Translate

duminică, 19 aprilie 2015

Viaţa şi moartea prin gaura cheii

Tocmai mi-am dat seama: nu ospitalitatea este principala caracteristică a poporului român, aşa cum ne tot lăudăm în cărţile de istorie. Ci voyeurismul. O fi moştenire de la romanii cărora le plăcea să simtă mirosul maţelor proaspete de gladiator, împrăştiate în nisipul Collosseum-ului, şi care mergeau împreună la budele comune contruite de Vespasian.

Ne place să vedem cum se nasc, cum se iubesc, cum se bat, cum se împacă şi cum mor oamenii.

Vrem să vedem. Tot.

Să vedem testul de sarcină al Monicăi Columbeanu, cicatricile de la operaţiile estetice ale Biancăi Drăguşanu, chiloţii Oanei Zăvoranu şi fundul Cruduţei. Să vedem.

Dar, mai presus de orice, vrem să vedem mortul. Nu contează cine e. Sau dacă a fost cineva. Vrem să ne asigurăm că e mort. Că au început să se înfrupte viermii din el. Că are vată în nas şi bănuţi pe ochi. Că pute.

Suntem în stare să ne batem cu poliţia, cu paznicii cimitirului şi chiar cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Pentru că trebuie să-l vedem. Să-l atingem.

Fascinaţia pentru morbid nu se opreşte la pupatul moaştelor. Chiar, oare oamenii ăia care umplu de bale mătasea de pe rămăşiţele Sfintei Parascheva cum ar reacţiona dacă ai dezgropa un mort vechi de 20 de ani şi le-ai da un os să-l pupe? Presupun că, după ce ar vomita, te-ar lua la bătaie.

Dar, dacă turma vrea un mort, acel mort devine, brusc, valoros. Merită să te baţi, la propriu, ca să-l vezi. Să-l atingi. Şi, poate, să rupi o bucăţică din el. S-o ai ca amintire. Să o pui în vitrină şi să le spui vecinilor "Uite, vezi? Ăsta e degetul mic de la piciorul stând al maestrului Sergiu Nicolaescu. Am apucat să i-l smulg înainte să-l incinereze nenorocita aia. Iar unghia asta dată cu ojă roşie e de la degetul mijlociu al Marioarei Murărescu. Acolo a fost mai uşor, că ne-au lăsat să ne apropiem şi nici n-au ars-o, ca păgânii. Uite, am şi certificat IML de când m-a bătut poliţia la înmormântarea Mărioarei Zăvoranu. A dreacu' zdreanţă, deloc nu ne-a lăsat în cimitir fie-sa. Un fir de păr n-am putut să iau şi io."

De fapt, s-ar putea nu doar voyeuri să fim. Ci şi necrofili. Şi, poate, atunci când nu ne vede nimeni, necrofagi.

Încep să am certitudinea că unii dintre semenii mei se hrănesc cu cadavre, atunci când CRED că nu-i vede nimeni.


duminică, 12 aprilie 2015

Întuneric viu

Când eram mică, în noaptea de Înviere îmi plăcea să privesc de la geam oamenii care veneau cu lumină de la biserică. Știam că „nu e voie” să faci ce făceau ei. Poate că tocmai asta mi se părea extraordinar. Faptul că făceau asta, deși era interzis, și că o făceau cu o îndârjire minunată. Mă fascina felul în care apărau flacăra fragilă a lumânării. O protejau cu palma de vânt și, poate, de priviri dezaprobatoare. Mai târziu, când am crescut, vedeam râul acela de lumină ca pe o rezistență mută împotriva răului. O rezistență mută, dar încăpățânată. Hotărâtă. Și luminoasă, mai ales luminoasă.

Nu-mi place să merg la biserică. Nu la slujbe. Merg atunci când am ceva de vorbit cu Dumnezeu, în cadru „oficial”, la El în birou. Când biroul e gol, desigur.

Cu o excepție: noaptea de Înviere. Atunci merg, fără greș. Atunci chiar simt nevoia să fiu cu oameni. Să cânt „Hristos a Înviat”, să primesc lumină și s-o dau mai departe. Ca pe o taină. Ca pe un consemn. Iar drumul spre casă, cu fețele celor de lângă mine, luminate de flăcările lumânărilor pe care le țin în căușul palmelor, îmi amintește cumva de drumurile primilor creștini.

Îmi place că lumina însuflețește întunericul. Nu-l învinge, asta nu. Dar îl îmblânzește. Îl face prietenos. Și viu.

Îmi place să fac parte din râul de lumină. Mă face să simt că și eu pot îmblânzi întunericul. Nu vreau să-l înving, și el e bucată din mine. Dar îl vreau mai blând, ca să putem conviețui în pace.

În fond, nici Iisus n-a învins moartea. A călcat pe ea ca pe o treaptă. Oare nu cântăm, de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”?

Și întunericul poate fi o treaptă. Mai abruptă sau mai comodă. Dar e o treaptă spre lumină.

Hristos a înviat! Și eu.

marți, 17 martie 2015

Un sicriu măsura XS

Asta e ținta oricărui anorexic care se respectă. De fapt, ăsta este răspunsul „oficial” în fața oricărui om în firea lui care încearcă să-i explice anorexicului că nu e chiar bine să mănânce doar o dată la două zile, și atunci o foaie de salată verde împărțită în trei mese.

- O să mori!
- Da, dar când o să se întâmple asta, o să mă puneți într-un sicriu mărimea zero!

Mda.
Oamenii din jur, familia, prietenii, te privesc așa cum privești un bolnav suferind de o maladie incurabilă cum se stinge pe picioare. Nimeni nu pricepe ce ți s-a întâmplat, când ți-a devenit mâncarea cel mai de temut dușman. Nici măcar tu.
Știi doar că te uiți în oglindă și, în loc să vezi o mână de oase pe care abia îți mai stă pielea, remarci că „mai ai de unde să dai jos”.
Începi să suferi de palpitații, iar mușchii tăi au spasme incontrolabile. Știați că anorexicii nu mor, de fapt, de foame? Le cedează inima.
Dar nu e atât de simplu să ajungi acolo.

Mai întâi începe să ți se usuce pielea pentru că, nu-i așa, grăsimile sunt moartea. Dacă, din când în când, mai mănânci ceva, acel ceva trebuie să fie complet degresat.

Apoi începe să-ți cadă părul.

Mai târziu, dacă ești femeie, ți se oprește menstruația. Organismul tău își spune „dacă proasta n-are ce mânca așa, singură, la ce bun să mai trântească și-un plod?” (da, Olivia Steer, menstruația ARE legătură cu fertilitatea.)

Faptul că te simți tot timpul slăbit e deja banal.

Îți apar vânătăi și bătături pe fund  pe locul unde înainte aveai fundul, pentru că, practic, te așezi direct pe oase.

În cazurile fericite - așa cum a fost al meu - anorexicul își abandonează țelul nobil de a deveni mumie încă din timpul vieții și reîncepe, treptat, să mănânce și altceva decât scaieți și Cola Light. La început vomită fiecare îmbucătură. Pana mea, stomacul ăla a ajuns și el să creadă că mâncarea e cea mai nașpa chestie de pe fața pământului. Pas cu pas, redevii un om normal. Mănânci oarecum sănătos, faci mișcare cât să te simți bine în pielea ta. Bine, dar nu relaxat. Pentru că imaginea de sine ți-a fost afectată iremediabil.

Dacă vreți, anorexicul e ca un soi de alcoolic. Îi trebuie doar o picătură ca să recadă. Să reînceapă să-și măsoare șunci (imaginare sau nu), să se cântărească obsesiv, de 7 ori pe zi și să cocheteze cu ideea de înfometare.

Nu este o apologie a corpului deformat de grăsime. Ci o mărturie a unei foste anorexice care a reușit să revină dintre mumiile vii.

Acum nu îmi mai doresc un sicriu mărimea zero. Vreau o viață King Size.

marți, 10 martie 2015

Viața după un alt fel de moarte

De ce simți mai mult și mai intens după ce te hotărăști să nu mai simți?

Cred că e ca atunci când te julești, de prea multe ori, în același genunchi. Te împiedici și cazi, mereu în aceeași lovitură. Nici nu apucă să se cicatrizeze. În fine, te hotărăști să pășești cu atenție, să nu te mai arunci ca berbecul, să te uiți bine pe unde mergi.

Rana începe să se vindece. O îngrijești, o pansezi, o dai cu creme, îi verifici evoluția, torni iod ca să fii sigur că se închide perfect și că nu rămâne niciun germene care, la o adică, să îți stârnească din nou durere. Să nu mai sângerezi. Să nu mai suferi. Rana ta, veche de-acum, prinde crustă groasă, prin care nu mai simți nimic. E bine.

Vine, însă, cineva, care întâi atinge delicat cicatricea. Ca o mângâiere. Parcă o percepi, dar continui să te întrebi dacă nu cumva e doar o părere. Ca sindromul membrelor-fantomă al celor cu brațe sau picioare amputate. Nu, tu nu ai cum să simți, nu ai cum să mai simți. Locul ăla unde te-ai rănit de atâtea ori și-a pierdut orice sensibilitate.

Chiar atunci, aceeași mână care abia te-a atins smulge crusta. Ca orice crustă care se respectă, și aia de pe inimă ia cu ea bucăți de țesut viu. Care pulsează. Care sângerează. Și reîncepi să simți. Tot. Chiar lucruri pe care nu ai știut niciodată că le poți simți. Te trezești gândind lucruri pe care nu credeai că mintea ta le poate naște. Nu te recunoști. Dar îți place.

Pentru că, după ce te-ai hotărât să mori și ai crezut că ai reușit, constați că ești mai viu ca oricând.

sâmbătă, 14 februarie 2015

Nunta Slută XIII. Altă hoață

Pâmpa se uita la sătenii adunați pe ulița mare și nu-i venea să creadă: chiar nimeni, dar nimeni din sat nu încerca să gonească potera venită s-o ia? Ochii începură să-i joace în lacrimi, însă alungă repede umbra de slăbiciune și își puse pe chip un zâmbet sfidător.

- Ascultați-mă, că veți plânge amarnic dacă nu vă încredeți în vorbele mele. Voi vă fereați de Meruna, îi spuneați Șpioanca pe la colțuri. Da' la văr'su nu vă gândiți, ai? La Florică Colduc? Păi Meruna e o dulce pruncă pe lângă ăla, oameni buni! Alde Colduc face și desface totul în satu' ăsta. L-am prins eu trăgând cu urechea pe la ușile voastre. Iar pe pămpălăul ăla de bărbată-meu îl chema mereu la el să pună țara la cale, ba chiar l-a pus să-i ducă plocon lu' Ghiță din capu' satului o poală de bani. Ziceți de mine c-am furat, că mi-am oprit tain la tot ce mișca în sat? Da' câți dintre voi nu trăiți din bani de furăciune, hă? Nu i-oți fi furat voi, da' ăla care vi-i dă credeți că i-a găsit pe stradă?

Întâi, sătenii o priviră cu ochii mari - asta chiar grăiește așa, fără opreliști, despre Florică Colduc? O ști ea ceva, de n-are teamă. Apoi, văzând privirile poterașilor ațintite asupra lor, unul câte unul începură să facă pași în spate.

Traian, marinarul, se uita de după gardul livezii. Se ținea departe de Buldoaga, de Peseda, dar mai ales de Pâmpa. Femeia îl căuta din ochi, trăgând nădejde că măcar acum, când o vede încolțită, va veni să o scoată din bucluc.

Unde ești, măi, omule? Am ajuns să mă urască tot satul pentru iubirea ce ți-am purtat-o și, ca o proastă, încă ți-o port. Unde ești? Că tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru noi. Și pentru că tu mi-ai jurat că, orice ar fi, o să-mi ții spatele. Unde ești, Traiane?

În fine, îl zări. Numai un ochi de femeie îndrăgostită putea recunoaște bărbatul bine ascuns după uluci. Se îndreptă de spate și îl țintui cu privirea.

- Așa să faceți, mă. Așa. Bărbați sunteți, să vă ascundeți pe sub mese și după garduri. Vai ș-amar de voi dacă încep să zic ce știu de toți. Și știu... V-am mirosit io demult, aruncă Pâmpa, cu glas înveninat și își bătu o nară, ca să-și întărească spusele.

Fără alte vorbe, le întoarse spatele sătenilor - care deja se îndepărtaseră, de parcă voiau să le spună poterașilor luați-o, nu e de-a noastră și n-a fost niciodată. Îi întoarse spatele și lui Traian, rămas în ascunzișul lui. Nu înainte de a-i arunca o ultimă privire menită să-l străpungă până-n inimă. Își mai atinse o dată nasul, ca să priceapă că și pe el îl știe cu bune și rele - dar mai ales cu rele - și că, la o adică, dacă o lasă de izbeliște și nu-și bagă mințile în cap, ar putea să-l dea în vileag.

Pâmpa merse direct la poteră și întinse mâinile, să-i fie legate. De-acum, fie ce-o fi.

Știa de unde i s-a tras: o mâncase limba să spună prin sat că alde Coveșoaica, o femeie zdravănă și înaltă cât un tăietor de lemne, șefa poterei, învârte tot felul de lucruri necurate cu alde Colduc. Dacă tăcea, dar mai ales, dacă marinarul ei drag o iubea în continuare și-i stătea pavăză cum i-a stat mereu, Pâmpa ar fi putut să-și vadă, ca și până atunci, de învârteli. Nu tăcuse. Dar trăgea nădejde că Traian o să-și vină în simțiri și o toate or să fie din nou cum trebuia.

Nici schimburi nu-și luă. O noapte, atât avea să doarmă cu borfașii. Dimineață - simțea asta în inima ei - bărbatul vieții ei avea să vină s-o salveze.

Pe seară, Traian îi trimise un bilet:

Dragă Pâmpa, fă,

Știu că m-ai iubit și poate că mă iubești în continuare. Eu nu te mai iubesc, așa să știi. Sunt bunic, vreau să am grijă de nepoți. Da' mai știu că tu ești răzbătătoare și o să-ți fie bine.

Al tău Traian, care nu te mai iubește.

O vreme, Pâmpa stătu cu biletul în mână și îl citi iar și iar, în lumina lunii care intra printre gratiile de la geam. Nu putea nici să plângă. Pe față îi încremenise un zâmbet care nu avea să o părăsească nici în zilele următoare. În cele din urmă, adormi făcută covrig pe pardoseala rece a cămăruței în care stătea zăvorâtă, lângă blidul cu mâncare neatinsă.

vineri, 13 februarie 2015

Păcat. Păcat?

Judecă-mă. Judecă-mă și condamnă-mă, dacă asta te face să te simți fără de prihană.

Sfântule.

Vezi să nu-ți cadă aureola peste ochi. Ridic-o puțin. Așa. Ca să mă vezi mai bine când mă privești acuzator. Revoltă-te. Strigă. Strigă-mi în față. Uită-te la mine. Uită-te sfidător. Zâmbește în colțul gurii. Zâmbește-mi cu dispreț.

Perfect.

Acum privește-te pe tine. Privește în tine. Ce vezi? Nu, nu arunca piatra. Mai ține-o puțin. Strânge-o. Încălzește-o. Mângâi-o. Acum las-o jos. Nu de alta, dar dacă e să lovească în păcătos, amândoi devenim ținte.

marți, 27 ianuarie 2015

Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza
Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.