miercuri, 5 martie 2014

I'm Gonna Make You an Offer You Can't Refuse

"Înţelegerea dintre mine şi premier se bazează pe cuvântul de onoare al amândurora."

Mă machiam pentru jurnale când am auzit aceste măreţe vorbe şi recunosc că era să-mi bag rimelul în ochi. Deci cum? Înţelegerea privind validarea Guvernului se bazează pe cuvântul de onoare al unui om care a promis că demisionează din funcţie la 5 minute de la votul din Parlament acum 7 ani. Şi pe cuvântul de onoare al altui om, care a promis că-l dă jos pe Băsescu, în schimb i-a numit în funcţie procurorul de casă. Şi care, întrebat de ce nu l-a ejectat pe Divin din funcţie- aşa cum se angajase - ne-a spus că mai sunt doar câteva luni şi Băselu pleacă singur, că-i expiră mandatul. Aşa onoare şi cuvânt, mai rar. E ca şi cum Al Capone i-ar spune lui Jimmy Hoffa, cu pistolul în mână: "stai liniştit, nu-ţi fac nimic". Apropo: pe Jimmy Hoffa l-au găsit?...

P.S. Mă uit la depunerea jurământului şi leşin de râs. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, căutaţi o înregistrare, ceva. Vă spun doar atât: Şova se credea la încălzire pe stadion, iar Băselu - care clipeşte languros şi umed - s-a şters la gură după ce a jurat aia mică de la Finanţe.

miercuri, 26 februarie 2014

Când crinii se împut


Mai demult, invitată la emisiunea lui Radu Tudor, Punctul de întâlnire, am zis că eu aș face la Antena 3 Ziua Porților Deschise. Oamenii au niște filme taaaare ciudate în căpuțul lor, în ceea ce ne privește. Ba că ne vorbește mogulul în cască, ba că același mogul ne obligă să ne îmbrăcăm nu știu cum... Acum aflu că mogulul îmi spune ce să scriu eu pe facebook. Zău? Mâine-poimâine aud că noi, ăștia de la A3, mâncăm oameni în pauzele publicitare. Newsflash: așa am scris și gândit dintotdeauna, nu de când sunt la Antenă. Dar asta despre cum îl înjur eu pe Crin la comandă mi se pare totală. L-am votat pe Crin  la președinție. L-am vrut președinte. Mă simțeam reprezentată de el. Îmi plăcea cum îi făcea față lui Băsescu. Chiar îl credeam capabil să-l învingă. Atunci când a ieșit din competiție după primul tur, am zis că nu era România pregătită pentru un președinte european. Că ne place să ne tăvălim în mocirla asta de mitocănie consfințită de Băsescu și că eleganța ne sperie. Când Ponta a numit-o pe Kovesi în funcție, am înnebunit. Am zis că nu se face așa ceva, că ce luptă anti-Băsescu e asta, că de ce pact de coabitare cu nenorocitul, cum să-i facă asta lui Crin etc. Ca să aflu după aia că fecioara ingenuă care își dădea bretonul de pe frunte cu degetele-i delicate la întrebarea „ați știut că Victor Ponta o va numi pe doamna Kovesi Procuror Șef?” știa foarte bine. Chiar dacă bătea nedumerit din gene și spunea că nu. Dublă dezamăgire. Acum - din nou - a remaniat Guvernul pe șest. Mai un ministru, mai un vicepremier... Și a mai pus și condiții tembele. De data asta, cu regret, i-am dat dreptate lui Ponta. Chiar nu poți să faci pișu, cu boltă, în capul premierului. Chit el e Ponta-Cârlanul iar tu  ești Crin-Antonescu-Miezul-Liberalismului. Cum Ponta i-a refuzat „propunerile” - așa cum de altfel era de așteptat - Crin și-a luat jucăriile și s-a retras, liniștit, în opoziție. Nu înainte de a bălăcări artistic Guvernul din care încă făcea parte. Și pe premier, întâmplător partener de alianță, la momentul respectiv. Și nu înainte de a aprecia drept pertinente niște aberații ale lui Băsescu. Da, acel Băsescu. Cel cu care Crin spunea că nu se va mai întâlni decât dacă intră România în vreun război sau ceva. Dacă voi credeți că e nevoie de vreun îndemn ca să-mi fie brusc scârbă de un asemenea personaj, înseamnă că aveți ficatul mai tare decât îl am eu.

marți, 21 ianuarie 2014

Piloții mor tineri


Nu vreau să caut vinovați. Nu vreau să acuz, să analizez, să calculez timpi și coordonate. Vreau să vă spun cât de mult îi iubesc și îi respect pe piloți. Și îi invidiez. De la primul meu zbor (ca pasager de avion de linie, evident), am fost fascinată de ei. Stăteam în aeroport și mă uitam afară, prin geamurile mari ale porții de îmbarcare, la avioanele care decolau de pe pistă. Fiecare nas de metal care se ridica în aer îmi părea o provocare lansată de oameni, zeilor. Venim acolo, sus, la voi. O să urcăm, o să vă traversăm văzduhul și după aceea o să revenim în lumea noastră. Iar voi o să ne lăsați s-o facem. De cele mai multe ori, zeii îi lasă. Poate că îi surprinde tupeul, poate că îi amuză, sau poate că pur și simplu fac un joc crud în care niciodată omul nu știe când pierde. Tocmai asta mi se pare fascinant. Piloții sunt gambleri profesioniști. Nu, asta nu înseamnă că mizează pe noroc; dimpotrivă. Marii jucători de poker au niște minți extraordinare. Piloții au și minte, și talent. Și, uneori, noroc. Alteori nu. Ei nu zboară cu gândul că nu o să li se întâmple tocmai lor. Dimpotrivă. Zboară cu gândul că li se poate întâmpla. Tocmai asta mi se pare demn de respect. Dacă vreți, piloții sunt varianta modernă a lui Icar. Aripile lor nu mai sunt de ceară, ci de aliaj metalic. Ceea ce nu le face, însă, invincibile. „Suntem tot mai puțini, pentru că piloții mor tineri”. Asta spunea ieri un pilot. Adrian Iovan. Azi, când nasul avionului său s-a ridicat în aer să întrebe cerul dacă da, răspunsul a fost nu. Cum spuneam, îi invidiez pe piloți. Sunt singurii care își reglează conturile direct cu Divinitatea. Cu altcineva nici nu merită deranjul. Zbor lin, Adrian Iovan!

miercuri, 8 ianuarie 2014

Libertatea presei: 24 de zile până la autodistrugere

Dacă tăcerea ucide democrația, înseamnă că după 1 februarie ne pregătim de colivă. Pentru că, dacă Parlamentul doarme în papuci așa cum ne-a obișnuit, 31 ianuarie 2014 va fi ultima zi în care tu, ca jurnalist, vei avea voie să vorbești. De la 1 februarie, sistemul de justiție va deveni un fel de Inchiziție modernă. Magistrații vor fi noii zei, iar orice comentariu negativ al presei la adresa lor va fi o erezie. Dar, șoc: magistrații nu sunt de sorginte divină. Iar Justiția nu e nici nepătată, nici atotputernică. E limitată și imperfectă, ca tot ce-i omenesc. Rostul jurnaliștilor este să se îndoiască și să cerceteze. Nu să tacă. Asta vreți? Să ne întoarcem la vremurile când ziarele erau pline doar de ctitoriile măritului conducător? Ne întoarcem la delictul de opinie? Ăsta e planul de construire a autostrăzilor, domnule Șova? Dacă nu mai e Canalul, veți pune jurnaliștii să sape la drumuri? Acolo duce koabitarea, domnule Ponta? Chiar vreți să rămâneți în istorie drept mâna cu care Traian Băsescu scoate castanele din foc? Cum adică, „deciziile instanței nu se comentează?” De ce? Oare sistemul de justiție din România e atât de viciat, încât stă să se prăbușească din cauza unor simple comentarii făcute de jurnaliști? Dacă presa e câinele de pază al democrației, la 1 februarie îl vor lua hingherii. 

miercuri, 25 decembrie 2013

Globuri de agățat în suflet

Când eram mică, bucuria pe care mi-o pricinuia bradul de Crăciun era aproape la fel de mare - poate chiar mai ceva - decât cadourile lăsate de Moș (mereu frumoase, mereu potrivite. Chiar și în vremurile alea). Însă, invariabil, tristețea din momentul în care bradul trebuia aruncat egala bucuria de mai-nainte. Plângeam. De fiecare dată. Și, tot de fiecare dată, aveam grijă să las în brăduțul uscat, cu crengile îndoite și părăsite de cetină, ceva. O bucățică de beteală, un glob mai mititel, orice. Ceva din care bradul să înțeleagă că îmi cer iertare. Pentru că, mereu, aveam impresia că l-am înșelat. L-am luat în casă, l-am împodobit, i-am cântat, iar după aceea i-am smuls podoabele și l-am aruncat afară. Ca pe un gunoi. „Nu, nu despre asta e vorba și sper să înțelegi!” îi spuneam în gând, printre lacrimi.

Totul s-a rezolvat acum câțiva ani, când am refuzat să mai serbez Crăciunul în jurul unui copac mort. Așa că am luat unul artificial. Frumos, bogat, iar în primii ani chiar se simțea mirosul de brad „viu” cu care era impregnat. Când nu s-a mai simțit, am început să luăm coronițe sau pur și simplu spray cu parfum de brad. În fond, nu despre asta e Crăciunul, nu? Bun... Dar, bradul fiind același, parcă, parcă simt nevoia să schimb sclipiriciurile pe care le pun în el. Aproape în fiecare an îmi propun asta. În niciun an nu îmi iese. În momentul în care încep să desfac cutiile cu ornamente, constat că acolo sunt mai mult decât globuri, beteală și jucării. Sunt amintiri. Sunt bucăți întregi din copilăria mea, din viața mea.

Cum să fie Crăciun dacă în brad nu e globul galben, cu cioburi de sticlă aurie, care a bucurat atâtea Ajunuri din copilăria bunicii mele? Cum să fie bradul complet, dacă nu pun în el ciupercuța roșie pe care eu și numai eu o puneam în pom pe vremea când, de Ajun, dormeam iepurește ca să-l surprind pe Moș? Cine vestește Nașterea lui Iisus dacă, pe o crenguță, nu stă globul în formă de inimă, pe care e pictată trâmbița îngerilor din copilăria mea? Cum să nu pun țurțurii colorați, cumpărați de mătușa mea înainte de 89 și aduși acasă în cutii de carton pe care scria, tovărășește și anost, „Ornamente pentru pomul de iarnă”?

Probabil că, peste ani, bradul din casa alor mei va fi unul uriaș. Ca să încapă în el toate amintirile, vechi și noi, încremenite în sclipiri de sticlă, beteală și fir de mătase. Crăciun Fericit!



miercuri, 18 decembrie 2013

Psihodiagnoza ca hobby

Am iubit enorm cursul de psihiatrie din facultate. Evident că nouă, studenților, ne plăceau cel mai mult seminariile, când aveam posibilitatea să folosim ceea ce ni se preda la curs. Ni se aduceau pacienți ai spitalului Obregia  iar noi, pe baza discuției cu ei și a observației, trebuia să identificăm afecțiunea lor psihică. Partea ușoară: cum acești oameni erau internați într-un spital de psihiatrie, era evident că maladia trebuia să existe. Mai greu e extra muros. Pentru că dincoace de zidul spitalului sunt cei mai mulți „pacienți”. Cum ei se află de partea asta a gardului, ai tendința de a porni de la premisa - uneori eronată - că sunt sănătoși la cap. Slavă Domnului, în cele mai multe cazuri chiar așa e. Dar și când te-nșeli...

Facultatea - psihologie-sociologie - am absolvit-o acum 11 ani. Nu am profesat. Încercam să îmi mențin vii instinctele în domeniu discutând diverse cazuri cu foști colegi care deveniseră terapeuți. Dar adevăratul breakthrough a fost crearea acestui blog. Odată cu el, au venit cititorii. Și, mai ales, comentariile. Oh, da. Comentariile... La un moment dat, am introdus opțiunea de moderare a lor, din două motive:

1. eu am învățat acasă și la școală că nu e frumos să faci mișto de oamenii bolnavi;
2. multe dintre ele conțin un limbaj care i-ar face să roșească până și pe cei mai înrăiți pârnăiași.

Darrrr... trebuie să recunosc că, cedând puseelor de egoism, mă delectez uneori exersându-mi cunoștințele de psihodiagnoză. Așa, just for fun. Uneori primesc mostre extrem de suculente de dezorganizare a gândirii, asezonată cu niscaiva idei delirante care duc cu gândul la vreo tulburare paranoidă. Cei mai mulți care trimit astfel de comentarii o fac anonim- lipsiți fiind nu doar de discernământ, ci și de acele atribute masculine responsabile în general cu producerea testosteronului. Încep să cred însă că acești oameni au nevoie reală de ajutor specializat. Mă gândesc așadar ca, pe baza IP-urilor de la care ei trimit aceste adevărate semnale de alarmă privind dezechilibrul lor psihic, să le fac un pustiu de bine și să le trimit o echipă de băieți cu halate albe, care să-i ducă la loc liniștit, cu dușuri multe și unde nu-i contrazice nimeni. Sau, dacă se dovedește că psihicul lor nu e chiar de Plegomazin, să le fac o reclamație pentru injurii și hărțuire. Încă mă gândesc care ar putea fi abordarea potrivită a cazurilor. Oricum, primul pas spre vindecare e IP-ul.

duminică, 15 decembrie 2013

Uniți ne revenim un pic?

O să vă zic o surpriză: „presa trebuie să fie echidistantă” e la fel cu „toate miresele sunt frumoase”. Adică bullshit. Există mirese urâte cu draci. Iar majoritatea entităților de presă au poziții asumate mai mult sau mai puțin oficial. Nu mă refer neapărat la România. Să luăm exemplul SUA, considerate modelul libertății și democrației, unde nu există o organizație inchizitorială gen CNA. Acolo, CNN e democrat iar FOX e republican și nu se mai bășică nimeni din cauza asta. De ce trebuie să fim noi mai catolici decât papa, beats me.


La noi, văd siderată cum colegii mei, care își văd de treaba lor în redacție sau pe teren, sunt scuipați și îmbrânciți pe stradă de manifestanții anti... anti Roșia Montană, cred. Nici eu nu mai știu sigur ce vor. Cred că nici ei. Sau mulți dintre ei.

Sigură rămâne flegma „protestatară” care se prelingea scârbos pe geamul mașinii de Antena 3. Mașină care nu, nu era doar în trecere, și se afla la Universitate ca să transmită. Adică să facă ce i se reproșase - nedrept- că nu a făcut. Deci? Avem puțină logică și noi? Sau doar multă energie și adrenalină de consumat?

Eu nu vreau explorarea gazelor de șist. Nici exploatare cu cianuri. Nici la Roșia, nici în altă parte. Cred că suntem idioți patentați dacă ne oferim pământul să fie jefuit și otrăvit. Dar tot idioți patentați suntem și dacă ne opunem AȘA. Grobian, ca o gloată care vrea doar ceva pe care să-l urască. Ne revenim un pic și chiar facem ceva?