Translate

luni, 11 ianuarie 2016

Tratăm abuzul cu abuz?



N-am zis nimic despre cazul Bodnariu până acum, pentru că am vrut să înţeleg. Şi tot n-am reuşit. Nu pe deplin, oricum.

Ce date avem? O familie mixtă (soţ român, soţie norvegiană), cu mai mulţi copii pe care îi creşte conform unor precepte creştine stricte. Uneori, posibil şi cu corecţii fizice.

Directoarea şcolii unde învaţă unii dintre copiii familiei sesizează ceea ce ea percepe ca o posibilă problemă legată de educaţia pe care o primesc copiii acasă şi anunţă autorităţile.

Până aici, nimic exagerat, nimic deosebit.

Ce fac autorităţile norvegiene, însă? Iau copiii din familie, la modul brutal şi fără explicaţii. Deşi există familie extinsă şi în cazul mamei şi al tatălui, rude de sânge, fraţii sunt separaţi, daţi în plasament şi primesc OK-ul pentru adopţie internaţională.

Bun. În Statele Unite, de pildă, dacă un copil ajunge la spital cu leziuni pe care le-ar fi putut căpăta pentru că e bătut acasă, medicii au obligaţia să anunţe poliţia şi Protecţia Copilului. Ce se face? O anchetă, o evaluare psihologică a copilului şi, dacă se dovedeşte că a fost abuzat, e luat din familie. Dacă nu, nu.

Tot acolo, dacă un profesor observă că un elev este excesiv de retras, că evită contactul cu ceilalţi copii, că se teme de autoritate, anunţă psihologul şcolii. Pentru că abuzul nu trebuie să fie neapărat fizic. Psihologul îl evaluează şi, dacă e cazul, anunţă Protecţia Copilului.

În ambele cazuri, specialiştii EVALUEAZĂ situaţia şi, dacă într-adevăr există probleme, dar nu unele care să pună în pericol buna dezvoltare, siguranţa sau chiar viaţa copilului, atunci Protecţia Copilului va supraveghea şi sfătui părinţii, astfel încât să-şi poată creşte în continuare copiii. Pentru că, exceptând situaţiile extreme, un copil se dezvoltă cel mai bine în familie. Indiferent despre ce variantă de familie vorbim (mamă-tată, monoparentală, bunici, whateva). Dacă, însă, vorbim de situaţii care periclitează copilul, atunci da, el va fi luat din familie.

O altă discuţie este aceea legată de definirea abuzului. Sau a anumitor acţiuni care afectează dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.

"Familiei Bodnariu i s-a reproşat că e prea creştină." Am auzit asta, ca argument că norvegienii sunt nebuni. OK, dar burka e prea islamică. E bine? Nu e bine. Fundamentalismul religios nu e bun, indiferent dacă vorbim de creştinism, islam, hinduism sau iudaism. Dacă într-o şcoală românească aţi vedea o fetiţă, provenită dintr-o familie mixtă, pe care tatăl "prea musulman" o obligă să poarte burka la ore, nu vi s-ar părea cel puţin nepotrivit? Poate că tatăl nu o face de-al dracu', ci pentru că aşa a învăţat el că e bine. Copila nu e bătută, are ce mânca, e iubită şi îngrijită acasă. Dar poartă burka. Nasol, nu? Trebuie luată din familie? Nu. Ce se poate face, însă, este să i se explice tatălui (şi mamei, care acceptă situaţia) că trebuie să se adapteze la societatea în care trăiesc. Că nu are nimeni nimic împotriva convingerilor lor religioase, dar că extremele vor duce la marginalizarea fetiţei, că va avea probleme de integrare etc. De ce nu s-a făcut la fel şi cazul familiei Bodnariu? Cu riscul de a îmi atrage huiduieli, trebuie să vă spun că unele precepte fundamental creştine, aplicate ad litteram, pot fi la fel de limitative ca burka, doar că nu şi la fel de vizibile ca ea.

 Mai e o problemă: diferenţa de percepţie. În România există o zicală pe care eu, una, o detest din ficaţi: bătaia e ruptă din Rai. Nu, bătaia nu e ruptă din rai. E ruptă din iad. Din iadul în care trăieşte un copil forţat să descopere lumea printre palme peste gură şi curele peste fund. Est-europenii au o toleranţă faţă de corecţiile fizice care este de neînţeles pentru un occidental. De multe ori, atunci când spun că ei nu îşi bat copiii, esticii sunt cât se poate de convinşi că spun adevărul. Pentru mulţi dintre ei, a-ţi lovi copilul nu este echivalentul unei palme peste fund, ci al unei bătăi soră cu moartea. Or ei nu fac aşa ceva, nu?

De ce să tai înainte să măsori? De ce să nu mergi pe varianta anchetei sociale, a consilierii şi supravegherii familiei, atâta timp cât integritatea sau chiar viaţa copilului nu sunt puse în pericol?

În concluzie, nu ştim exact ce se întâmpla în familia Bodnariu. Din păcate, nici autorităţile norvegiene nu par să ştie. Poate că oamenii nu-şi băteau copiii; însă abuz nu e doar cel care lasă vânătăi. Poate că nu îi abuzau deloc, iar copiii lor erau fericiţi, îngrijiţi şi liberi. Tocmai de aceea nu mi se pare corect şi nici eficient să smulgi copiii din familie, în numele protejării lor, înainte de a şti exact ce se întâmplă acolo. Pentru că, acţionând aşa, rişti să le produci traume mai multe şi mai profunde decât - poate - reuşise familia.


luni, 4 ianuarie 2016

Anul dispărut 1989. Îl declar găsit



Tu mai știi ce făceai în 1989? Stai, stai, stai... măcar erai născut atunci? Eu da. În octombrie '89 am împlinit 10 ani. Deci nu-s vreo jună căpreoară, ba chiar mă dor și șalele când e frig. Dar nu despre asta era vorba aici.

Ideea e că eu îmi amintesc de anul ăla. Îmi amintesc de uniforma aia nenorocită, pepit, din nylon, în care muream de frig iarna și de cald vara. De galantarele goale de la raionul de carne al magazinului Alimentara și de rafturile aceluiași magazin, îndesate cu creveți vietnamezi și compot de prune. De cuplul de tineri care, pe 21 decembrie, striga pe stradă, lângă casa noastră, „suntem libeeeeeri!”. Mereu m-am întrebat, după aceea, ce s-o fi ales de ei. Sper că nu au murit împușcați. Și nici de inimă rea, peste ani, când au văzut ce s-a ales de libertatea lor.

Mulți își amintesc de 1989. Chiar nu e un an pierdut. Dar deloc. Iar Peca Ștefan a strâns într-o piesă vie mărturii ale oamenilor care au trăit, într-un fel sau altul, anul ăsta pe care acum îl reconstruim din frânturi de amintiri.

Nu te aștepta la o atmosferă prăfuită, tristă, cu actori care stau pe scaune și își deplâng copilăria chinuită din vremurile alea gri. Ana Mărgineanu a regizat un spectacol la care îți vine să te ridici de pe scaun și să joci Frunza. Dar ce spun eu aici, chiar o poți face. Pentru că tu, spectatorule, vei fi invitat pe scenă de un pionier, sau de directoarea școlii, sau de adolescenta însărcinată pe care familia o împinge să facă un avort ilegal.

O să vezi cum se făceau atunci repetițiile la Teatrul Mic. Ce însemna o „șopârlă” și cât de apreciați erau cei care știau să le strecoare cu talent în texte, astfel încât să scape de ochii ageri ai cenzurii.


O să ai și parte de surprize. O să treacă pe lângă tine, prin sală, Gheorghe Visu sau Isabela Neamțu, în timpul unei discuții aprinse de la o ședință cu părinții. O să fii scos din sală, pentru un show privat.

O să-l auzi pe Nicolae Ceaușescu glăsuind prin Cuzin Toma, pe care o să-l vezi pionier, cu cheia de gât. Și soț cam bețiv și exilat pe canapea, al aceleiași Isabela Neamțu.

O să râzi de Gheorghe Visu când  - ditamai director de teatru - o să-și prăjească parizer pe reșou. Dar mirosul o să ți se pară apetisant. 

O să te amuze Maria Ploae care va fi un fel de cap limpede ce va corecta, în timp real, veridicitatea textului despre ea însăși. O să te facă să și plângi cu sughițuri, la un moment dat. Dar nu e rău. Dacă plângi, înseamnă că pricepi. Că simți.

O să plângi, o să râzi, o să-ți amintești și o să gândești. Mai cu seamă asta o să faci. Să gândești. O să ți se pună întrebări. O să-ți pui întrebări. Și o să vrei să răspunzi. Pentru că o să simți că ai lucruri de spus. Ți se pare greu de urmărit? Deloc. Sunt frânturi de viață. Sunt cioburi ale unui caleidoscop. Sunt oameni care au trăit, după puterile și înțelegerea lor, vremurile alea. E un reality show made in 1989.

Du-te să-l vezi, merită. E aici, la Teatrul Mic. Altfel, tu pierzi, tovarășe.




vineri, 25 decembrie 2015

Zbor luminat, Fluturico.

Nu vreau să port doliu după tine, Fluturico. Nici măcar la poza de profil. Da, te îmbrăcai în negru, erai goth, așa, dar emanai lumină. Și bucurie. N-am împărțit profunzimi, noi două. Doar multe saluturi, și mai multe zâmbete, niște telefoane în direct, o brichetă și treapta de la locul de fumat. „Canapeaua” noastră de vicioși. (ce ironie, nu? Cică fumatul ucide).

N-aș fi vrut nici să plâng, dar lacrimile mi-au țâșnit înainte să mă întrebe. Înainte să cred că e adevărat. Parcă nici acum nu cred, deși am verificat din mai mult de trei surse.

Și cum aș putea să cred? Femeile luminoase, vesele, deștepte și frumoase nu mor la 30 de ani, în seara de Ajun, într-o mașină. Nu se întâmplă așa ceva. Nu e corect. Nu se poate. Și, futu-i, nu putem să dăm înapoi la TC, nu? Nu.

Ți-am aprins o lumânare, Fluturico. Noroc că a zis Voicu. Pe mine nu m-a dus capul. Dacă te-ai găsit să zbori noaptea, ai nevoie de lumină, logic. Să nu-ți arzi aripile în ea, promiți?



miercuri, 2 decembrie 2015

Aferim, boieri dumneavoastră!


În Aferim! regizorul Radu Jude spune povestea unui rob fugit de pe moșia stăpânului. 

„Ah, bine, Coliba unchiului Tom combinată cu Django și cu oleacă de Pe aripile vântului”, o să ziceți. Ntț. Deloc. 

În primul rând pentru că robul nu e negru, ci țigan. Nu, n-o să-i zic rrom în situația dată. Nu merge. O să vedeți de ce.

În al doilea rând pentru că acțiunea se petrece în Țările Române, pe la una mie opt sute și ceva mărunțiș.

În al treilea rând pentru că nu este un tablou al sudului colonial, ci al societății românești. De atunci și, din păcate, și de acum.

O societate măcinată de idei preconcepute, în care iubirea de aproape și toleranța există doar la nivel declarativ. O societate în care zapciul poate să facă echivalentul arhaic al percheziției deși „mandatul” nu-i acordă jurisdicție în satul X, chestiune rapid rezolvabilă cu un săculeț cu galbeni. Sună cunoscut?

O societate în care un preot explică doct că evreii nu sunt oameni, iar țiganii ar fi, dar din cauză că-s închiși la piele sunt niște oameni mai de rahat, așa, al căror rost în viață e să-i slujească pe alții.

O societate în care femeia poate fi bătută, ba chiar e indicat, dar totuși nu cu parul, că-i ființă simțitoare și proastă de la natură, deci supusă păcatului mult mai abitir decât un bărbat.

Firul poveștii e unul alert, e un soi de western românesc dacă vreți. Nu vi-l dezvălui, pentru că mi-aș dori ca fiecare dintre voi să vadă filmul cu mintea deschisă. Vă spun însă că adevărata călătorie nu e căutarea robului sau aducerea lui la moșia de unde fugise. Adevăratul drum e spre valorile umane, alea care există în fiecare dintre noi, dar pe care, de multe ori, avem grijă să le acoperim temeinic cu scuze și pansamente pentru conștiință, ca să nu mai simțim atât de acut că ne comportăm ca niște ne-oameni. Să fim OK cu deciziile nedrepte pe care le luăm sau cărora ne supunem. Să fim OK cu faptul că facem un rău ca să ne fie nouă bine. Să fim OK. Chiar dacă asta înseamnă să întoarcem privirea din fața unei nedreptăți strigătoare la cer.

Nu vă așteptați la un limbaj politically correct. N-o să aveți parte de așa ceva. E un dialog colorat, plin de arhaisme și pilde, mustind de prejudecăți pe care oamenii vremii - și nu numai ei - le priveau ca lege a firii. 

Există și o voce a rațiunii, a bunului simț: fiul zapciului, care, culmea, inițial pare un soi de Bulă trăitor în umbra și ambițiile tatălui.

Vocea omului a cărui soartă a fost pecetluită încă de la naștere, prin simplul fapt că e fiu de robi, e Carfin, jucat cu fiecare strop de sânge și cu fiecare respirație de Toma Cuzin. Cel care fuge de pe moșie de frica morții promise de boier. Care, într-un alt loc și, cu siguranță, într-un alt timp putea fi orice altceva. Dacă i s-ar fi permis să afle ce anume și-ar dori să fie. Altceva decât argatul îmbrăcat în zdrențe care îngrijește de cai. Altceva decât un obiect de inventar, de care te poți dispensa oricând.

„Cucoane, păi nu sunt și eu om?”. Nu vă zic la ce întrebare a venit răspunsul ăsta. Vă zic doar că, după mine, asta e cheia poveștii. E o poveste despre oameni. Despre felul în care suntem și despre felul în care uităm să fim.

Am zis că e povestea unui rob țigan? Nu. E povestea omului. Oricine ar fi el.

Aferim!

miercuri, 25 noiembrie 2015

Când „mâine” nu mai vine

Suntem maeștri ai amânării. Amânăm discuții, întâlniri, plăți, bucurii și dureri. Oameni. Trăiri. Fericiri și suferințe. Amânăm totul pentru mâine.

Pentru unii dintre noi ăștia de azi, mâine nu există. Toți oamenii a căror viață e curmată brusc aveau o groază de lucruri de făcut mâine. Aveau de sărutat, de iubit, de plimbat. De mers într-o excursie, de citit o carte pe care nu apucaseră s-o termine. De sunat un prieten cu care nu vorbiseră de prea mult timp. De adoptat un câine. De zămislit un copil. De încercat o rețetă de prăjitură. De spălat mașina. De trăit.

Tess D'Urbervilles gândea că, an după an, trăim ziua în care vom muri. Nu știm care e aia, până când se întâmplă. Niciodată nu știm. Atunci, de ce să ne târâm, anesteziați, prin viață? Mereu proiectând un viitor pe care nu ne învrednicim niciodată sau prea rar să-l împlinim? De ce să nu trăim frumos ziua lui Tess?

De ce să nu trăim, înainte să murim?

vineri, 20 noiembrie 2015

Capcană pentru teroriști punct ro

Dacă tot prinseră la graniță doi moldoveni care cică erau simpatizanți ISIS, n-am putut să nu-mi imaginez situația „Conii teroriști față cu România”. Mai ales dacă vin cu mașina.

Intră în țară. Dau șpagă la vamă, ăla se face că nu vede Kalașnikoavele demontate de sub banchetă. Trec de punctul de control și li se termină brusc șoseaua. Nu în sensul că intră în porumb, ci în sensul că dau în gropi. OK, și de proști (cât de bou să fii să faci atentate în România când îl avem pe Dorel, d'oh), dar mai ales de lipsă autostrăzi.

După multe ore în care sunt gata să crape complet neonorabil, făcuți pilaf de vreun jmeker care depășește în curbă cu 200 la oră și vizibilitate zero pentru că ambii ochi și-o mână sunt în decolteul blondei din dreapta, teroriștii noștri, cei mai fraieri din Univers, ajung la București.

Se rătăcesc magistral, pentru că străzile sunt semnalizate mai mult nu, iar dacă urmezi indicațiile rutiere ai mari șanse să ajungi la Kandahar, nu la Piața Romană. Se cazează undeva, separat, fiecare la un hotel unde mocheta miroase a mucegai și femeile din lobby la fel. Nu, de femei nu se ating că trebuie să fie puri înainte să se sacrifice. Dreaq, doar îi așteaptă 70 de fecioare pe lumea ailaltă. (chiar, mereu m-am întrebat: pe lumea ailaltă se duce numai sufletul, cum ar veni, nu? Atunci ce să faci, verișoare, cu fecioarele alea? Să le povestești cum ai murit ca un bou și acu' te uiți la ele și te oftici? Mă rog...)

Revenim. Teroriștii noștri dorm, își montează armele, centurile cu TNT sau cu C4 sau ce petarde mai au ei în dotare. Se urcă în mașini, își pun hands free-ul și pornesc spre punctele unde trebuie să atace. Între timp, discută între ei, să se sincronizeze, că așa le-a explicat lor Ahmed, când i-a antrenat în tabăra aia din Arizona. Asta, pardon, din Alep.

- Khalid, unde ești, mă?
- Pe Ion Mihalache, tu-i maica mă-sii, cre' că e coadă până la Victoriei. Tu unde ești, Mohamed?
- Bă, ej prost? Io n-am ieșit din Berceni.
- Ai de plm.  Mustafa, tu ce zici, koae? Ajungi la locație?
- Ajung pă dreaq, Doamne iartă-mă, că am început să vorbesc ca necredincioșii. S-a stricat semaforul de la Izvor și stau pe pod ca bou'. Nu-i niciun milițian să dirijeze traficul, or fi toți în coloane oficiale, că ăștia nu mai știu să meargă altfel, nici la frizerie, nici la ministere.
- Băieți, cred că am făcut o eroare gravă de strategie. Am ales greșit ținta. Păi la americani și la francezi am intrat ca-n brânză, niciun obstacol, nimic... La ăștia trebuia să ne prindem de la început că e nasoală treaba. Toată șoseaua până în capitală cred că era plină de mine antipersonal, da din alea șmechere, de nu explodează da-ți bulesc mașina. Pe urmă, în momentul ăsta, cred că suntem prinși într-o cursă. N-ai cum să stai juma de oră la un semafor. N-ai cum. Nici la mine în Kabul n-am văzut așa ceva. Cred că o să vină ăștia să ne ia din mașini ca din oală. Așa că abandonați misiunea. Repet: abandonați misiunea. Planul a fost compromis. Ieșiți din mașini acum și cărați-vă acasă cu ia-mă, nene, că aici nu e combinație. Over and out.

Postare inspirată de bancul ăla vechi cu jurnalul unui terorist la București și de propria mea experiență (pașnică) de azi, din traficul bucureștean. 


vineri, 18 septembrie 2015

Sociologie organizațională. Lecția 1: cum lucrăm cu oamenii

Oamenii muncesc. Ceea ce îi mână în luptă se numește motivație. Ea poate fi pozitivă sau negativă. Primară este motivația materială. Muncim ca să trăim, nu invers.

Lucrurile se schimbă puțin când e vorba de profesii care țin de vocație. Profesorii, actorii, preoții, jurnaliștii tind să le cam încurce pe cele două. Adică, în cazul lor, viața privată se împletește, cumva, cu cea profesională. Pentru că preceptele religioase ar trebui să guverneze viața preoților, de pildă. Sau pentru că actorii și jurnaliștii sunt recunoscuți de oameni pe stradă și pentru că, de cele mai multe ori, „își iau de lucru și acasă”. La aceștia din urmă, poate mai mult decât la alții, intervine și orgoliul. Într-o proporție deloc neglijabilă. E mișto să fii persoană publică, să te recunoască, la supermarket, casiera și să te întrebe despre nu știu ce film/emisiune/apariție publică etc. E mișto să vrea oamenii să facă poze cu tine pe stradă. Mă rog, nu și când ai fugit până la farmacia din colț ca să-ți iei Paracetamol, ai febră 40 și cearcăne până-n barbă. Dar... e mișto. Îți gâdilă orgoliul profesional și nu numai. 

Toți avem orgoliu. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar e acolo.

Ce trebuie să înțeleagă un lider de echipă e că lucrează cu personalități. Nu neapărat în sens public, ci mai ales în sens psihologic. Oamenii au experințe, trăiri și reacții diferite.

Cum se aplică asta în practică?

Simplu. Gândește-te la cel din fața ta ca la o ființă dotată cu inteligență, afecte și... hm, mă repet: orgoliu.

Vrei doar să execute un ordin? Spune-i „trebuie să faci asta pentru că așa vreau eu.” Vrei să fie productiv, eficient și loial? Spune-i „e minunat ce ai făcut până acum. Tocmai pentru că te apreciez, aș vrea să-ți încredințez sarcina X”. I se vor lumina ochii, o va lua ca pe o provocare și va fi cel puțin la fel de bun ca până atunci. Dacă aplici prima variantă, va executa. Și atât. Productivitatea s-ar putea să existe, dar îi vei pierde loialitatea și respectul. Vei fi șef. Nu vei fi lider.

Oamenii nu sunt cartofi, pe care să îi muți dintr-o ladă în alta. Cartofilor nu trebuie să le explici, nu trebuie să-i faci să se simtă bine, nu trebuie să le obții respectul. Oamenilor, însă, da.

Depinde ce vrei să fii. Cultivator de cartofi sau conducător de oameni. Alegerea e simplă.