de stoc și nici nu percepe dobândă. Are, însă, un număr limitat de bătăi. La un moment dat, se oprește și gata. Uneori, mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că „vreau să-ți dăruiesc sistolele și diastolele mele de acum înainte” este cel mai mare angajament pe care și-l poate lua cineva pe lumea asta.

joi, 9 octombrie 2014

Chez Bărbosul

Am fost în vizită la Dumezeu. L-am găsit singur acasă, cum îmi place mie. Podeaua era goală și rece,  numai bună să te întinzi pe ea și să plângi. Ca la hirotonire. Oare oamenii plâng atunci? Nu contează. Eu nu m-am întins pe jos. Am rămas în picioare cât am vorbit cu el. Chiar sub cupolă. Știu,  am stat exact pe locul lui preferat. Mai știu că nu se supără. Nu dintr-atât. L-am privit în ochi. Oare de ce își pleacă oamenii privirea când vorbesc cu Dumnezeu? Mi se pare o impolitețe. De ce să-ți ferești privirea? Oricum știe ce gândești. Știe și când îl urăști. Și înțelege. După care te face și pe tine să înțelegi că n-ai de ce. Și atunci îi mulțumești. Pentru că te-a mai învățat ceva despre el. Și despre tine.
"Crede și nu cerceta e o prostie", mi-a spus. "Ca să crezi ai nevoie să cercetezi. Să cercetezi. Să te cercetezi. Voi, oamenii, aveți nevoie de asta. Cercetează cât vrei. Întreabă-mă, cere-mi socoteală. Nu mă vei înțelege deplin, dar te vei apropia de mine. Nu mă supăr dacă te răstești. Doar să nu taci. Vorbește-mi. Vorbește-mi oricum."

I-am vorbit. Mi-a explicat niște lucruri.
"Suntem bine, da?" l-am întrebat. "Suntem. Du-te cu mine, fată. Ești OK."

Sunt. Mersi, Bărbosule.