Translate

sâmbătă, 14 februarie 2015

Nunta Slută XIII. Altă hoață

Pâmpa se uita la sătenii adunați pe ulița mare și nu-i venea să creadă: chiar nimeni, dar nimeni din sat nu încerca să gonească potera venită s-o ia? Ochii începură să-i joace în lacrimi, însă alungă repede umbra de slăbiciune și își puse pe chip un zâmbet sfidător.

- Ascultați-mă, că veți plânge amarnic dacă nu vă încredeți în vorbele mele. Voi vă fereați de Meruna, îi spuneați Șpioanca pe la colțuri. Da' la văr'su nu vă gândiți, ai? La Florică Colduc? Păi Meruna e o dulce pruncă pe lângă ăla, oameni buni! Alde Colduc face și desface totul în satu' ăsta. L-am prins eu trăgând cu urechea pe la ușile voastre. Iar pe pămpălăul ăla de bărbată-meu îl chema mereu la el să pună țara la cale, ba chiar l-a pus să-i ducă plocon lu' Ghiță din capu' satului o poală de bani. Ziceți de mine c-am furat, că mi-am oprit tain la tot ce mișca în sat? Da' câți dintre voi nu trăiți din bani de furăciune, hă? Nu i-oți fi furat voi, da' ăla care vi-i dă credeți că i-a găsit pe stradă?

Întâi, sătenii o priviră cu ochii mari - asta chiar grăiește așa, fără opreliști, despre Florică Colduc? O ști ea ceva, de n-are teamă. Apoi, văzând privirile poterașilor ațintite asupra lor, unul câte unul începură să facă pași în spate.

Traian, marinarul, se uita de după gardul livezii. Se ținea departe de Buldoaga, de Peseda, dar mai ales de Pâmpa. Femeia îl căuta din ochi, trăgând nădejde că măcar acum, când o vede încolțită, va veni să o scoată din bucluc.

Unde ești, măi, omule? Am ajuns să mă urască tot satul pentru iubirea ce ți-am purtat-o și, ca o proastă, încă ți-o port. Unde ești? Că tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru noi. Și pentru că tu mi-ai jurat că, orice ar fi, o să-mi ții spatele. Unde ești, Traiane?

În fine, îl zări. Numai un ochi de femeie îndrăgostită putea recunoaște bărbatul bine ascuns după uluci. Se îndreptă de spate și îl țintui cu privirea.

- Așa să faceți, mă. Așa. Bărbați sunteți, să vă ascundeți pe sub mese și după garduri. Vai ș-amar de voi dacă încep să zic ce știu de toți. Și știu... V-am mirosit io demult, aruncă Pâmpa, cu glas înveninat și își bătu o nară, ca să-și întărească spusele.

Fără alte vorbe, le întoarse spatele sătenilor - care deja se îndepărtaseră, de parcă voiau să le spună poterașilor luați-o, nu e de-a noastră și n-a fost niciodată. Îi întoarse spatele și lui Traian, rămas în ascunzișul lui. Nu înainte de a-i arunca o ultimă privire menită să-l străpungă până-n inimă. Își mai atinse o dată nasul, ca să priceapă că și pe el îl știe cu bune și rele - dar mai ales cu rele - și că, la o adică, dacă o lasă de izbeliște și nu-și bagă mințile în cap, ar putea să-l dea în vileag.

Pâmpa merse direct la poteră și întinse mâinile, să-i fie legate. De-acum, fie ce-o fi.

Știa de unde i s-a tras: o mâncase limba să spună prin sat că alde Coveșoaica, o femeie zdravănă și înaltă cât un tăietor de lemne, șefa poterei, învârte tot felul de lucruri necurate cu alde Colduc. Dacă tăcea, dar mai ales, dacă marinarul ei drag o iubea în continuare și-i stătea pavăză cum i-a stat mereu, Pâmpa ar fi putut să-și vadă, ca și până atunci, de învârteli. Nu tăcuse. Dar trăgea nădejde că Traian o să-și vină în simțiri și o toate or să fie din nou cum trebuia.

Nici schimburi nu-și luă. O noapte, atât avea să doarmă cu borfașii. Dimineață - simțea asta în inima ei - bărbatul vieții ei avea să vină s-o salveze.

Pe seară, Traian îi trimise un bilet:

Dragă Pâmpa, fă,

Știu că m-ai iubit și poate că mă iubești în continuare. Eu nu te mai iubesc, așa să știi. Sunt bunic, vreau să am grijă de nepoți. Da' mai știu că tu ești răzbătătoare și o să-ți fie bine.

Al tău Traian, care nu te mai iubește.

O vreme, Pâmpa stătu cu biletul în mână și îl citi iar și iar, în lumina lunii care intra printre gratiile de la geam. Nu putea nici să plângă. Pe față îi încremenise un zâmbet care nu avea să o părăsească nici în zilele următoare. În cele din urmă, adormi făcută covrig pe pardoseala rece a cămăruței în care stătea zăvorâtă, lângă blidul cu mâncare neatinsă.

vineri, 13 februarie 2015

Păcat. Păcat?

Judecă-mă. Judecă-mă și condamnă-mă, dacă asta te face să te simți fără de prihană.

Sfântule.

Vezi să nu-ți cadă aureola peste ochi. Ridic-o puțin. Așa. Ca să mă vezi mai bine când mă privești acuzator. Revoltă-te. Strigă. Strigă-mi în față. Uită-te la mine. Uită-te sfidător. Zâmbește în colțul gurii. Zâmbește-mi cu dispreț.

Perfect.

Acum privește-te pe tine. Privește în tine. Ce vezi? Nu, nu arunca piatra. Mai ține-o puțin. Strânge-o. Încălzește-o. Mângâi-o. Acum las-o jos. Nu de alta, dar dacă e să lovească în păcătos, amândoi devenim ținte.

marți, 27 ianuarie 2015

Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza
Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.

duminică, 18 ianuarie 2015

Sferele puțin ciobite se potrivesc cel mai bine. La infinit.

data3.whicdn.com

Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Dacă am fi perfecți, am trăi suspendați în spațiu, ca niște sfere imponderabile, autosuficiente și intangibile. Slavă Domnului că nu suntem perfecți. Altfel, nu ne-am mai putea îmbina decât prin coliziune. Și nici așa nu am ști dacă rezultatul nu ar fi, cumva, distrugerea amândurora.

Da, îmbinarea imperfecțiunilor noastre presupune și șlefuirea unor asperități înnăscute sau dobândite. Or, când unealta cu care îl șlefuiești pe celălalt ești chiar tu, lași acolo o parte din tine. Puțin câte puțin, eu devin tu. Tu devii eu. La un moment dat, uitându-ne unul la celălalt, o să ni se pară că privim în oglindă. Abia atunci ne vom vedea perfecți. Și imponderabili. Și intangibili. Dar niciodată autosuficienți, ci reciproc suficienți. Oricât ar dura Infinitul.

marți, 13 ianuarie 2015

Să trăiești!

Pare o urare anostă, simplistă, desuetă și încă în câteva feluri care nu-mi vin acum în minte. Și totuși, cred că asta e cea mai importantă chestie pe care o poți face: să trăiești. Atenție, să trăiești, nu să exiști.

ecstazy93.deviantart.com
Nu demult, am văzut o emisiune despre morți stupide. Cea mai cea mi s-a părut o tipă din New York care a murit în patul ei. Dintr-un apartament de la etajul 6. Lovită în cap de o bucată de asfalt. Rezultată din explozia unei țevi de apă caldă. Din subteran. Din stradă. Deci cum?

Zici că ai grijă de tine, că trăiești atât de sănătos încât o să prinzi suta de ani.

Așa că amâni gesturi, înghiți cuvinte, reprogramezi fericirea și... BUM! Un Dorel made in USA uită să golească o țeavă. Te trezești nas în nas cu Sfântul Petru. Nu, nu poți să reconfigurezi traseul. Ce să vezi, e fundătură și GPS-ul n-are semnal pe malul celălalt al Styx-ului.

Așa că trăiește, omule! Bucură-te de fiecare moment în care îți bate inima, nu mai transforma în tragedii nimicurile. Toate, dar toate sunt nimicuri dacă le compari cu Nimicul cel mare.

duminică, 11 ianuarie 2015

Cum să nu-ți bați cuie în talpă. Lesson 1

Cea mai sigură metodă de a-ți introduce un cui - a se citi piron - în partea cea mai moale a tălpii este grija permanentă de a nu-i supăra pe ceilalți. Fiecare ocazie când îți vei stăpâni un gest, o vorbă, o privire doar pentru că anticipezi o anumită reacție din partea celorlalți va echivala cu încă o lovitură zdravănă de baros peste floarea cuiului.

În ritmul ăsta, vei ajunge să-ți creezi, cu talent, încălțări de fachir. Vei merge prin viață pe vârfuri, cu dureri atât de mari la fiecare pas, încât nu vei mai putea fi atent la nimic altceva, decât la propria suferință autoindusă.

Nu fi fraier! Ia un patent și scoate-ți cuiele, unul câte unul. Doare rău operațiunea, dar merită. S-ar putea să ai surpriza de a-ți fi bătut piroanele alea degeaba. Poate că gestul, vorba sau privirea pe care ai ales să le ții pentru tine nici nu ar fi provocat supărare. Poate că era totul în mintea ta. Poate că îi crezi pe ceilalți mai sensibili decât sunt. Poate că și ei pășesc pe cuie și sunt învățați cu durerea.

Sau... poate că, pur și simplu, n-au avut patent.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

What do you do when your reason for smiling makes you cry?

Am citit asta pe undeva. Nu cred că mai contează unde. Am văzut-o rostogolită de atâtea ori pe internet, că doar n-oi fi atât de ghinionistă încât să fiu tocmai eu aia acuzată de plagiat.

Întrebarea rămâne, însă. Ce faci?

Tragi niște concluzii. Prima - și cea mai importantă - e că, dacă plângi, îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, te-ar durea în cur. OK, poate că și în situația aia ai plânge, dar din cu totul alte motive.

Atâta timp cât mai ai lacrimi, e bine. Înseamnă că ești viu pe dinăuntru. Deși, nu cu multă vreme în urmă, credeai că ai murit. E mai bine viu? Nu știu. E mai sensibil. Când te știi (sau te crezi) mort, calci în picioare oameni, cu sentimentele lor cu tot. Să fii viu, în condițiile astea, e, pe undeva, ca o urmare a unui blestem. Încă îmi răsună în creier vorbele unei bune prietene: așa, fă. Să trăiești și tu, să simți, să plângi, să suferi. Ți-a ieșit, nebuno. Asta fac.

Și mă întreb. Și îmi dau singură răspunsuri. Care îmi scot și mai multe lacrimi. De unde pana mea or ieși atâtea lacrimi, nu știu. Dacă m-aș face unic exportator aș fi dracului în top 300. Pe primul loc, nu oricum.

Mda. Revenind. Ce faci? Își dorești să mori la loc? Nu. Că viața e mișto. V-ați gândit vreodată că oamenii vii sunt masochiști? Dacă să fii viu înseamnă să suferi, cum mama dracului să-ți placă asta? Tre să fii bou. Ete că sunt. Nu, nu pe modelul „dă, mamă cu biciu-n mine”. Are cine. Nu în sensul ăla, terminați cu porcăriile. Figurat, așa. Doar suntem intelectuali, bloody hell.

E păcat de tine să nu simți, tu ești făcută să simți. Și pe asta mi-a spus-o cineva. Și ție ți-a ieșit. Simt. Enorm. Și, culmea, nu văz monstruos. Doar ușor încețoșat, așa.

Deci ce faci? Păi, ce să faci? O arzi bipolar. În fond, și bătăile inimii sunt bipolare, nu? Sistole și diastole. Așa simți că ești viu. Când urci doar ca să cobori și cobori doar ca să ai de unde urca înapoi.