Translate

sâmbătă, 6 decembrie 2014

What do you do when your reason for smiling makes you cry?

Am citit asta pe undeva. Nu cred că mai contează unde. Am văzut-o rostogolită de atâtea ori pe internet, că doar n-oi fi atât de ghinionistă încât să fiu tocmai eu aia acuzată de plagiat.

Întrebarea rămâne, însă. Ce faci?

Tragi niște concluzii. Prima - și cea mai importantă - e că, dacă plângi, îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, te-ar durea în cur. OK, poate că și în situația aia ai plânge, dar din cu totul alte motive.

Atâta timp cât mai ai lacrimi, e bine. Înseamnă că ești viu pe dinăuntru. Deși, nu cu multă vreme în urmă, credeai că ai murit. E mai bine viu? Nu știu. E mai sensibil. Când te știi (sau te crezi) mort, calci în picioare oameni, cu sentimentele lor cu tot. Să fii viu, în condițiile astea, e, pe undeva, ca o urmare a unui blestem. Încă îmi răsună în creier vorbele unei bune prietene: așa, fă. Să trăiești și tu, să simți, să plângi, să suferi. Ți-a ieșit, nebuno. Asta fac.

Și mă întreb. Și îmi dau singură răspunsuri. Care îmi scot și mai multe lacrimi. De unde pana mea or ieși atâtea lacrimi, nu știu. Dacă m-aș face unic exportator aș fi dracului în top 300. Pe primul loc, nu oricum.

Mda. Revenind. Ce faci? Își dorești să mori la loc? Nu. Că viața e mișto. V-ați gândit vreodată că oamenii vii sunt masochiști? Dacă să fii viu înseamnă să suferi, cum mama dracului să-ți placă asta? Tre să fii bou. Ete că sunt. Nu, nu pe modelul „dă, mamă cu biciu-n mine”. Are cine. Nu în sensul ăla, terminați cu porcăriile. Figurat, așa. Doar suntem intelectuali, bloody hell.

E păcat de tine să nu simți, tu ești făcută să simți. Și pe asta mi-a spus-o cineva. Și ție ți-a ieșit. Simt. Enorm. Și, culmea, nu văz monstruos. Doar ușor încețoșat, așa.

Deci ce faci? Păi, ce să faci? O arzi bipolar. În fond, și bătăile inimii sunt bipolare, nu? Sistole și diastole. Așa simți că ești viu. Când urci doar ca să cobori și cobori doar ca să ai de unde urca înapoi.


joi, 4 decembrie 2014

De ce ne construim personaje

Chiar, de ce? Atunci când natura muncii te obligă, parcă e de înțeles că, star porno fiind, nu-ți e la îndemână, ba chiar e contra-productiv să te afișezi de mână cu nevasta și cu copilul drăgălaș ca un heruvim, scobindu-se cu degețelul grăsuliu în nasul cârn.

Dar când cariera ta nu depinde de vreo imagine donjuanistică, de ce ți-ai crea-o?

„Ca să pari mai interesant”, veți spune. Corect. Dar, dacă vrei să pari interesant, înseamnă că ești și interesat. Sau nemulțumit pe persona ta reală. Poate că nu te regăsești în realitatea ta. Și vrei să trăiești într-un film, pentru că n-ai cojones să îți schimbi propria realitate. Sau să o trăiești până la capăt. 

De ce ți-ai construi o realitate virtuală, în care ești singur și (ne)ferice, dacă nu ca să păcălești, ca să te păcălești?

Până la urmă, ce rost are să te minți? Câștigul de moment e atât de important încât merită riscul atașat? Există șanse mari ca realitatea „reală” și cea închipuită să intre în coliziune într-o bună zi. Iar după ziua aceea, dragi creatori de personaje cu propriul chip, imaginația e tot ce v-ar putea rămâne.

*spoof*

joi, 27 noiembrie 2014

Nunta Slută XII. Hoaţa

Femeie cu lemne, Renoir
Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.

Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.

De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă.

Acum, de pildă, tocmai îi promisese Pesedei că îi spoieşte casa. Ba chiar îşi adusese şi o găletuşă cu var şi o bidinea şi le lăsase în tindă. Cât să nu o bănuiască jupâniţa că vrea să dea bir cu fugiţii. Era şireată Udmera. Babele din sat o bănuiau că face vrăji. Altfel nu puteau pricepe nici în ruptul capului cum de sătenii continuau să o tocmească, deşi ştiau că e hoaţă, cam leneşă şi că le face ochi dulci jupânilor. Ba chiar, cu ani în urmă, când Peseda o tocmise să-i prăşească porumbul, Udmera culesese rodul din toţi pomii şi fugise să i-l vândă Merunei.

Or avea şi babele dreptate că-i vrăjitoare, că după înşelătoria asta, la nici doi ani, Peseda o luase înapoi să-i deretice prin casă.

Acum, slujnica bătea acelaşi drum. Dinspre casa Pesedei spre cine-o dori să cumpere "comoara" din furtişag.

No, cât o mere, mere. Când n-o mai mere, o să zic che me persecutează sătenii şi m-oi plânge la stăpânire.

În răstimp, Peseda, care nu-şi mai limpezise minţile după nunta lui Penel cu Buldoaga, se plimba fără rost prin curte. Intră în odaia bună cu gândul să-şi ia o farfurie din dulap şi să înghită o îmbucătură. "Orice ţi-ar fi, pe mâncare să nu te superi, maică." Aşa o-nvăţase bunica. I se păru că poliţa de deasupra căminului e cam goală, dar nu băgă de seamă ce lipseşte. Abia când trase sertarul să-şi scoată tacâm înţelese: iar m-am încrezut în hoaţă. Învăţătură de minte să-mi fie, că am rămas cu paguba.

luni, 17 noiembrie 2014

Nunta Slută XI. Naşterea

Camil Ressu - Mamă cu copil
Durerea ca o suliţă încinsă îi fulgerase Buldoagăi pântecele când scotea găleata din fântâna satului. Femeia lăsase să-i cadă din mâini lanţul căldării şi se prelinsese pe marginea de piatră colţuroasă, până când se chircise în colbul bătătorit de picioarele trecătorilor însetaţi. Din capătul uliţei, Meruna o zări şi veni în fugă.

- Buldoago, ce-ai, fă? Ţi-e rău?
- Mi-a... mi-a venit... sorocul. Pruncul... Pruncul lui... Penel... reuşi ea să răspundă printre icnete de durere.

Cealaltă femeie îi privi suprinsă burta care nu părea să fie cu mult mai mare decât a unei muieri ceva mai împlinite. Asta era borţoasă? Păi cine a ştiut? N-a spus nimănui, nu s-a lăudat, nu nimic... Hm!

- Fă, poţi să te ridici? Hai măcar la mine-n curte. Te pui colo, sub gutui. E colea, la câţiva paşi.
- Nu! Nu mai... Nu mai e vreme, fă. Acu' vine.

Între timp, sătenii care erau în trecere pe acolo se opriseră să vadă ce se-ntâmplă. Făcuseră roată în jurul femeii întinse pe jos. Tot mai mulţi se strângeau. Şuşoteau între ei, şi, treptat, şuşotelile se transformară în zarvă mare. Aşa de mare era hărmălaia, că urletele Buldoagăi, aflată în durerile facerii, aproape că nici nu se mai auzeau.

Nu după multă vreme, copilul lui Penel şi al Buldoagăi văzu lumina zilei. Meruna îl şterse cu colţul şorţului, îşi scoase broboada să-l înfeşe şi i-l puse mamei în braţe. Copilul nu scosese niciun sunet.

- L-a născut mort, săraca, şopti o femeie din mulţime.

Aşa credea şi Buldoaga. Începu să plângă încetişor şi îl strânse mai tare la piept. Chiar atunci, pruncul scânci uşor. Toţi sătenii izbucniră în chiote de bucurie, de parcă ar fi fost întâiul lor născut.

Nevăzută, cu o năframă mare trasă peste ochi, Peseda izbutise să se strecoare printre oameni şi ajunsese chiar lângă Buldoaga. Se uită la faţa băieţelului, străduindu-se să recunoască trăsăturile lui Penel, ca să şi-l scoată din minte şi din inimă, odată pentru totdeauna, pe cel care crezuse că va fi omul ei pe vecie. Asta e. De-acum are un copil cu alta. Amărăciunea de pe chip i se preschimbă treptat în surpriză, când recunoscu - sau, mai degrabă, crezu că recunoaşte - nu chipul preaiubitului ei Penel, ci pe al marinarului. E cu putinţă? Să-l fi înşelat Buldoaga cu Traian? Să fie pruncul lui? Oare e doar o părere? Inima începu să-i bată tot mai tare şi, când simţi că o ia tremuratul, îşi făcu loc prin mulţime şi porni pe uliţă, cu capul plecat să n-o recunoască cineva.

Între timp, Penel venea agale de la cârciumă, gândind la leagănul ce avea să-l facă pentru copilul încă nenăscut. Pusese el deoparte nişte scândură de stejar, uscată bine. Rindeluită frumos şi lăcuită, avea să fie numai bună pentru leagănul pruncului.

Gândurile îi fură întrerupte de zarva ce venea dinspre fântână. Ridică ochii din colbul uliţei şi văzu puhoi de lume. Cu inima strânsă ca de o presimţire, Penel se lăsă dus de picioare într-acolo. Meruna în văzu şi îl smuci de braţ:

- De unde vii, măi, omule? Îţi născu muierea lângă fântână, ca şătrarii. Ajutată de străini. Mai mare ruşinea! Du-te de adă căruţa să-ţi iei femeia şi pruncul acasă. Du-te, dară! strigă Meruna, când văzu că bărbatul nu se clintea şi privea ţintă la Buldoaga care strângea copilul în braţe ca pe o comoară pe care nu vroia s-o împartă cu el.

Penel o împinse pe Meruna la o parte şi îngenunche să-şi privească pruncul. Simţea că ceva nu e cum ar trebui. Parcă lipsea un lucru. Un sunet, mai degrabă. Copilul nu gângurea, nu plângea, nu nimic. O fi mut? Se gândi. Acuma, cum mi l-a dat Dumnezeu, asta e. E al meu şi o să-l iubesc, cum o fi. Bărbatul dezmierdă cu dosul palmei faţa copilului, care îi zâmbi şi scânci, pentru a doua oară. Parcă mai cu vlagă decât prima, îşi spuse Buldoaga.

- Mă duc să iau căruţa, fă. Să vă duc acasă, şopti Penel şi îşi mângâie nevasta pe frunte.

Bărbatul se ridică şi porni grăbit spre gospodăria pe care o împărţea cu Buldoaga. Cu fiecare pas, era tot mai înveselit. E frumuşel fiu-meu. Blonduţ, aşa. Ha! Zici că-i neamţ. Preşedinte îl fac când o fi mare!

O luă la fugă, râzând de propriile gânduri. Diseară avea să dea de băut la toată crâşma.

duminică, 16 noiembrie 2014

Nesimțirea dăunează grav sănătății

Da, știu, peste câteva ore se deschid secțiile de votare. Așa, și? Eu vin de la spital. Floreasca. Nu, n-am pățit nimic, am fost să văd o prietenă. Nu știam ce diagnostic are, nu știam unde e, nu știam nimic. Știam doar că ultimul mesaj de la ea îmi spunea că e în pragul șocului anafilactic.

Mă urc în mașină, parchez peste drum de spital și intru. Sunt plăcut surprinsă de felul în care arată aripa nouă a clădirii. Occidental, așa. Frumos. Civilizat. Paznicul mă vede dezorientată și mă întreabă ce vreau. Îi spun. Mă îndrumă spre recepție. Acolo, două doamne așezate pe scaune. Spun ce știu și ce vreau să aflu. Nu nu mă prezint. La spital nimeni nu e „ăla/aia de la televizor”. Acolo suntem pacienți și aparținători. În fine, după îndelungi căutări, doamna cuvântează:

 - Urmați linia albastră.

Remarc, în treacăt, că dacă ar fi fost doar un pic mai acră, doamna respectivă ar fi fost numai bună de stors în salată. Mă rog, o fi sătulă de câte vede, îi găsesc eu circumstanțe. Urmez linia albastră. Ajung în dreptul unor uși, aștept afară. Ies medici, unii vorbesc la telefon, alții sunt cu nasul în hârtii. Îmi iau inima-n dinți și întreb o doctoriță tânără dacă prietena mea e acolo. Femeia îmi zâmbește și îmi spune să intru și să întreb. Fair enough. Intru. Nu, nu e acolo.

 - Dar unde e? întreb, ușor panicată.
 - Mergeți la recepție și vă spun fetele.
 - Păi fetele m-au trimis la dumneavoastră.
 - Trebuie să fie în camera care este chiar față în față cu recepția.
 - A. Mulțumesc.

Ies, revin la recepție. N-apuc să întreb nimic, că din camera unde fusesem trimisă iese un fel de doctoriță. Spun „un fel” pentru că, după atitudine, aș fi văzut-o mai degrabă ca asistenta favorită a lui Mengele.

 - Bună seara, știți cumva dacă acolo înăuntru este o pacientă pe nume X?
 - Întrebați la recepție, a lătrat ea (iartă-mă, Mara. Tu, draga mea cățelușă, ești de un miliard de ori mai drăgălașă când latri, chiar dacă o faci ca și cum ai vrea să rupi gardul și pe toți cei aflați dincolo de el). Deja simt cum îmi crește tensiunea și nu e de la panică.
 - Am întrebat deja la recepție, doamnă, și am fost îndrumată greșit.

Lătrătoarea ridică din umeri și merge mai departe. I se pune în mână un telefon și reîncepe să latre, de data asta la un pacient care îndrăznise să sune pe cineva să întrebe dacă e cazul să vină la spital. Proaspăt operat de apendicită și cu dureri mari. Nu am tras cu urechea, lătrătoarea repeta, urlând, tot ce spunea omul ăla.

În fine, mă vede, mă privește mirată  - tot aici ești? - și mă întreabă:
 - Cum ziceați că o cheamă?
Îi spun.
 - Păi e la Observator Critici.
 - Nu e acolo, am fost eu.
 - ATUNCI NU ȘTIU UNDE E!!! urlă și se întoarce pe călcâie.
 - Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă deranjez.
 - Hm!

Ies. Fumez o țigară. Două. Niște oameni buni - despre care nu voi scrie cu ce se ocupă în lanțul trofic din sistemul sanitar, pentru că nu vreau să le fac rău - îmi spun că au asistat la scenă și că așa se poartă „doamnele” și „domnii” de acolo și cu ei, deși sunt colegi.

 - Le-ați făcut prea multă reclamă și li s-a urcat la cap.

Posibil.

Între timp, prietena mea vede mesajele mele și îmi răspunde. Ieșise cu perfuzia după ea ca să meargă la toaletă. O găsesc pe hol, în dreptul celebrei de-acum recepții. Între timp, acriturile îmi recunoscuseră fața - cine e? a, da, e aia de la știri? a...  - și, cum frica păzește pepenii, au început un dialog penibil și strident, menit să justifice atitudinea lor de nesimțire și nepăsare crasă.

 - Păi zi și tu, fată, de unde să știu io dacă pe mine n-a venit nimeni să mă anunțe că au mutat pacientul? Vezi, și tot pe noi se supără lumea.

Le spun de dulce în gând și continui să vorbesc cu prietena mea. Mă asigur că e bine și plec. Nu înainte de a le ura „doamnelor” o seară bună.

Da, în câteva ore se deschid urnele. Se schimbă președintele. Degeaba. Schimbarea nu începe de sus, ci de jos. De la acritura care răspunde în doi peri unui om venit să-și caute un prieten la spital. De la medicul care răcnește la pacient de parcă bietul bolnav ar fi de vină că a ajuns acolo. Sistemul nu e ceva abstract. E făcut din oameni. E ca mecanismul unui ceas. Degeaba unele rotițe sunt din aur, dacă altele sunt din tinichea ruginită.

Voi continua să am tot respectul pentru medici. Însă locul măcelarilor n-ar trebui să fie la spital.

marți, 4 noiembrie 2014

De ce-l detest pe Crin

www.nasul.tv
Nu există resentiment mai puternic, mai din măruntaie, decât față de cineva care te-a dezamăgit crunt. În Crin Antonescu l-am văzut, din 2009 până anul trecut prin toamnă, pe viitorul președinte al României. Un om civilizat, cu verb, cu minte și cu echilibru. Un om care ar reuși să „mingle” fără probleme printre mai-marii Europei. Nu l-am apreciat ca ministru; pe de altă parte, am știut mereu să fac diferența între ce presupune „fișa postului” de ministru și cea de președinte. Sunt atribuții, prerogative, niveluri diferite și, ca atare, e nevoie de calități diferite.

Din motive pe care nu le voi discuta aici, Crin Antonescu s-a sinucis. Nu fizic, deși a dispărut complet din peisajul politic și public românesc. S-a sinucis politic. Nu a făcut-o dintr-o dată, aruncându-se de la înălțime sau înfigându-și un cuțit în burtă. Nu. Și-a tăiat venele și a sângerat așa, câte puțin, până când energia de politician rasat s-a scurs complet și din el a rămas o carcasă lividă, care mai avea, rareori, câte o zvâcnire de orgoliu în memoria a ceea ce obișnuia să fie cândva.

Da, îl detest pe Crin Antonescu. L-am votat în 2009, l-am aplaudat la dezbaterea cu Traian Băsescu și am visat cu ochii deschiși în vara lui 2012 când l-am văzut vorbind de la pupitrul Cotrocenilor.  Cam atunci a făcut prima crestătură în propria venă politică. O fi fost beția puterii, o fi fost altceva, nu știu. Știu doar că, ceva mai târziu, când deja sângera periculos, a primit lovitura de grație, dată mișelește, din spate, chiar de la cel pe care, trecând peste statut, împotriviri și orgolii, îl pusese într-o funcție înaltă în partid.

Îl detest pe Crin Antonescu. Fiindcă, din cauza lui, duminică, pe 16 noiembrie, o să mă abțin de la vot, pentru prima oară în viața mea de cetățean român major.

Îl detest pe Crin Antonescu așa cum urăști un mort drag pentru că s-a dus.




vineri, 31 octombrie 2014

All Souls' Night

De Halloween, n-avem nevoie de costume ca să fim înspăimântători. E suficient să ne întoarcem sufletul pe dos și să-l scuturăm bine.

Vom găsi acolo întuneric, urât, spaime, ură, meschinărie. Le putem privi în față. Le putem întoarce pe toate părțile, ne putem îngrozi și întreba „Chestia asta a trăit în mine? Așa, ca un pui de monstru extraterestru care se hrănește cu oameni, care îi consumă din interior? De ce am lăsat-o? Cât m-a costat? Oare câte greșeli am făcut în numele ei? Cât am rănit? Cât m-am rănit?

Partea bună când îți scuturi sufletul e că toată mizeria curge din el. Și rămâne curat. Sau aproape curat. Dacă mai rămâne o urmă de murdărie o poți forța să plece. Să se desprindă și să cadă. Nu râcâind cu unghia, ci repetându-ți „eu nu sunt așa”.

Ține minte momentul în care începi să crezi asta. E momentul în care începi să redevii tu. Clipa când ți-ai lepădat costumul de Halloween în care, fără știre, te deghizaseși pe dinăuntru.