Translate

luni, 23 mai 2016

Jocul de-a vacanța

Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.

Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.

Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.

Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.

vineri, 20 mai 2016

Să punem batista pe pianul de concert

fineartamerica
Când s-a închis TVR Cultural, mă întrebam dacă pentru cultură nu mai e timp. Sau disponibilitate. Sau interes. În anii care au urmat, răspunsul a venit aproape de la sine: nu, firește. Ce nevoie ai să promovezi cultura, când poți spăla creiere rapid, simplu și eficient, înecându-le în muzică de proastă calitate, spectacole de proastă calitate și oameni de proastă calitate?

Se pare că, de data asta, am reușit să fim vizionari. Am luat o decizie - proastă - înainte ca ea să vină în sticluța cu otravă, din cristal frumos ornat, pe care scrie cu caligrafie nobilă „directivă europeană”. Am închis TVR Cultural înainte să ni se ordone. Sau, cel puțin, înainte să ni se ordone oficial.

Astăzi aflu că Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își încetează activitatea. După 40 de ani de existență, Uniunea Europeană a decis să-și ucidă ambasadorul cultural. O orchestră care, în patru decenii, a format oameni, a consolidat relații între diverse țări și... a bucurat suflete. Nu, nu vă gândiți că în orchestră sunt „antipatici d-ăia de belgieni, spălăciți și aroganți”. Sunt muzicieni din toate statele membre UE. Sunt artiști talentați care formează o uniune mai mică numeric, dar mai mare ca potențial.

Orchestra de Tineret a Uniunii Europene va dispărea de la 1 septembrie, anul acesta. Dacă cineva nu reușește să-i convingă pe decidenții Europei că e nevoie de ea.

Un banc zicea că un violonist, singurul supraviețuitor dintr-un avion prăbușit undeva în Africa, reușise să-și salveze iubita lui vioară din epava arzândă și rătăcea, în zdrențe, prin savană. La un moment dat, apare un leu, care mirosise prada obosită și ușor de doborât. Începe să se apropie. Cum știa clar că nu are cum să se apere de sălbăticiune, violonistul se gândește să-și petreacă ultimele clipe de pe această lume făcând ceea ce iubea: cântând. Așa că se așază, își scoate vioara și începe. Leul se oprește și ascultă. Mai apare un leu, care face la fel. Încă unul. O mulțime de lei stăteau și ascultau, ca vrăjiți, vioara. Brusc, se aude un răget, și spre violonist țâșnește un alt leu, apărut de nicăieri.
- Vezi - zice un leu către altul, știam eu că dacă apare surdul s-a terminat cu muzica.

Dragii mei, să nu ucidem violonistul. E păcat de muzică.

joi, 19 mai 2016

Kafka e român și lucrează la Primărie

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Fostul proprietar - despăgubit la momentul respectiv - a emigrat pe la sfârșitul anilor '70.  În casa aia locuiește o familie (cu chirie) din 1958. Întâi au plătit chirie proprietarilor, apoi, după naționalizare, ICRAL-ului. Acum 15 ani, proprietarul își aduce aminte de casă și o revendică. Nu depune multe acte, doar o notificare.

Până aici, nimic spectaculos.

Acum 9 ani, fostul proprietar moare. Soția lui, rămasă unic moștenitor, trimite în țară documente care atestă că ea, doar ea ar putea ridica pretenții asupra acelei case și că renunță la orice revendicare, ba chiar că dorește anularea notificării depuse de soțul ei defunct. Toate aceste documente au fost depuse la dosar de familia chiriașă.

Aici începe absurdul perfect.

Familia care locuiește cu chirie în imobil depune o cerere de cumpărare a casei, demonstrând, cu documente, că nu există niciun motiv care să împiedice această tranzacție. În 2007. Nu, nu primește niciun răspuns la cerere. Revine cu o petiție. Liniște. Răspunsul nu vine nici în cele 30 de zile legale, nici în cei nouă ani scurși. Oamenii merg în audiențe. La consilieri, la șefi de comisii... Toți spun același lucru: e simplu, dom'ne, asta e chestie de zece minute. Dosarul e complet, e clară situația, se rezolvă instant. Unul cere și bani. Nu mult, vreo 2.000 de euro. Nu-i primește, nu rezolvă.

După o vreme, familia mai face o încercare. Încă o audiență.

- Mda. Păi nu știu dosarul, mormăie funcționarul, în loc de bun-venit.
- Cum adică nu știți dosarul? Păi audiența e programată de nu știu când, nu ați avut timp să-l studiați? întreabă femeia, perplexă.
- Doamnă, am 6.000 de dosare alocate, credeți că am timp să le citesc pe toate?!

Nu, n-are, cum să aibă? Dar măcar pe alea despre care știe că va discuta cu niște oameni le-ar putea răsfoi. Femeia îi prezintă, pe scurt, situația.

- Domnule C., dacă îmi permiteți, vă pot arăta aici, în dosar, la ce acte mă refer, spune ea și întinde mâna să dea o pagină.
- Nu! N-aveți voie, că n-aveți nicio calitate în dosar, răspunde prompt funcționarul și apucă mai bine de copertă, nu cumva să i-l smulgă cetățeanca de peste birou.
- Domnule, dar sunt acte depuse de mine... Vi le înșir pe toate, ce Dumnezeu?
După câteva minute lungi în care domnul C. dă câte două file și pufnește nervos, rostește, cu voce gravă, de sentință definitivă, concluzia:
- Trebuie să faceți o cerere, să aflați dacă există o notificare pe acest imobil.
Femeia din fața lui clipește mărunt și se întreabă dacă nu cumva omul e surd.
- Domnul meu, notificarea a existat. Ea a fost depusă, apoi anulată de moștenitorul imobilului.
- Nu am ce să fac altceva, decât să fac o adresă către doamna asta, moștenitoarea, să spună clar dacă dorește să anuleze notificarea.
- Dar a spus-o deja. E hârtia acolo, în dosar.
- Nu se poate așa. Notificarea trebuie respinsă prin ordin de primar.
- Ce să respingă primarul? Ceva ce a fost deja anulat?
- Păi cum a fost anulat?
- Prin cerere.
- A dumneavoastră?
- Nu, a fostului proprietar. O aveți acolo, spune femeia, pe un ton ceva mai ridicat. O aveți acolo de nouă ani și nu vă interesează.
- Auziți, doamnă, credeți că în dosarul dumneavoastră stăm noi? V-am zis că numai eu am șase mii de dosare? Mă rog... faceți o cerere și o depuneți la Registratură.
- O cerere de ce?
- De anulare.
- Nu, nu, deci nu o luăm iar de la capăt. O să depun ceva la Registratură, dar acel ceva nu va fi o cerere, ci o reclamație. Registratura e aici, la intrare, da?
- A, nuuu... Registratura e vizavi de fostul sediu al Primăriei, la Cișmigiu.
- Domnul meu, eu vreau să cumpăr casa în care locuiesc de aproape 60 de ani. Înțelegeți? Nu cer nimic gratis, vreau să dau statului niște bani. Nu e nimic complicat. Pentru ce mă tot plimbați?
- Așa e procedura, doamnă. Până în 2008, când a venit domnul Oprescu, dosarele astea se rezolvau în cel mult o lună din momentul în care intrau în comisie. Din 2008 s-a blocat tot.
- Bun, și ce faceți, totuși, cu dosarul ăsta?
- Păi depuneți actele X și Y în copie legalizată, că astea-s xeroxuri, la Registratură...
- ...la Cișmigiu?
- ...da, și vă interesați dumneavoastră în toamnă, așa, cum s-a soluționat.
- Aha. Deci mă interesez eu, nu trimiteți dumneavoastră răspuns conform legii?
- Nu, doamnă. Și-așa, dacă nu v-ați mai interesat... eu ce să vă fac? Răspundem și noi oamenilor care se interesează, nu așa, tuturor.

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Se dau niște funcționari. Și un primar. Și multă, foarte multă indolență.

Deci? Ce votați pe 5 iunie?


marți, 17 mai 2016

Project manageri de oameni

foto: fastcompany
Există oameni care nu ştiu să-ţi fie aproape decât asumându-te. Aşa cum un project manager îşi asumă un proiect nou. În mintea lor - poate că şi pe hârtie - şi-au făcut deja un plan de dezvoltare a ta. Ştiu că ai potenţial, ştiu exact ce şi cum trebuie schimbat la tine. Ca să devii cel pe care ei îl visează. N-are legătură cu ce ai vrea tu să rămâi sau să devii, ci cu ce cred ei că văd în tine. Nu, nu se cred Pygmalion, pentru că tu nu eşti piatră moartă. Se cred mai mult, mult mai mult de atât. În cazul tău, provocarea e mai mare, pentru că tu eşti o fiinţă cu gândire, afecte şi voinţă. Proprii. Independente. Încă.

Încet, încet, vor începe să le clatine pe ale tale. Te vor face să te îndoieşti de tot ce ştii sau crezi că ştii despre tine şi despre alţii. Ei sunt singurii care-ţi spun adevărul, ce naiba? Cum să n-ai încredere?

Atunci când convingerile, obiceiurile, valorile tale vor fi fost fisurate îndeajuns cât să le fie afectat fundamentul, project managerii de oameni vor începe să toarne, încetişor, mortar. Alcătuit tot din convingeri, obiceiuri şi valori. Doar că ale lor.

Unii o fac conştient. Aceştia chiar reuşesc să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Pentru că au strategie şi, mai ales, răbdarea să o aplice. Ştiu să-ţi lase destul spaţiu să respiri, în aşa fel încât să nu simţi dalta care te sculptează în altă formă. Aceştia sunt puţini.

Alţii, însă - cei mai mulţi - o fac fără să-şi dea seama. Au un fel de strategie; una pe care nu o conştientizează şi nu au răbdarea să o aplice şi nici înţelepciunea de a-ţi lăsa spaţiu să respiri. La un moment dat simţi tăişul dălţii şi spui că ţi se pare. Îl simţi din nou şi încerci să-i dai peste mână sculptorului. Când îl simţi iar, încerci să te scuturi. Celălalt nu înţelege de ce, pentru că nici măcar nu realizează că mânuieşte dalta. La fel cum nu realizează că se lasă purtat şi transformat de poveştile pe care ţi le spune şi pe care şi le spune sieşi, despre el. Pe care, cumva, ajunge să le creadă.

Problema apare atunci când tu nu le mai crezi. Şi începi să te îndoieşti. De  convingeri, obiceiuri, valori.  Şi îţi verbalizezi îndoiala. Iar project managerul de oameni vede, în sfârşit, crăpăturile din planul său pentru tine. Poate încerca să le repare; dar, pentru asta, e nevoie - aşa cum spuneam - de răbdare şi de înţelepciune. Dacă cele două îi lipsesc, îşi va pierde cumpătul, va sfâşia planul în mii de bucăţele şi îşi va folosi dalta ca să-şi distrugă opera scăpată de sub control.

Apoi va căuta o alta.

luni, 11 aprilie 2016

Cine are voie să creadă și cine nu?

Mi-am promis că n-o să mai scriu despre videoclipul celor de la Taxi, dar nu pot să tac.

După ce am terminat de vorbit despre cum atacă ei BOR și Catedrala, acum problema pare să fie a persoanelor care apar în videoclip. „Da' cine sunt ei, dom'ne, să-mi vorbească mie de smerenie? Ăla e prost, aia e blondă, ailaltă se uită cruciș și nu știu care e cu nasul pe sus.”

1. Oamenii ăia sunt fix niște oameni care spun un text. Nu sunt hirotoniți, nu se dau lideri spirituali. În locul lor putea fi Gigel Icsulescu, luat de la coadă la covrigi, machiat și pus în fața camerei să zică papagalicește „lemnul și spațiile mici”. L-ați fi cunoscut? Ați fi știut dacă, după ce a spus asta, s-a dus acasă să-și bată nevasta și să cadă cu capul în budă, beat mort sau la mănăstire să trăiască în post și rugăciune? Nu. Ați fi fost mai atenți la mesaj decât la cel care îl rostește? Poate că da.

2. Cum adică, „cine sunt ei să-mi vorbească despre smerenie”? Am o veste proastă pentru voi, dragii mei judecători online: viața spirituală a unui om, mai ales a unui om pe care nu îl cunoașteți personal, nu vă este accesibilă. Poate că cel a cărui imagine publică este a unui om de succes, fericit, împlinit și care lasă dâre de praf de stele în urmă-i e doar o biată ființă chinuită de temeri, de răni sufletești mai mult sau mai puțin vindecate și de cine știe ce alte lucruri. Poate că oamenii pe care voi îi considerați nedemni (!) să vorbească despre smerenie fac pentru alții lucruri bune despre care voi n-aveți habar, pentru că sunteți prea ocupați să-i judecați în lipsă.

3. Se spune „să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa.” Ciudat, eu știam că puterea exemplului e mai mare decât a poruncii. Mai ales în cazul preoților, care, prin „fișa postului”, sunt obligați la probitate, la verticalitate, la morală și etică. Deși mulți le încalcă și își murdăresc sutanele condiționând slujbele de bani, înșelând, mințind și făcând cam toate păcatele condamnate de morala creștină, sunteți gata să le ascultați sfatul și porunca fără crâcnire. Nu le contestați autoritatea, ba chiar le spuneți „sărut mâna, părinte”. Unii merită. Alții nu. Dar în cazul lor nu alegeți și nu judecați.

4. Oamenii din videoclipul ăsta nu sunt preoți. Sunt niște oameni obișnuiți care spun ceva. Nici măcar nu vă îndeamnă să... nimic. Cu toate astea, au fost atacați, disecați, li s-au trecut în revistă averile, păcatele și defectele. De ce?

Mă întreb, dacă între ei ar fi fost strecurat un preot „în civil”, nu cumva ar fi fost zdrobit la rând cu ceilalți de tăvălugul creștinilor care par mai degrabă credincioși zidurilor bisericii decât lui Dumnezeu?

„Să nu-l judeci pe aproapele tău”. E o propoziție din Biblie. Știți, cartea aia din care citesc oamenii care slujesc în casa Domnului. Cum care Domn? De fapt... cam aveți dreptate: ne-am luat cu Catedrala și am uitat de Locatar.

duminică, 10 aprilie 2016

Eu cred că Dumnezeu preferă lumina

Eu cred că mâine o să fie mai cald decât azi.
Eu cred că, dacă mănânci noaptea dar ai grijă să faci mișcare ziua, nu te îngrași.
Eu cred că florile de liliac miros superb.
Eu cred că toți copiii adoră dulciurile.
Eu cred că George Clooney e un bărbat mișto.
Eu cred că mașinile sport sunt frumoase.
Eu cred că teiul va înflori mai devreme anul ăsta.
Eu cred că fiecare avem un înger păzitor.
Eu cred că fiecare e liber să creadă ce vrea.

Oameni buni, am privit, siderată, ce comori de ură și venin au ieșit la iveală zilele astea. Și totul de la o melodie. O MELODIE, oameni buni! Una care, departe de a incita la ură sau distrugere, vorbea despre o convingere. Și... da, despre smerenie. Imediat s-a găsit cineva care să-i desființeze pe cei care apar în clip. Că au, că fac, că dreg, că de ce câștigă nu știu cât, că de ce nu sunt nu știu cum... Dragii mei, oamenii ăia sunt exact asta: oameni. Cu bune, rele, păcate și sminteli. Nu se erijează în instanță morală. Niciunul. O frază care începe cu „eu cred” poate continua oricum, atâta timp cât nu jignește și nu incită la fapte reprobabile. E o convingere a cuiva. Ce facem, repunem în drepturi delictul de opinie? 

Apoi, a avut cineva răbdare să ASCULTE textul infamei piese? Pentru că, la un moment dat, sună așa:

M-am trezit din vis și ca orice creștin m-am gândit

Ce înseamnă visul meu, și am realizat
Că de fapt n-a fost un vis despre bugete, taxe sau donații
Nici despre ce-ar trebui impozitat
Nici despre școli, spitale, prioritati
Generalizări, adevăr absolut, opinii contrare
Alb, negru, bine, rău, frumos, urât, nu;
A fost un vis foarte simplu despre smerenie, atât.

Ce e reprobabil în asta? Unde incită la dărâmarea Catedralei? Unde insultă Biserica sau pe preoți? Unde se spune ceva, orice care ar putea leza Biserica Ortodoxă Română? Fraților, de la ce v-ați luat, de fapt? De la convingerile exprimate de un om într-un cântec? Și de la un refren recitat sau cântat de alți oameni? A spus cineva că se înlocuiește Scriptura cu textul lui Dan Teodorescu?
Oameni buni, vă rog eu frumos: inspirați adânc și relaxați-vă un pic. Eu cred că nu e bine să ne apucăm iar de înălțat ruguri pentru „eretici”. Evul Mediu a fost o perioadă tare întunecată. Și focul rugurilor n-a adus lumină, ci întuneric și răutate. Iar eu cred că Dumnezeu preferă lumina. Lumina și bunătatea.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Mutul, bâlbâitul și discursul din cap

Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.

Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.

Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.

Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.

Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.

Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.