Translate

sâmbătă, 25 iunie 2016

Marea Britanie se desparte de ea însăși

Filmulețul de mai jos este o parodie. Una perfectă. Din păcate, cam așa au gândit cei mai mulți britanici care au votat #Brexit, fără să știe cine este Uniunea Europeană și ce vrea ea, iar acum caută înnebuniți răspunsuri (tardive) pe Google.

Să ne-nțelegem: dacă alegerea lor ar fi fost făcută în cunoștință de cauză și ”for all the right reasons” - că Bruxelles-ul s-a suit în copac și de acolo scuipă semințe în capul țărilor membre, că suveranitatea națiunilor a devenit, vorba doamnei ministru Prună, „un lux teoretic”, că piața UE e reglată artificial etc - ziceam „da, frate, tot respectul. Britain's got balls”.

Dar nu e cazul. Nu au părăsit UE datorită curajului, ci din cauza prostiei. Și, la cum arată lucrurile - Irlanda de Nord, Scoția și Londra vor să fie independente și să rămână în Uniune -, Marea Britanie pare să fi ieșit nu doar din disfuncționala familie europeană, ci chiar din ea însăși.

marți, 14 iunie 2016

Nunta Slută XIV. Vrăjitoarea

foto: 2bp.blogspot.com
Baba Draga nu era urâtă. Nu era nici măcar bătrână. O muiere aprigă, trecută de prima tinerețe, e drept, dar zveltă și cu privire ageră. Părul nins pe la tâmple care i se ițea de sub broboadă ar mai fi îmblânzit-o, dar umbra de mustață negricioasă îi asprea chipul la loc.

Porecla i se trăgea de la îndeletnicirile vrăjitorești. Dacă-i întrebai de ea, sătenii își scuipau în sân și se-nchinau; dacă nu-i întrebai, toți trecuseră cel puțin o dată pe la ea. Ba câte o femeie părăsită care încerca să-și aducă bărbatul înapoi, ba câte un sătean care voia să-și dreagă un beteșug...

Da, baba Draga era vrăjitoarea satului. Făcea fierturi care vindecau, dezlegau, întorceau omul acasă și scoteau argintul viu. Dar știa și să vatăme, și să despartă, și să blesteme. Ba chiar vorbea și cu morții. Știa să cheme sufletele care nu-și găsiseră odihna și să le pună să lucreze pentru ea. Astă ultimă vrajă putea s-o facă doar o dată la patru ani. Atunci se deschideau cerurile și mormintele.

Trebuia să ai maaaare curaj să mergi la ea; baba te ajuta, nu-i vorbă. Dară dacă nu era mulțumită de plată, mare blestem se abătea asupra ta. A pățit-o, demult, un om care a vrut să fie zapciu în sat. A fost, bietul; dar numai o noapte. A făcut Draga o vrajă că, dimineață, când s-a trezit alde Gionea, a fost ca și cum nici nu s-a fi întâmplat. Zapciu era Traian în locul lui. Marinarul.

Dintre toți sătenii, cel mai des mergea Peseda la babă. Vrăjitoarea prinsese drag de ea și o ajuta cu toate cele. Chiar și când Peseda voia să facă rău - ba parcă mai abitir atunci. Până-ntr-o zi, când, nu se știe cum și de ce, Draga începu s-o urască. Părea că ura babei s-a născut din ziua nunții cu Penel. Dar nu se domolise nici după ce, despărțit de Peseda, Penel se luase cu Buldoaga. Nu, baba Draga voia cu orice preț s-o vadă tăvălită în țărână.

Într-o zi, ca să-și mai ia gândul de la bărbatul vieții ei, pe care îl pierduse, Peseda se gândise să conducă ea șezătoarea. Avea să fie frumos și cu folos: să lucreze și ea în altă parte decât acasă, să le dea muierilor din sat de treabă, ce putea să fie rău? Abia se eliberase locul, că Valerica - o muiere proastă ca noaptea și rea ca o cățea legată - plecase după un bărbat din alt sat. Peseda le spusese sătencelor ce gânduri are și chiar începea să se bucure că scapă de necazuri. Deja cânta pe când scotea ciutura din fântână.

- Ce vrei, fă, să faci?

Peseda înlemni. Scăpă lanțul din mână și găleata se rostogoli, cu zgomot mare, lovindu-se de puț.

- Babă Draga, ce să fac adică?
- Aud că vrei să conduci șezătoarea, scuipă baba printre buzele subțiate într-un zâmbet zeflemitor și se așeză pe buza fântânii, în fața fetei.
- Păi... aș vrea, nu-i vorbă. Ce, e rău? se fâstâci Peseda și se dădu în spate. I se părea că răsuflarea babei miroase a venin.
- Păi cu mine ai vorbit, fă? Ce, ești de capu' tău, așa?
- Nu, voiam să vin la tine, să te rog să...
- Ce să mă rogi, fă, toanto? Să te ajut să staaaai ca proasta cu fusu-n mână? Păi de asta am avut io grijă de tine până acu'? Ca să le arăți altor proaste cum să toarcă?
- Babo, știi cât am suferit după Penel. Când a plecat, omu' ăla mi-a sfâșiat sufletul. Am zis și io că, dacă mă iau cu altceva, mai uit.
- Fă. Păi tu nu știi ce-i la toamnă?
Peseda tăcu și lăsă capul în pământ, dorindu-și să se fi dus după găleată, în fundul fântânii. Doar lacrimile i-o luară într-acolo.
- Păi la toamnă se deschide ceru' și mormintele, toanto. Ai uitat? Nu mai ai răbdare pân-atunci?
Femeia mai tânără se lumină la față și își șterse obrajii cu mâneca.
- Vrei... vrei să mai încerci să mi-l aduci pe Penel înapoi? Da' e cu Buldoaga și de mine nici nu mai vrea s-audă... Zici că i-a făcut vrăji, nu alta! spuse ea, cu obidă.
Chiar îi făcuse. Și tot cu baba Draga, care își ascunse repede zâmbetul rău și lucirea neagră din ochi. 
- Știu, fă. Da' orice vrajă care se face se poate și desface. Răbdare să ai. Ce mai e până la toamnă? Hai. Șterge-te și nu mai vorbi prostii prin sat, că mă superi și nu te mai ajut în veci. Păi d-aia te-am luat io de suflet?

Vrăjitoarea se ridică, o mângâie pe Peseda pe obrazul ud și plecă, țanțoșă și legănată, pe ulița mare.
Fără să-și dea seama ce face și de ce, tânăra rămasă lângă fântână scoase apă proaspătă și se spălă cu ea acolo unde o atinsese Draga. O ardea obrazul, ca după sărutul Iudei.