Translate

sâmbătă, 14 februarie 2015

Nunta Slută XIII. Altă hoață

Pâmpa se uita la sătenii adunați pe ulița mare și nu-i venea să creadă: chiar nimeni, dar nimeni din sat nu încerca să gonească potera venită s-o ia? Ochii începură să-i joace în lacrimi, însă alungă repede umbra de slăbiciune și își puse pe chip un zâmbet sfidător.

- Ascultați-mă, că veți plânge amarnic dacă nu vă încredeți în vorbele mele. Voi vă fereați de Meruna, îi spuneați Șpioanca pe la colțuri. Da' la văr'su nu vă gândiți, ai? La Florică Colduc? Păi Meruna e o dulce pruncă pe lângă ăla, oameni buni! Alde Colduc face și desface totul în satu' ăsta. L-am prins eu trăgând cu urechea pe la ușile voastre. Iar pe pămpălăul ăla de bărbată-meu îl chema mereu la el să pună țara la cale, ba chiar l-a pus să-i ducă plocon lu' Ghiță din capu' satului o poală de bani. Ziceți de mine c-am furat, că mi-am oprit tain la tot ce mișca în sat? Da' câți dintre voi nu trăiți din bani de furăciune, hă? Nu i-oți fi furat voi, da' ăla care vi-i dă credeți că i-a găsit pe stradă?

Întâi, sătenii o priviră cu ochii mari - asta chiar grăiește așa, fără opreliști, despre Florică Colduc? O ști ea ceva, de n-are teamă. Apoi, văzând privirile poterașilor ațintite asupra lor, unul câte unul începură să facă pași în spate.

Traian, marinarul, se uita de după gardul livezii. Se ținea departe de Buldoaga, de Peseda, dar mai ales de Pâmpa. Femeia îl căuta din ochi, trăgând nădejde că măcar acum, când o vede încolțită, va veni să o scoată din bucluc.

Unde ești, măi, omule? Am ajuns să mă urască tot satul pentru iubirea ce ți-am purtat-o și, ca o proastă, încă ți-o port. Unde ești? Că tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru noi. Și pentru că tu mi-ai jurat că, orice ar fi, o să-mi ții spatele. Unde ești, Traiane?

În fine, îl zări. Numai un ochi de femeie îndrăgostită putea recunoaște bărbatul bine ascuns după uluci. Se îndreptă de spate și îl țintui cu privirea.

- Așa să faceți, mă. Așa. Bărbați sunteți, să vă ascundeți pe sub mese și după garduri. Vai ș-amar de voi dacă încep să zic ce știu de toți. Și știu... V-am mirosit io demult, aruncă Pâmpa, cu glas înveninat și își bătu o nară, ca să-și întărească spusele.

Fără alte vorbe, le întoarse spatele sătenilor - care deja se îndepărtaseră, de parcă voiau să le spună poterașilor luați-o, nu e de-a noastră și n-a fost niciodată. Îi întoarse spatele și lui Traian, rămas în ascunzișul lui. Nu înainte de a-i arunca o ultimă privire menită să-l străpungă până-n inimă. Își mai atinse o dată nasul, ca să priceapă că și pe el îl știe cu bune și rele - dar mai ales cu rele - și că, la o adică, dacă o lasă de izbeliște și nu-și bagă mințile în cap, ar putea să-l dea în vileag.

Pâmpa merse direct la poteră și întinse mâinile, să-i fie legate. De-acum, fie ce-o fi.

Știa de unde i s-a tras: o mâncase limba să spună prin sat că alde Coveșoaica, o femeie zdravănă și înaltă cât un tăietor de lemne, șefa poterei, învârte tot felul de lucruri necurate cu alde Colduc. Dacă tăcea, dar mai ales, dacă marinarul ei drag o iubea în continuare și-i stătea pavăză cum i-a stat mereu, Pâmpa ar fi putut să-și vadă, ca și până atunci, de învârteli. Nu tăcuse. Dar trăgea nădejde că Traian o să-și vină în simțiri și o toate or să fie din nou cum trebuia.

Nici schimburi nu-și luă. O noapte, atât avea să doarmă cu borfașii. Dimineață - simțea asta în inima ei - bărbatul vieții ei avea să vină s-o salveze.

Pe seară, Traian îi trimise un bilet:

Dragă Pâmpa, fă,

Știu că m-ai iubit și poate că mă iubești în continuare. Eu nu te mai iubesc, așa să știi. Sunt bunic, vreau să am grijă de nepoți. Da' mai știu că tu ești răzbătătoare și o să-ți fie bine.

Al tău Traian, care nu te mai iubește.

O vreme, Pâmpa stătu cu biletul în mână și îl citi iar și iar, în lumina lunii care intra printre gratiile de la geam. Nu putea nici să plângă. Pe față îi încremenise un zâmbet care nu avea să o părăsească nici în zilele următoare. În cele din urmă, adormi făcută covrig pe pardoseala rece a cămăruței în care stătea zăvorâtă, lângă blidul cu mâncare neatinsă.

vineri, 13 februarie 2015

Păcat. Păcat?

Judecă-mă. Judecă-mă și condamnă-mă, dacă asta te face să te simți fără de prihană.

Sfântule.

Vezi să nu-ți cadă aureola peste ochi. Ridic-o puțin. Așa. Ca să mă vezi mai bine când mă privești acuzator. Revoltă-te. Strigă. Strigă-mi în față. Uită-te la mine. Uită-te sfidător. Zâmbește în colțul gurii. Zâmbește-mi cu dispreț.

Perfect.

Acum privește-te pe tine. Privește în tine. Ce vezi? Nu, nu arunca piatra. Mai ține-o puțin. Strânge-o. Încălzește-o. Mângâi-o. Acum las-o jos. Nu de alta, dar dacă e să lovească în păcătos, amândoi devenim ținte.