Translate

luni, 21 iulie 2014

Nunta Slută IX. Secretul

www.brianshore.co.uk
Buldoaga auzi poarta scârțâind și ieși zorită din bucătărie, ștergându-și mâinile ude pe un prosop curat, să-l întâmpine pe Penel. Se opri în prag ca trăsnită și lăsă ștergarul să-i alunece pe jos. Cel care închidea tacticos poarta era Traian.

Bărbatul puse zăvorul și se întoarse spre ea, rânjind.

- Ce mai faci, Buldoago?

Femeia strânse pumnii și fălcile și îl privi cu ochi în care surpriza era alungată de mânie.

- Ce mai vrei de la mine, Traiane?

Nu-și mai vorbiseră de când marinarul, țanțoș în fața perdelei din camera bună, îi spusese adio. Se despărțise de ea din vorbe, ca arabii. Încaltea, ăia spun de trei ori „mă despart de tine”, ca să fie clar. El spusese o singură dată. Dar nu încăpuse îndoială. După ce îi făcuse și semn cu mâna, Traian îi plecase din casă  - și din suflet - și se luase cu otreapa aia de Pâmpa. Și acum? Acum ce căuta în bătătura ei?

- Ce vrei? întrebă ea din nou.

Fără să răspundă, bărbatul porni agale spre șopron. Buldoaga puse mâna pe reteveiul cu care alunga câinii din poiata de orătănii și se luă după el.

- Fă, nu sări la bătaie, că te las lată aci, îi aruncă el peste umăr.

Descumpănită, femeia se opri preț de câteva clipe și privi bucata de lemn pe care o ținea în mână. De unde știe mereu ce fac? Nici n-a întors capul să se uite și știe. Mereu a fost așa. Așa era. Dintotdeauna, Traian părea să știe dinainte ce aveau să facă nu doar Buldoaga, ci oamenii, în general. Dacă marinarul ar fi fost femeie, sătenii ar fi zis că-i vrăjitoare. Buldoaga aruncă reteveiul și, înmuiată, îl urmă pe Traian care ajunsese la șopron și meșterea ceva cu niște chei. Își încrucișă brațele sub sâni și privi, uimită, cum bărbatul se apleacă să descuie o ușă mică, făcută din scânduri care păreau ceva mai noi decât restul lemnelor din care era făcută magazia. Când păcatele mele a apărut asta aci?!

- Ce-i asta, Traiane?

Bărbatul râse și deschise ușița ascunsă. Se uită înăuntru, apoi ridică privirea spre norii albi, de vară, căutând cel mai potrivit răspuns. Cum zicea ăia la televizor?

- E arhiva mea personală, fă.

Femeia făcu ochii mari.

- Ce-i aia, măi omule?

Traian îngenunchease și scosese din ascunziș o lădiță de fier încuiată la rându-i cu lacăt. Îi ridică, în tăcere, capacul, grijuliu, de parcă sub metalul ruginit ar fi zăcut o comoară. Scoase de acolo o pereche de izmene.

- Doar n-o să-l las pe săracul ăla de Penel să-mi poarte straiele când s-o muta aci!

Râse ca de o glumă bună, le aruncă în lături, apoi începu să scotocească în micul cufăr. Ajunse la niște hârtii îngălbenite, pline de însemnări făcute cu creion chimic care se decolorase și căpătase o nuanță pastelată. Le ridică și i le împinse Buldoagăi sub nas.

- Vezi astea, fă? Aci e tot ce ai făcut vreodată tu, mă-ta, tac-tu, și toți proștii din satu' ăsta. Tot, auzi? Să vă ferească sfântu' să-mi greșiți vreodată! Tu, barbugiu' ăla de Penel, sau tâmpita de Peseda. Dracii vă găsește!

Femeia amuțise. De când erau lucrurile alea acolo, în șopron, fără știrea ei? Era lesne de înțeles de ce venise Traian să ia hârtiile, dacă pe ele stăteau scrise toate tainele sătenilor. Dar ce voia să facă acuma cu ele? Cui îi pusese marinarul gând rău?

Între timp, Traian scuturase de colb lădița și o strângea la piept ca pe un prunc. De aproape 20 de ani, de când se întorsese de pe mare, cu ajutorul Merunei și al altora ca ea adunase bogăție de taine de prin sat. Păi cum altminteri reușise să rămână acolo, când cei mai mulți săteni ieșiseră pe ulița mare cu topoare și furci să-l alunge? Lădița asta avea să-i păzească viața dulce și de acu' nainte.

Fără o vorbă, ținând lădița strâns în brațe, marinarul își luă drumul înapoi spre poartă. Când era cu mâna pe zăvor, glasul Buldoagăi îl săgetă ca un pumnal înfipt în spate.

- Traiane, să nu uiți că atâta amar de vreme eu ți-am spălat izmenele. Mai știu și io una-alta despre tine. Chiar dacă am fost proastă și n-am îngropat nimica sub lacăt greu. 

Bărbatul dădu să se întoarcă spre ea. Merita să-i tragă o mamă de bătaie ca-n vremurile bune. Se răzgândi, ieși pe uliță și porni spre casa Pâmpei. La ea avea să-și ducă hârtiile. Și după aia avea s-o ia și s-o ducă la munte, așa cum îi promisese. Rău îi intrase sub piele vipera aia cu cosițe aurii. Râse înveselit și grăbi pasul.

vineri, 18 iulie 2014

Cât face un mort?

Nu te interesează, pentru că nu ţi se întâmplă ţie. Nici alor tăi. Vezi o ştire la televizor, poate că zici "vai, oribil!", după care dai pe Discovery. Sau pe Eurosport. Sau îl dai dracului de televizor, că şi aşa numai nenoriciri arată, şi ieşi la o bere. Dacă vezi ştirea pe facebook, poate laşi un comment feelingos, dai un share sau nu faci nici una, nici alta, dai scroll down şi cauţi un citat cool de pe eCards.

E o singură problemă: morţii despre care afli din spaţiul virtual nu sunt virtuali. Cu toţii erau oameni ca tine, care verificau facebook-ul de pe telefon dimineaţa imediat ce opreau alarma, cărora le plăcea o anumită aromă de îngheţată, care îşi plimbau câinele când veneau de la serviciu, se bucurau pentru reuşitele copiilor şi se enervau în trafic.

Am văzut oameni care spun că morţii din Gaza sunt mai importanţi decât ăia din avion. Sau invers.

În ce se măsoară importanţa unui mort? Există o scală? Un mercurial al morţilor? Cum trebuie să moară cineva ca să fie considerat un mort valoros? Dacă mori acasă, în patul tău, eşti de rahat? Sau dacă mori în drum spre destinaţia ta de vacanţă? Dacă te calcă un prost pe trecerea de pietoni parcă mai câştigi puncte, hm?

Cred că suntem pe cale să devenim iremediabil androizi. În Ucraina, în Gaza, pe străzile americane comtrolate de gangsteri, în America latină a dealerilor de droguri, în Coreea de Nord, pe DN 53 mor OAMENI. Chestiile alea care eraţi şi voi înainte de a deveni evaluatori de morţi.

joi, 17 iulie 2014

Nunta Slută VIII. Pregătiri

www.sibiu-turism.ro
Nouă zile. Atât. Peste nouă zile, Buldoaga avea să devină femeia lui Penel şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, nu doar în sinea ei.

Zâmbind gândului, femeia deschise lada de zestre. Era acolo bogăţie de cămăşi din pânză topită, pe care le croise şi le brodase cu mâna ei, încă de când era fată tânără. Sub ele, aşternuturi din ţesătură albă ca spuma laptelui, împăturite cu grijă şi aerisite mereu, ca să nu se îngălbenească pe la cusături. Peste toate, trona ea. Rochia de mireasă pe care Buldoaga o cususe cu mărgele şi fir de mătase în nopţile fără somn în care aştepta ca Penel s-o ceară şi să facă nuntă. Erau ani de-atunci. N-o ceruse. Stătuseră împreună aşa, necununaţi. Penel îi zicea nevastă, dar nu trecuseră pe la biserică. Pentru el, ea fusese femeia lui Traian şi aşa rămăsese. Chiar şi când se iubeau, Penel se întreba dacă, în timp ce îl mângâie pe el, femeia nu cumva se gândeşte la celălalt. De asta o şi lăsase. Mai târziu o lăsase şi Traian.

Acum, Penel se întorsese la ea şi, în sfârşit, o ceruse. Avea s-o facă femeie cinstită. Buldoaga scoase rochia de mireasă din ladă şi o mângâie ca pe-un ibovnic. Îşi îngropă faţa în ţesătura moale şi care mirosea a levănţică. 

Nouă zile. Avea să le numere cum numără cătanele zilele până la liberare. Ziua de 26 ale lui Cuptor o s-o ţină minte tot satul. O să fie nuntă de poveste.

Buldoaga zâmbi iară. Mai ştia ea ceva, de fapt bănuia, dar voia să mai treacă timp, să fie sigură. Îşi mângâie pântecele, oftă şi începu să aşeze albiturile înapoi în ladă.

miercuri, 16 iulie 2014

Nunta Slută VII. Învoiala

minihobbyblog.files.wordpress.com
Buldoaga deretica prin curte şi îngâna un cântecel. Era veselă. Şi fericită. Una nu se trăgea din cealaltă, ci mai degrabă mergeau alături.

Veselia îi fusese pricinuită de vestea că Peseda se făcuse de râs în faţa lui Traian, marinarul. Femeia se preumbla prin sat împreună cu o prietenă venită de prin străinătăţuri, unde fusese la şcoli înalte. Una, Ionica lu' Petre. Fată isteaţă, nu-i vorbă, dar cam slabă de înger. Traian mergea pe uliţă şi număra nişte bani. Când a văzut femeile cu coada ochiului, cum toată lumea din sat vorbea de străina şcolită, marinarul s-a gândit să-şi râdă de ea. 

- Ziua bună şi bine ai venit pe la noi prin sat, i-a zis, cu prefăcută voioşie. Bag samă că tu trebuie să fii fomeia aia isteaţă de care vorbeşte tot satul.
 
Ionica lu' Petre s-a îmbujorat şi a coborât ochii în colbul fierbinte al drumului. Peseda îl privea deja chiorâş, că ştia ce-i poate pielea marinarului.

- Nu mă ajuţi şi pe mine, care n-am atâta şcoală, să socotesc bănuţii ăştia? Că de trei ori m-am încurcat şi am luat-o de la cap.

Acuma, Ionica lu' Petre era fată isteaţă, nimic de zis, da' degrabă se pierdea cu firea. A întins nişte degete tremurânde să ia banii din mâna bărbatului, dar i-a scăpat pe jos. S-a repezit să-i ia, Peseda a dat s-o ajute, dar din grabă au dat cap în cap.

Marinarul, hohotind de râs, le-a împins la o parte şi şi-a ridicat singur din praf hârtiile pe care le netezise mai devreme şi despre care ştia întocmai câte sunt.

- Fă, daţi-vă de-aci că tare proaste sunteţi. Păi ce te-a învăţat ăia acoloşea, dacă nici să vorbeşti nu ştii, necum să ţii un ban în mână?

Şi-a scuturat bancnotele de mâneca cămăşii şi a plecat în drumul lui, râzând ca pentru el şi clătinând din cap.

Sătenii văzuseră şi vorbeau. Aşa ajunsese întâmplarea la urechile Buldoagăi.

Fericirea ei venea însă dinspre Penel. Pe trezie - că stătuseră la masa de sub nuc să se apere de vipia amiezii şi băuseră numai vişinată curată - căzuseră la pace pentru nuntă. Până la urmă, femeia se învoise să ia numele lui.

- Fă, Buldoago, îi spusese bărbatul, păi ce nume ai tu, fă? Nume de venetic, îţi zic io. Păi ai tu habar de când e familia mea aci, în sat?

Avea habar Buldoaga, cum să n-aibă? În schimb, gospodăria ei era mai dichisită decât a lu' Penel. Nu-i vorbă, venea el din familie bună, avută, dar sătenii şuşoteau că, din bucata lui de avere, tot ce nu băuse pierduse la barbut.

-Penele, uită-te şi tu în jur, îi spusese ea.

Bărbatul ridicase ochii din paharul de vişinată şi o privise a mirare. 

- Am o casă mare, cică a stat şi-un prinţ aci, înainte vreme, spuse ea molcom. Nu bag mâna-n foc pentru asta, da' un lucru ştiu: io am ţinut casa asta curată ca un pahar. Am văruit-o an de an, cum a dat firu' ierbii, am animale, grădină, tot ce trebuie. Nu-i păcat s-o las păcatelor şi să viu la tine ca să mă apuc de altă casă?

Penel nu zisese nimic. Mai luase o înghiţitură de vişinată, dându-şi răgaz de chibzuială. Avea dreptate femeia. De ce să nu vie la de-a gata? Aruncă ochii roată şi cuprinse cu privirea pomii văruiţi, care la toamnă aveau să fie grei de rod, curtea măturată, poiata curată şi plină de păsări grase. Ştia că, spre fundul grădinii, era şi coteţul în care creşteau doi porci frumoşţi, hrăniţi numai cu porumb şi coji de pepene, niciodată cu lături. Mai ştia că, de partea cealaltă a casei, femeia pusese nişte butaşi de viţă care, nu târziu, aveau să dea nişte struguri numai buni de zdrobit în teasc.

- Aşa facem, Buldoago. Îţi dau numele meu şi primesc să viu în casa ta.

Pecetluiseră învoiala cu clinchet de pahare umplute ochi cu lichidul rubiniu şi gros.

Parcă ar fi o învoială între draci, îi trecuse femeii prin minte. Zici că bem sânge, nu alta.

Alungase însă gândul răzleţ şi, după ce îşi petrecuse bărbatul la poartă, se apucase să  întoarcă toată gospodăria pe dos, ca să fie primitoare pentru Penel. În sufletul ei, încolţise speranţa că el era cel care avea să-i mângâie inima frântă de Traian. 

sâmbătă, 12 iulie 2014

Nunta Slută VI. Divorţul

sursa foto: dibavictoria.files.wordpress.com
Buldoaga stătea la masa din curte, unde se prăbuşise cu hârtia în mână. Pe faţa albită dintr-o dată, lacrimile îi curgeau şiroi şi se adunau în josul peticului roz, acolo unde erau iscălitura lui Penel şi a Pesedei. Deasupra scria Certificat de Căsătorie.

Penel deja o respecta pe Buldoaga ca pe o nevastă, deşi nu erau încă luaţi cu acte: mânca la ea, îi aducea rufe la spălat şi o şi pocnise de vreo două ori. Să simtă că-i femeia lui, ce dracu'! Ultima dată, îi lăsase o pereche de pantaloni cu care fusese la prăşit, în porumbul lui Traian. Când a vrut Buldoaga să-i întoarcă pe dos şi să-i arunce în copaia cu leşie, hârtia roz, zdrenţuită pe margini, căzuse dintr-un buzunar. Inima începuse să-i bată mai repede - mi-o fi scris mie Penel vreun răvaş? Ce băiat bun e... Mai mă bate, na, ca omu', da-şi cere şi iertare, se gândise femeia. Când colo, era certificatul de căsătorie cu Peseda. Adică Penel umblă cu ceferticatu' la el? O mai iubeşte pe aia? 

 Aşa o găsise Penel când îi intrase în bătătură.
 - Ce faci fă acolo? Stai, hă? Sta-ţi-ar norocu', zise el, glumeţ.

Cum femeia tăcea şi nici măcar nu se întorsese către el, Penel se aplecă să-i privească faţa. Se încruntă când o văzu plânsă şi albă ca varul.

- Ce-ai, fă? Ce-ai păţit?

Nu primi niciun răspuns. Urmări privirea Buldoagăi şi ochii îi căzură pe hârtia pe care femeia o ţinea strâns în mâini. I-o smulse cu greu şi o vârî grăbit în buznar.

- De-asta plângi tu? Fă, da' proastă eşti!

Femeia întoarse către el o privire goală, ca de pe tărâmul morţii. Până şi glasul, atunci când vorbi, părea ruginit de veşnicii trecute peste el.

- Da' ce-ai vrea să fac, Penele? Să râd? Păi io-ţi spăl izmenele, că doar m-ai cerut de nevastă, şi tu umbli cu ceferticatu lu' Peseda după tine, mă?

Bărbatul scrâşni din dinţi. Tu-ţi biserica mă-tii de femeie, a trebuit să găseşti tu asta. Ar fi bătut-o că i-a stricat ziua, da' Buldoaga avea dreptate. Nu divorţase de Peseda, de ce să mintă? Acuma, dacă avea de gând s-o ia cu acte pe asta, trebuia să se despartă, după lege, de ailaltă. Aproape că uitase. Se certaseră aşa de rău după ce o lăsase, că nici nu-i mai trecuse prin cap că trebuia s-o scoată şi din hârtii, nu numai din suflet.

- Da, fă. Am uitat. Acuma ce să fac, să-mi pun juvăţu' de gât?
- Nu, Penele. Să nu ţi-l pui. Da' cum să mă iei pe mine, dacă tu, după lege, o mai ţii pe ea?

Buldoaga îi vorbea aşa de blând, că Penel simţi cum se înduplecă. De fapt, femeia ar fi urlat, ar fi răsturnat banca de lemn pe care stătea şi l-ar fi lovit cu pumnii pe bărbatul din faţa ei. Dar descoperirea pe care tocmai o făcuse fără să vrea o lovise ca o palmă groasă şi o vlăguise.

- Fă, io dacă am zis că te iau, te iau. Om vedea noi cum facem cu averea, cu numele, cu ce mai ziceai tu. Le-om lămuri noi pe toate.

Într-un avânt de duioşie iscat de ochii umezi care îl priveau, Penel adăugă:

- Buldoago, ştii ce? Luni, io mă duc la notar, la doamna Ioana a lu' Pricop şi rup căsătoria cu Peseda. Ca să mă crezi că io sunt serios. Şi când zic ceva, nu doar zic.

În ochii femeii, durerea era alungată, încet, de speranţă.

- Faci tu asta pentru mine, Penele?
- Da, fă.

Buldoaga se ridică şi-l îmbrăţişă hohotind. Nu toate lacrimile ei erau, însă, de uşurare. În suflet îi încolţise o îndoială. Dacă pe aia a luat-o cu nuntă mare, cu naşi bogaţi, i-a zis că n-o s-o lase orice ar fi, da' a lăsat-o ca pe o otreapă, nu mi-o face şi mie la fel când s-o sătura de mine?

luni, 7 iulie 2014

Oameni

Există oameni care nu îți datorează nimic, ba dimpotrivă. Sunt oameni cărora, mai degrabă, tu le datorezi bună parte din ce ai devenit. Pentru că, la un moment dat, oamenii ăia au avut nebunia sau cumințenia de a te lua de pe potecuța pe care credeai că mergi bine și de a te pune pe drumul care trebuia să fie al tău.

Oameni care te-au văzut așa cum trebuia să fii, oameni care te-au lăsat să te răzvrătești, să te întorci, te-au ascultat, te-au crezut și au crezut. În tine. Atunci când nici tu nu știai că ai de ce să crezi.

Oameni care au făcut toate astea fără vreo intenție absconsă, fără să-ți ceară altceva decât să fii cea mai bună versiune a ta.

Oameni care, pe lângă încredere, ți-au dat și respect.

Oameni care, atunci când îți aud vocea pentru prima dată după ani de zile te întreabă cu ce pot să te ajut? imediat după bună ziua.

Oameni despre care știi că vor face tot ce le stă în putință pentru ca tu să fii, în continuare, cea mai bună versiune a ta.

Există Oameni. Le mulțumesc pentru asta.

duminică, 6 iulie 2014

Nunta slută V. Pâmpa

Târnosită de Meruna, Pâmpa a fugit în liniştea casei ei, să-şi ascundă ruşinea. Când s-a văzut în ciobul de oglindă de lângă uşă, a podidit-o plânsul şi mai abitir. Şi-a trecut mâna prin părul ciufulit şi a rămas cu câteva fire între degete. Cosiţele ei blonde care îi luaseră minţile lui Traian, marinarul ei iubit, erau acum distruse. Se înfipsese turbata aia de Meruna în ele, de numa-numa'. Hainele, hăinuţele ei la care ţinea ca la ochii din cap erau sfâşiate şi murdare. Încet, pe măsură ce îşi privea în oglindă faţa de nerecunoscut, Pâmpa simţea cum cresc în ea o dârzenie şi o hotărâre pe care nu le mai simţise decât atunci când se proţăpise în faţa vitrinei unui magazin de la oraş, îşi smulsese mâna dintr-a lui Traian şi îi spusese: "dacă nu-mi cumperi geanta asta cu catarame mari şi aurii, să uiţi de mine! Nu te mai cunosc". Traian o înjurase gros, apoi intrase în magazin şi îi cumpărase geanta. Apoi i-o trântise în braţe, cu un amestec de triumf şi dispreţ. "Na, fă, fi-ţi-ar boarfele ale dreacu'! Parcă la mă-ta la Pleşcoi numa' cu genţi de-astea te preumblai, nu cu traistă de cârpe!"

Lui Traian trebuia să-i mulţumească pentru tot ce avea şi pentru tot ce era. Pentru toate hainele, sulemenelile, brizbrizurile şi chiar şi pentru teama din ochii sătenilor, atunci când o priveau. 

Ştia ce are de făcut: trebuia doar să întărească teama aia. Chipul ei schimonosit de durere, neputinţă, furie şi ruşine sub ploaia de lovituri a Merunei trebuia şters din mintea oamenilor. Trebuia să redevină EA, Pâmpa, femeia mândră şi care nu se temea de nimeni, afară de sărăcie. Da. Avea să le amintească nevolnicilor care râseseră când o bătuse Meruna că nu e bine să se pună cu ibovnica marinarului.

Luă apă proaspătă de ploaie din butoiul de sub streaşină, se spălă, îşi pieptănă părul şi îşi alese hainele de duminică. Se îmbrăcă cu grijă, mai aruncă o privire în oglindă şi, mulţumită, ieşi pe uliţă.

- Lumeeeeeeee! strigă ea. O să auziţi de mine multă vreme de-acu'! Io sunt Pâmpa lu' Traian, măăăăăăă! Traian, ăla pă care aţi vrut să-l goniţi din sat acu' doi ani! Şi v-a învăţat el minte! A făcut dreptate, cum numai el ştie să facă! Ziceţi dă el că e frate-su la pârnaie, da' nu vă gândiţi ce-i în sufleţelu' lui? Credeţi că-i e uşor? Păi credeţi că dacă era aşa uns cu toate alifiile nu-l scotea pe ăla de la întristare?

- Păi nu prea avea cum, că l-a auzit tot satu' când a zis că a luat bani de la ţigani, îndrăzi, cu voce mică, un sătean ieşit la poartă.

Pâmpa se întoarse şerpeşte spre el şi-l privi cu ochi îngustaţi de ură. Pe buze îi înflori un zâmbet subţire.

- Nu-i aşa, Iacobene. Adevăr nu e ce aţi auzit voi; adevăr e ce vă spui io şi cu Traian! Păi voi credeţi toate făcăturile, netoţilor?

Omul lăsă ochii în jos şi tăcu. În sinea lui, ştia că el are dreptate. Îl auzise tot satul pe Mircea lăudându-se că i-au pus ţiganii în braţe un morman de bani. Şi n-a mai vrut să-i dea înapoi, când nu i-a ieşit cârdăşia cu Traian. Dar era mai bine să tacă. O mai păţise când vorbise gura fără el, mai bine îşi vedea de borşul lui. Avea şi el femeie, copii... Până la urmă, nu era treaba lui. Facă ce-or vrea.

Pâmpa îşi continuă pasul apăsat pe uliţa mare, spre fântână. Ştia că acolo avea să găsească mai multă lume strânsă. Avea să le spună ea vreo două, s-o ţină minte. Traian se certase cu tot satul pentru ea. Iar ea, Pâmpa, avea să-i fie alături. Ştia că lumea îl credea un ticălos; şi chiar era. Dar, pentru ea, era doar bărbatul care ar fi făcut orice s-o vadă mulţumită. Zâmbi când îşi aduse aminte cum îşi scrântise piciorul, bietul de el, sărind pârleazul ca să ajungă mai repede la ea. Ce-i drept, îl răsplătise cu savarine. Zâmbetul îi deveni răutăcios când îşi aminti şi cum o lăsase Traian pe Buldoaga pentru ea. Sărmană femeie proastă, Buldoaga! Dar nu era vreme de aduceri aminte acum. Era vremea să le spună sătenilor că ea şi cu Traian, Traian şi cu ea sunt una. Şi că or să se ajute unul pe altul, fie ce-o fi. Dacă nici tâlharii nu se ajută între ei... 

Pâmpa râse şi grăbi pasul. Da, da... Aveau să le arate ei sătenilor!

sursa foto: http://www.costumepopulare.supremeagency.ro/