Translate

marți, 27 ianuarie 2015

Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza
Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.

duminică, 18 ianuarie 2015

Sferele puțin ciobite se potrivesc cel mai bine. La infinit.

data3.whicdn.com

Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Dacă am fi perfecți, am trăi suspendați în spațiu, ca niște sfere imponderabile, autosuficiente și intangibile. Slavă Domnului că nu suntem perfecți. Altfel, nu ne-am mai putea îmbina decât prin coliziune. Și nici așa nu am ști dacă rezultatul nu ar fi, cumva, distrugerea amândurora.

Da, îmbinarea imperfecțiunilor noastre presupune și șlefuirea unor asperități înnăscute sau dobândite. Or, când unealta cu care îl șlefuiești pe celălalt ești chiar tu, lași acolo o parte din tine. Puțin câte puțin, eu devin tu. Tu devii eu. La un moment dat, uitându-ne unul la celălalt, o să ni se pară că privim în oglindă. Abia atunci ne vom vedea perfecți. Și imponderabili. Și intangibili. Dar niciodată autosuficienți, ci reciproc suficienți. Oricât ar dura Infinitul.

marți, 13 ianuarie 2015

Să trăiești!

Pare o urare anostă, simplistă, desuetă și încă în câteva feluri care nu-mi vin acum în minte. Și totuși, cred că asta e cea mai importantă chestie pe care o poți face: să trăiești. Atenție, să trăiești, nu să exiști.

ecstazy93.deviantart.com
Nu demult, am văzut o emisiune despre morți stupide. Cea mai cea mi s-a părut o tipă din New York care a murit în patul ei. Dintr-un apartament de la etajul 6. Lovită în cap de o bucată de asfalt. Rezultată din explozia unei țevi de apă caldă. Din subteran. Din stradă. Deci cum?

Zici că ai grijă de tine, că trăiești atât de sănătos încât o să prinzi suta de ani.

Așa că amâni gesturi, înghiți cuvinte, reprogramezi fericirea și... BUM! Un Dorel made in USA uită să golească o țeavă. Te trezești nas în nas cu Sfântul Petru. Nu, nu poți să reconfigurezi traseul. Ce să vezi, e fundătură și GPS-ul n-are semnal pe malul celălalt al Styx-ului.

Așa că trăiește, omule! Bucură-te de fiecare moment în care îți bate inima, nu mai transforma în tragedii nimicurile. Toate, dar toate sunt nimicuri dacă le compari cu Nimicul cel mare.

duminică, 11 ianuarie 2015

Cum să nu-ți bați cuie în talpă. Lesson 1

Cea mai sigură metodă de a-ți introduce un cui - a se citi piron - în partea cea mai moale a tălpii este grija permanentă de a nu-i supăra pe ceilalți. Fiecare ocazie când îți vei stăpâni un gest, o vorbă, o privire doar pentru că anticipezi o anumită reacție din partea celorlalți va echivala cu încă o lovitură zdravănă de baros peste floarea cuiului.

În ritmul ăsta, vei ajunge să-ți creezi, cu talent, încălțări de fachir. Vei merge prin viață pe vârfuri, cu dureri atât de mari la fiecare pas, încât nu vei mai putea fi atent la nimic altceva, decât la propria suferință autoindusă.

Nu fi fraier! Ia un patent și scoate-ți cuiele, unul câte unul. Doare rău operațiunea, dar merită. S-ar putea să ai surpriza de a-ți fi bătut piroanele alea degeaba. Poate că gestul, vorba sau privirea pe care ai ales să le ții pentru tine nici nu ar fi provocat supărare. Poate că era totul în mintea ta. Poate că îi crezi pe ceilalți mai sensibili decât sunt. Poate că și ei pășesc pe cuie și sunt învățați cu durerea.

Sau... poate că, pur și simplu, n-au avut patent.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

What do you do when your reason for smiling makes you cry?

Am citit asta pe undeva. Nu cred că mai contează unde. Am văzut-o rostogolită de atâtea ori pe internet, că doar n-oi fi atât de ghinionistă încât să fiu tocmai eu aia acuzată de plagiat.

Întrebarea rămâne, însă. Ce faci?

Tragi niște concluzii. Prima - și cea mai importantă - e că, dacă plângi, îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, te-ar durea în cur. OK, poate că și în situația aia ai plânge, dar din cu totul alte motive.

Atâta timp cât mai ai lacrimi, e bine. Înseamnă că ești viu pe dinăuntru. Deși, nu cu multă vreme în urmă, credeai că ai murit. E mai bine viu? Nu știu. E mai sensibil. Când te știi (sau te crezi) mort, calci în picioare oameni, cu sentimentele lor cu tot. Să fii viu, în condițiile astea, e, pe undeva, ca o urmare a unui blestem. Încă îmi răsună în creier vorbele unei bune prietene: așa, fă. Să trăiești și tu, să simți, să plângi, să suferi. Ți-a ieșit, nebuno. Asta fac.

Și mă întreb. Și îmi dau singură răspunsuri. Care îmi scot și mai multe lacrimi. De unde pana mea or ieși atâtea lacrimi, nu știu. Dacă m-aș face unic exportator aș fi dracului în top 300. Pe primul loc, nu oricum.

Mda. Revenind. Ce faci? Își dorești să mori la loc? Nu. Că viața e mișto. V-ați gândit vreodată că oamenii vii sunt masochiști? Dacă să fii viu înseamnă să suferi, cum mama dracului să-ți placă asta? Tre să fii bou. Ete că sunt. Nu, nu pe modelul „dă, mamă cu biciu-n mine”. Are cine. Nu în sensul ăla, terminați cu porcăriile. Figurat, așa. Doar suntem intelectuali, bloody hell.

E păcat de tine să nu simți, tu ești făcută să simți. Și pe asta mi-a spus-o cineva. Și ție ți-a ieșit. Simt. Enorm. Și, culmea, nu văz monstruos. Doar ușor încețoșat, așa.

Deci ce faci? Păi, ce să faci? O arzi bipolar. În fond, și bătăile inimii sunt bipolare, nu? Sistole și diastole. Așa simți că ești viu. Când urci doar ca să cobori și cobori doar ca să ai de unde urca înapoi.


joi, 4 decembrie 2014

De ce ne construim personaje

Chiar, de ce? Atunci când natura muncii te obligă, parcă e de înțeles că, star porno fiind, nu-ți e la îndemână, ba chiar e contra-productiv să te afișezi de mână cu nevasta și cu copilul drăgălaș ca un heruvim, scobindu-se cu degețelul grăsuliu în nasul cârn.

Dar când cariera ta nu depinde de vreo imagine donjuanistică, de ce ți-ai crea-o?

„Ca să pari mai interesant”, veți spune. Corect. Dar, dacă vrei să pari interesant, înseamnă că ești și interesat. Sau nemulțumit pe persona ta reală. Poate că nu te regăsești în realitatea ta. Și vrei să trăiești într-un film, pentru că n-ai cojones să îți schimbi propria realitate. Sau să o trăiești până la capăt. 

De ce ți-ai construi o realitate virtuală, în care ești singur și (ne)ferice, dacă nu ca să păcălești, ca să te păcălești?

Până la urmă, ce rost are să te minți? Câștigul de moment e atât de important încât merită riscul atașat? Există șanse mari ca realitatea „reală” și cea închipuită să intre în coliziune într-o bună zi. Iar după ziua aceea, dragi creatori de personaje cu propriul chip, imaginația e tot ce v-ar putea rămâne.

*spoof*

joi, 27 noiembrie 2014

Nunta Slută XII. Hoaţa

Femeie cu lemne, Renoir
Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.

Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.

De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă.

Acum, de pildă, tocmai îi promisese Pesedei că îi spoieşte casa. Ba chiar îşi adusese şi o găletuşă cu var şi o bidinea şi le lăsase în tindă. Cât să nu o bănuiască jupâniţa că vrea să dea bir cu fugiţii. Era şireată Udmera. Babele din sat o bănuiau că face vrăji. Altfel nu puteau pricepe nici în ruptul capului cum de sătenii continuau să o tocmească, deşi ştiau că e hoaţă, cam leneşă şi că le face ochi dulci jupânilor. Ba chiar, cu ani în urmă, când Peseda o tocmise să-i prăşească porumbul, Udmera culesese rodul din toţi pomii şi fugise să i-l vândă Merunei.

Or avea şi babele dreptate că-i vrăjitoare, că după înşelătoria asta, la nici doi ani, Peseda o luase înapoi să-i deretice prin casă.

Acum, slujnica bătea acelaşi drum. Dinspre casa Pesedei spre cine-o dori să cumpere "comoara" din furtişag.

No, cât o mere, mere. Când n-o mai mere, o să zic che me persecutează sătenii şi m-oi plânge la stăpânire.

În răstimp, Peseda, care nu-şi mai limpezise minţile după nunta lui Penel cu Buldoaga, se plimba fără rost prin curte. Intră în odaia bună cu gândul să-şi ia o farfurie din dulap şi să înghită o îmbucătură. "Orice ţi-ar fi, pe mâncare să nu te superi, maică." Aşa o-nvăţase bunica. I se păru că poliţa de deasupra căminului e cam goală, dar nu băgă de seamă ce lipseşte. Abia când trase sertarul să-şi scoată tacâm înţelese: iar m-am încrezut în hoaţă. Învăţătură de minte să-mi fie, că am rămas cu paguba.