Translate

duminică, 14 septembrie 2014

Bălăceala în lături și leapșa pe imaginație

Detest publicațiile de scandal. Mi se pare odios să trăiești doar pentru a scoate la lumină noroiul, mocirla, putregaiul din viețile altora. La fel cum odios mi se pare să despici un mort proaspăt, ca să plimbi pe sub nasul cititorilor avizi măruntaiele lui aburinde. Da, recunosc: mă bucur - poate meschin - când o necrofilă din tagma asta își ia o leapșă pentru că nu știe să se documenteze și „pune botul” la o poveste inventată de un tip pe care nici măcar nu îl cunoaște. Bravo lui! Aș fi spus și bravo ei - doamnei „jurnalist” - dacă ar fi învățat ceva din asta. Nu a fost cazul. Ba chiar doamna i-a numit „hiene” pe cei care au îndrăznit să o acuze pentru felul în care crede ea că face jurnalism.

Pe autorul lepșei l-am felicitat. Pentru imaginație și rezultat. Atât. Omul a apreciat și înțeles corect mesajul meu. De aici până la interpretări delirante date de alții gestului meu, desigur, drumul a fost scurt.

Pentru cei care văd lucrurile în alb și negru, aș vrea să fac o precizare: eu nu sunt o generalizatoare. Nu cred că toți „ăia” sunt buni și toți „ăilalți” sunt răi. Nu cred că tot ce face o persoană e bine, sau că toate actele sale sunt rele. Am capacitatea de a disemina, de a separa acțiunile oamenilor în momente și contexte. O capacitate care nu ține de supranatural, ci de normalitate. Normalitate absentă în cazul unor ființe lipsite de rost pe lumea asta, dar care încearcă să își facă unul din a ataca aiurea și gratuit.

Revenind: da, de câte ori un pseudo jurnalist o să-și ia țeapă, o să aplaud. Pentru că altfel, replica  - firească - a publicului va rămâne „asta e presa din ziua de azi, ce vrei?”. Nu. Presa din ziua de azi nu e asta. Presa din ziua de azi înseamnă anchete, înseamnă surse păzite cu prețul unor mari pericole, înseamnă să nu ai zi, noapte sau sărbători dacă „e treabă”. Înseamnă niște oameni care înțeleg meseria asta și o iubesc, exact așa cum e ea.

În fața lor mă-nclin. Pentru ceilalți, există lepșe și băieți cu imaginație care să le dea.


luni, 8 septembrie 2014

Florescu. Maria Florescu

Așa o chema pe străbunica mea din partea mamei. Soțul ei, Traian Florescu, cizmar de fițe din Târgoviște. Cred că era echivalentul unui shoe designer din zilele noastre, dacă mă gândesc că veneau la el cucoane de la București să-și facă pantofi după ultima modă pariziană.

Străbunica se trăgea din neam de italieni, iar străbunicul, din neam de greci. Cum se traduce asta? Păi, el era talentat și versatil, iar ea aprigă și posesivă. Și extrem de atentă la toate detaliile legate de casă. Schimba slujnicele ca pe batiste, dar nu pentru că le-ar fi dat ea afară, nu. Plecau singure. Când spălau rufe la copaie, în curte, iar peste umărul lor asudat se ițea capul blond cu ochi albaștri al lui Madam Florescu, le îngheța sângele în vene.

 - Să iasă apa ca vioreaua, auzi? Atât le spunea. Era de-ajuns. Dar nu erau vorbe pe care le învățase ca să bage spaima în sârboaicele care veneau să lucreze în gospodărie. Credința ei, transmisă următoarelor generații de femei din neam, era că „femeia trebuie să știe să facă de toate prin casă, ca să știe ce să-i ceară menajerei”. Corect. Asta se aplică oricui are subalterni.

Pe mașina de gătit, toată iarna stăteau la cald o cratiță uriașă cu pomana porcului și una cu cartofi tăiați mare și prăjiți în untură. Nenorocire pentru artere, binecuvântare pentru papile. Și pentru nepoții care veneau de afară cu nasurile înghețate și stomacul lipit de spinare. Gătea excelent străbunica. Atâta că, uneori, străbunicului i se făcea poftă de câte o mâncare de inimă de vită. Tare mult îi plăcea. Ei, deloc. Îi și spunea asta. Uneori, el își forța norocul și cumpăra o inimă mare de la măcelărie. O aducea acasă și o punea, încet, pe masa din bucătărie. Se uita pieziș, de jos în sus în ochii ei. Iar ochii începeau să arunce flăcări.

 - Traiane, ți-am zis să nu cumperi inimă.
 -Da, Licuțo, știu, dar... mi-a fost poftă și, na... Să vedem, o curăț eu, nu te supăra, te rog...

Ochii albaștri se aprindeau și mai tare. Vorbele, însă, continuau să fie măsurate și aproape șoptite.

 - Traiane. Ți-am spus. Nu cumpăra inimă.

Apoi mâna ei apuca repudiata bucată de carne de pe blatul de lemn, învelit în tablă subțire și lucitoare de la atâta frecat. În clipa următoare, inima respectivă își redobândea libertatea. Peste gard.

Tare mult își dorea Traian s-o vadă mulțumită pe străbunica. Îi comanda de la București rochii și blănuri din colecțiile pentru anul următor. Dacă ar fi știut ce-i aia, cucoanele din Târgoviște probabil că ar fi spus despre ea că e fashionistă. Nu știau. O priveau însă, admirativ-invidios, când trecea prin centru în șareta condusă de străbunicul, cu unul din caii lor frumoși înhămat. Cal care, uneori, se mai oprea la câte o poartă necunoscută Mariei, dar cunoscută lui Traian. Și bietului patruped, devenit trădător fără voie.

 - Fir-ai al dracului, Traiane.

Atât spunea madam Florescu. Iar Traian făcea penitență o vreme. Și își răscumpăra, cumva, vina.

N-am apucat s-o cunosc. Cred că aș fi iubit-o tare, tare mult pe madam Florescu. A dracului muiere a fost. N-a îngenuncheat-o decât pierderea celor doi băieți ai ei în război. Nu și-a dat, însă, voie, să se prăbușească sub greutatea durerii. Uneori, deschidea dulapul din lemn pictat și lăcuit, în care erau hainele băieților și le îmbrățișa, plângând în tăcere. Apoi le făcea nepoților o tavă de gogoși și una de minciunele.

joi, 4 septembrie 2014

Meșterii de aripi

Cu toții avem vise. Unii - cei mai fericiți dintre noi - avem și visuri. Spun „cei mai fericiți” pentru că un vis, indiferent dacă ajungi sau nu să ți-l transformi în realitate, e ceva care te ține în viață și te împinge mai departe.

Desigur, să visezi e un lucru bun. Dar să reușești să-ți scoți visul ăla dintre circumvoluțiunile propriei materii cenușii, să-l întorci pe toate părțile, să-i dai o față comercială și să începi să-l arăți lumii, ei, pentru asta e nevoie de curaj. Și de ceva nebunie. Și de asumarea faptului că mulți nu vor înțelege și te vor considera ciudat, inadaptat, arogant sau pur și simplu prost.

În tot acest timp, alții te vor ajuta să-ți construiești aripi. Nu zgomotos, ci în liniște. Nu ostentativ, ci discret. Nu cu ironie, ci cu credință în tine. Nu pentru că așteaptă ceva, ci pentru că nu vor ca tu să aștepți prea mult înainte de a fi împlinit.

Oamenii ăștia sunt cei care te ridică. Cei pe care pășești nu pentru că i-ai desconsidera, ci pentru că se așază să-ți fie treaptă. Pentru că ei cred despre tine că meriți. De câte ori le-ai mulțumit? Ei te-au făcut să fii ceea ce ești acum. Ei sunt cei care, fără să simți, ți-au mai pus câte o pană fermecată în aripile pe care credeai că le împletești de unul singur. Iar atunci când îi urai, gândind că te împiedică să zbori, doar te țineau ancorat pentru că sus era furtună. 

Ei sunt meșterii tăi de aripi.

joi, 28 august 2014

De azi




  • Monica Macovei nu mai e Nelson Mandela, ci Sfântul Gheorghe care se luptă cu balaurul corupţiei. Mâine s-ar putea să fie Scufiţa Roşie.


  • Ponta şi Dragnea insistă că e bine ca primarii să aibă o lună jumate în care să se hotărască dacă vor cu Mao sau cu Ţao. Pentru că şi pedeliştii au făcut aceeaşi porcărie în 2006. Pe modelul "ce rost are să inventăm măgării noi, când alţii le-au testat deja şi le-a mers".
  • Divinul a întâmpinat-o pe Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, cu "uelcam, Cati!". Nu ştie, mă, cu protocolul diplomatic. Nu ştie! Dacă o întâmpina Ponta, îi zicea "Ce faci, fă, Caterino, aveai chef de o reuniune a diplomaţilor?"
  • Eu cred că oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire epocală pe care au trecut-o sub tăcere: au reuşit să identifice organul responsabil cu simţul penibilului şi au realizat cu succes cel puţin o intervenţie de extirpare a lui. Mai cred că numitul Diaconescu Cristian a fost primul pacient. Altfel nu-mi explic seninătatea totală cu care acceptă să se facă de rahat în mod constant.

duminică, 24 august 2014

El.

Când îți amintești de cineva al tău care nu mai e, doare al dracului de rău. În schimb  - nenorocită ființă, omul - când vrei  și nu poți să-ți amintești de cineva al tău care nu mai e, nu doare. Te amorțește. Te înnebunește. Te scoate din minți. Te chinuie. E ca un lapsus perpetuu. Când al naibii nume îți stă pe vârful limbii și nu vrea, nici în ruptul capului, să se prelingă pe buze afară. Ce spun eu lapsus, e ca atunci când... Nu știu bine când ce. Știu doar că e cumplit să privești o fotografie și să-ți dorești cu disperare să îți vină în minte ceva, orice, o fracțiune de secundă în care omul ăla să se miște, să vorbească, să râdă, să urle, să fie viu. Și nu poți. Pentru că n-ai cum. Pentru că, atunci când brațele lui au încetat să te mai legene, tu nici măcar nu știai că exiști. Să ți-l construiești din poveștile altora, să ți se spună că era un om bun, că îi plăceau viața și șprițul, că făcea poante bune, că maică-tii i-a adus o cană de cafea întoarsă cu fundu-n sus și picurată cu zaț când ea a spus că ar vrea doar o picătură de cafea pe fundul ceștii. Că te iubea, că erai viața lui. Că te legăna pe picioare și bunică-ta îl certa pentru că te învață să adormi legănată. Că făcea fidea arăbească prăjită cu sos de alune care era așa de bunăăăă... Că dormea ziua și scria noaptea. Ca tine. Că ar fi fost mândru de tine. Ar fi fost? Ce rău sună asta. „Ar fi”. Ce ar fi făcut? Ce ar fi spus când erai mică și ușor de rănit? Ca acum, când ești mare. Oare i-ar fi bătut? Le-ar fi sunat părinții? Ce i-ar fi spus nemernicului care ți-a frânt inima? Ce ți-ar fi spus ție? Ar fi venit să bea cafea cu tine ca să-i povestești de noul tău iubit? Ți-ar fi luat mașina să dea o tură cu ea și să-ți spună că-i „de fete”? Și-ar fi dorit nepoți? I-ar fi plăcut apartamentul în care stai? S-ar fi jucat cu pisicul? I-ar fi plăcut cum scrii?

E greu. E tare greu să-ți construiești un om din întrebări. Mai ales atunci când întrebările alea ar trebui să-ți dea răspunsuri despre jumătate din tine. Poate că tocmai de aia ți-e greu să te explici pe tine, ție, uneori. Pentru că știi multe despre el, dar nu pe el. El e un album de fotografii și o sumă de amintiri. Ale altora.

Știu! Te simți furat. Înșelat. Și n-ai cum să recuperezi pierderea, pentru că omul ăla a dispărut definitiv acum 33 de ani. Când ne-om întâlni, o să avem multe de povestit. Sper să fie înțelegător. Doar e tata :)

sâmbătă, 26 iulie 2014

Nunta Slută X. Cununia

indiscret.ro
Buldoaga plângea încet, pe tăcute, și își ștergea lacrimile cu vălul de borangic. Cu mâna cealaltă strângea și netezea spasmodic poalele rochiei de mireasă.

Lângă ea, privind-o chiorâș, era mătușa Mona, zisă a lu' Cațavei. O acritură de femeie, cu buze subțiri, care nu se despărțeau a râs decât după ce pupau paharul de țuică.

- Degeaba plângi acu', Buldoago. Ascultă la mine, că-s femeie bătrână și-ți vreau binele. Ți s-a urât să fii singură? Pricep. Da cine zice fă că tre' să te măriți cu Penel? Parcă nu puteți să vă țineți numa' așa, fără acte? Ce, te mai iei acuma după gura satului? După ce te-a tăvălit Traian în văzul lumii, nici nu mai are rost să te gândești la asta.

Buldoaga deschise gura să răspundă, dar cuvintele îi fură astupate de un hohot de plâns.

- Vorbește, fă, zi ceva, nu mai plânge așa ca proasta, spuse Mona lu' Cațavei, pe glas ridicat.

Începuse să-și piardă răbdarea. Fata asta netoată chiar nu pricepea că, dacă se mărită cu Penel, ia doar un mort de foame a cărui singură avere era că s-a născut în familie bună?

- Mătușă, hohoti Buldoaga, io-l iubesc pe bărbatu' ăsta, pricepi? Îl iubesc! De când m-a lăsat Traian, am crezut că n-o să mai simt așa pentru nimeni. Ce vrei, să mor fată bătrână?

- Fă, nu cumva tu te măriți cu săracu' ăsta numa' ca să-i faci în ciudă lu' Traian?
- Nu, mătușă, murmură Buldoaga, trăgându-și nasul.

De fapt, nu era așa de sigură că Mona n-are dreptate. Zise, însă, altceva:

- Mătușă, e ziua nunții mele. Te rog, ca pe Maica Domnului te rog, nu mai pomeni numele lui Traian azi. Încep o viață nouă cu bărbatul ăsta, lasă-mă să-mi simt sufletul curat și împăcat.

Mona lu' Cațavei își îndreptă tulpanul, își țuguie buzele a scârbă și se întoarse să iasă din odaie.

- Fă ce vrei, fata mea. Da' să nu vii la mine să plângi când te-oi despărți de Penel. Atâta-ți zic. Poate mai rămâi și cu vreun plod agățat de poale. Atunci să te văz. Să nu zici că nu ți-am zis.

Scuipă vorbele astea peste umăr, apoi, din ușă, îi aruncă o privire înghețată:

- Amu spală-te pe față, netezește-ți rochia și ieși, că-i curtea plină de nuntași. Și te-așteaptă și nevolnicul cela. Dacă-i nuntă, nuntă să fie!

Ca trezită din somn, Buldoaga sări în picioare, luă apă din găleată și își clăti fața roșie și umflată de plâns, iar cu palmele ude își îndreptă poalele boțite. Își trase vălul peste chip, să nu-i vadă sătenii ochii ca de bocitoare tocmită, și păși în curte.

De la mesele întinse la umbră și împopoțonate cu flori cum văzuse ea la oraș, nuntașii o întâmpinară cu chiote și fluierături.

-Să trăiască mireasaaaaaaaa!

Cel mai tare striga bunicul lui Penel, Nea Chintu, care se luase de piept cu mulți din neam ca să se facă nunta. Adevărul fie spus, din ambele neamuri erau mulți care ziceau că Buldoaga și Penel  puteau foarte bine să stea necununați, că doar nu dintr-o hârtie izvora dragostea. Unii nici nu veniseră la nuntă. Ba chiar tatăl lui Penel, Floricel Anton, lipsea. Mona lu' Cațavei nu se zărea pe nicăieri...

Hă! S-or fi dus să bea împreună, să-și înece amarul, se gândi Buldoaga.

Începuse și ea să se înveselească, la vederea nuntașilor și a meselor aranjate de sărbătoare. Penel veni către ea, îmbrăcat în straie de duminică, o luă de mână cum văzuse el într-un film și le făcu lăutarilor cu ochiul. Când începu muzica, bărbatul prinse a-și învârti mireasa care aproape că-și uitase lacrimile de mai devreme.

Mărine, la nunta taaaaaaa,
Măăărine, Mărine,
Toate fetele jucaaaaa
Măi dragă Mărine.
Numai una nu jucaaaaa,
Măăărine, Mărine
Stătea-n poartă și plângeaaaaaa
Măi dragă Mărine.

Nimic mai adevărat. Printre uluci, Peseda privea cu ochi încețoșați de lacrimi dansul mirilor. Era clar: pentru ea și Penel nu mai exista cale de întoarcere. De-acum, el avea să fie bărbatul Buldoagăi. Femeia se smulse de lângă gard și o rupse la fugă pe uliță, spre casa ei. Hohotea și gâfâia de goană și de iureșul gândurilor.

Doi smintiți! Ba nu, smintit e Penel, că aia-i mârșavă, otreapa! Ha! Lasă, că văd ei la iarnă... Văd ei atunci pe dracu'!

- Văd ei atunci pe dracu'!

Fără să bage de seamă, vorbele își făcuseră loc din minte spre gură, iar sătenii care nu erau la nuntă vedeau fugind o femeie despletită, plânsă, cu fața murdară de colb amestecat cu lacrimi și în urma căreia flutura, ca o flamură de război, broboada care-i alunecase de pe cap. Peste toate astea, mai vorbea și singură.

- De bună seamă, și-a pierdut mințile biata de ea când a văzut că bărbatul pe care încă-l iubește se ia cu alta, zise o babă care stătea de vorbă cu vecina la fel de tinerică, la poartă.

- Ferească Bunul să nu știi când să te oprești, zise cealaltă, făcându-și o cruce mare.

luni, 21 iulie 2014

Nunta Slută IX. Secretul

www.brianshore.co.uk
Buldoaga auzi poarta scârțâind și ieși zorită din bucătărie, ștergându-și mâinile ude pe un prosop curat, să-l întâmpine pe Penel. Se opri în prag ca trăsnită și lăsă ștergarul să-i alunece pe jos. Cel care închidea tacticos poarta era Traian.

Bărbatul puse zăvorul și se întoarse spre ea, rânjind.

- Ce mai faci, Buldoago?

Femeia strânse pumnii și fălcile și îl privi cu ochi în care surpriza era alungată de mânie.

- Ce mai vrei de la mine, Traiane?

Nu-și mai vorbiseră de când marinarul, țanțoș în fața perdelei din camera bună, îi spusese adio. Se despărțise de ea din vorbe, ca arabii. Încaltea, ăia spun de trei ori „mă despart de tine”, ca să fie clar. El spusese o singură dată. Dar nu încăpuse îndoială. După ce îi făcuse și semn cu mâna, Traian îi plecase din casă  - și din suflet - și se luase cu otreapa aia de Pâmpa. Și acum? Acum ce căuta în bătătura ei?

- Ce vrei? întrebă ea din nou.

Fără să răspundă, bărbatul porni agale spre șopron. Buldoaga puse mâna pe reteveiul cu care alunga câinii din poiata de orătănii și se luă după el.

- Fă, nu sări la bătaie, că te las lată aci, îi aruncă el peste umăr.

Descumpănită, femeia se opri preț de câteva clipe și privi bucata de lemn pe care o ținea în mână. De unde știe mereu ce fac? Nici n-a întors capul să se uite și știe. Mereu a fost așa. Așa era. Dintotdeauna, Traian părea să știe dinainte ce aveau să facă nu doar Buldoaga, ci oamenii, în general. Dacă marinarul ar fi fost femeie, sătenii ar fi zis că-i vrăjitoare. Buldoaga aruncă reteveiul și, înmuiată, îl urmă pe Traian care ajunsese la șopron și meșterea ceva cu niște chei. Își încrucișă brațele sub sâni și privi, uimită, cum bărbatul se apleacă să descuie o ușă mică, făcută din scânduri care păreau ceva mai noi decât restul lemnelor din care era făcută magazia. Când păcatele mele a apărut asta aci?!

- Ce-i asta, Traiane?

Bărbatul râse și deschise ușița ascunsă. Se uită înăuntru, apoi ridică privirea spre norii albi, de vară, căutând cel mai potrivit răspuns. Cum zicea ăia la televizor?

- E arhiva mea personală, fă.

Femeia făcu ochii mari.

- Ce-i aia, măi omule?

Traian îngenunchease și scosese din ascunziș o lădiță de fier încuiată la rându-i cu lacăt. Îi ridică, în tăcere, capacul, grijuliu, de parcă sub metalul ruginit ar fi zăcut o comoară. Scoase de acolo o pereche de izmene.

- Doar n-o să-l las pe săracul ăla de Penel să-mi poarte straiele când s-o muta aci!

Râse ca de o glumă bună, le aruncă în lături, apoi începu să scotocească în micul cufăr. Ajunse la niște hârtii îngălbenite, pline de însemnări făcute cu creion chimic care se decolorase și căpătase o nuanță pastelată. Le ridică și i le împinse Buldoagăi sub nas.

- Vezi astea, fă? Aci e tot ce ai făcut vreodată tu, mă-ta, tac-tu, și toți proștii din satu' ăsta. Tot, auzi? Să vă ferească sfântu' să-mi greșiți vreodată! Tu, barbugiu' ăla de Penel, sau tâmpita de Peseda. Dracii vă găsește!

Femeia amuțise. De când erau lucrurile alea acolo, în șopron, fără știrea ei? Era lesne de înțeles de ce venise Traian să ia hârtiile, dacă pe ele stăteau scrise toate tainele sătenilor. Dar ce voia să facă acuma cu ele? Cui îi pusese marinarul gând rău?

Între timp, Traian scuturase de colb lădița și o strângea la piept ca pe un prunc. De aproape 20 de ani, de când se întorsese de pe mare, cu ajutorul Merunei și al altora ca ea adunase bogăție de taine de prin sat. Păi cum altminteri reușise să rămână acolo, când cei mai mulți săteni ieșiseră pe ulița mare cu topoare și furci să-l alunge? Lădița asta avea să-i păzească viața dulce și de acu' nainte.

Fără o vorbă, ținând lădița strâns în brațe, marinarul își luă drumul înapoi spre poartă. Când era cu mâna pe zăvor, glasul Buldoagăi îl săgetă ca un pumnal înfipt în spate.

- Traiane, să nu uiți că atâta amar de vreme eu ți-am spălat izmenele. Mai știu și io una-alta despre tine. Chiar dacă am fost proastă și n-am îngropat nimica sub lacăt greu. 

Bărbatul dădu să se întoarcă spre ea. Merita să-i tragă o mamă de bătaie ca-n vremurile bune. Se răzgândi, ieși pe uliță și porni spre casa Pâmpei. La ea avea să-și ducă hârtiile. Și după aia avea s-o ia și s-o ducă la munte, așa cum îi promisese. Rău îi intrase sub piele vipera aia cu cosițe aurii. Râse înveselit și grăbi pasul.