Translate

luni, 11 aprilie 2016

Cine are voie să creadă și cine nu?

Mi-am promis că n-o să mai scriu despre videoclipul celor de la Taxi, dar nu pot să tac.

După ce am terminat de vorbit despre cum atacă ei BOR și Catedrala, acum problema pare să fie a persoanelor care apar în videoclip. „Da' cine sunt ei, dom'ne, să-mi vorbească mie de smerenie? Ăla e prost, aia e blondă, ailaltă se uită cruciș și nu știu care e cu nasul pe sus.”

1. Oamenii ăia sunt fix niște oameni care spun un text. Nu sunt hirotoniți, nu se dau lideri spirituali. În locul lor putea fi Gigel Icsulescu, luat de la coadă la covrigi, machiat și pus în fața camerei să zică papagalicește „lemnul și spațiile mici”. L-ați fi cunoscut? Ați fi știut dacă, după ce a spus asta, s-a dus acasă să-și bată nevasta și să cadă cu capul în budă, beat mort sau la mănăstire să trăiască în post și rugăciune? Nu. Ați fi fost mai atenți la mesaj decât la cel care îl rostește? Poate că da.

2. Cum adică, „cine sunt ei să-mi vorbească despre smerenie”? Am o veste proastă pentru voi, dragii mei judecători online: viața spirituală a unui om, mai ales a unui om pe care nu îl cunoașteți personal, nu vă este accesibilă. Poate că cel a cărui imagine publică este a unui om de succes, fericit, împlinit și care lasă dâre de praf de stele în urmă-i e doar o biată ființă chinuită de temeri, de răni sufletești mai mult sau mai puțin vindecate și de cine știe ce alte lucruri. Poate că oamenii pe care voi îi considerați nedemni (!) să vorbească despre smerenie fac pentru alții lucruri bune despre care voi n-aveți habar, pentru că sunteți prea ocupați să-i judecați în lipsă.

3. Se spune „să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa.” Ciudat, eu știam că puterea exemplului e mai mare decât a poruncii. Mai ales în cazul preoților, care, prin „fișa postului”, sunt obligați la probitate, la verticalitate, la morală și etică. Deși mulți le încalcă și își murdăresc sutanele condiționând slujbele de bani, înșelând, mințind și făcând cam toate păcatele condamnate de morala creștină, sunteți gata să le ascultați sfatul și porunca fără crâcnire. Nu le contestați autoritatea, ba chiar le spuneți „sărut mâna, părinte”. Unii merită. Alții nu. Dar în cazul lor nu alegeți și nu judecați.

4. Oamenii din videoclipul ăsta nu sunt preoți. Sunt niște oameni obișnuiți care spun ceva. Nici măcar nu vă îndeamnă să... nimic. Cu toate astea, au fost atacați, disecați, li s-au trecut în revistă averile, păcatele și defectele. De ce?

Mă întreb, dacă între ei ar fi fost strecurat un preot „în civil”, nu cumva ar fi fost zdrobit la rând cu ceilalți de tăvălugul creștinilor care par mai degrabă credincioși zidurilor bisericii decât lui Dumnezeu?

„Să nu-l judeci pe aproapele tău”. E o propoziție din Biblie. Știți, cartea aia din care citesc oamenii care slujesc în casa Domnului. Cum care Domn? De fapt... cam aveți dreptate: ne-am luat cu Catedrala și am uitat de Locatar.

duminică, 10 aprilie 2016

Eu cred că Dumnezeu preferă lumina

Eu cred că mâine o să fie mai cald decât azi.
Eu cred că, dacă mănânci noaptea dar ai grijă să faci mișcare ziua, nu te îngrași.
Eu cred că florile de liliac miros superb.
Eu cred că toți copiii adoră dulciurile.
Eu cred că George Clooney e un bărbat mișto.
Eu cred că mașinile sport sunt frumoase.
Eu cred că teiul va înflori mai devreme anul ăsta.
Eu cred că fiecare avem un înger păzitor.
Eu cred că fiecare e liber să creadă ce vrea.

Oameni buni, am privit, siderată, ce comori de ură și venin au ieșit la iveală zilele astea. Și totul de la o melodie. O MELODIE, oameni buni! Una care, departe de a incita la ură sau distrugere, vorbea despre o convingere. Și... da, despre smerenie. Imediat s-a găsit cineva care să-i desființeze pe cei care apar în clip. Că au, că fac, că dreg, că de ce câștigă nu știu cât, că de ce nu sunt nu știu cum... Dragii mei, oamenii ăia sunt exact asta: oameni. Cu bune, rele, păcate și sminteli. Nu se erijează în instanță morală. Niciunul. O frază care începe cu „eu cred” poate continua oricum, atâta timp cât nu jignește și nu incită la fapte reprobabile. E o convingere a cuiva. Ce facem, repunem în drepturi delictul de opinie? 

Apoi, a avut cineva răbdare să ASCULTE textul infamei piese? Pentru că, la un moment dat, sună așa:

M-am trezit din vis și ca orice creștin m-am gândit

Ce înseamnă visul meu, și am realizat
Că de fapt n-a fost un vis despre bugete, taxe sau donații
Nici despre ce-ar trebui impozitat
Nici despre școli, spitale, prioritati
Generalizări, adevăr absolut, opinii contrare
Alb, negru, bine, rău, frumos, urât, nu;
A fost un vis foarte simplu despre smerenie, atât.

Ce e reprobabil în asta? Unde incită la dărâmarea Catedralei? Unde insultă Biserica sau pe preoți? Unde se spune ceva, orice care ar putea leza Biserica Ortodoxă Română? Fraților, de la ce v-ați luat, de fapt? De la convingerile exprimate de un om într-un cântec? Și de la un refren recitat sau cântat de alți oameni? A spus cineva că se înlocuiește Scriptura cu textul lui Dan Teodorescu?
Oameni buni, vă rog eu frumos: inspirați adânc și relaxați-vă un pic. Eu cred că nu e bine să ne apucăm iar de înălțat ruguri pentru „eretici”. Evul Mediu a fost o perioadă tare întunecată. Și focul rugurilor n-a adus lumină, ci întuneric și răutate. Iar eu cred că Dumnezeu preferă lumina. Lumina și bunătatea.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Mutul, bâlbâitul și discursul din cap

Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.

Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.

Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.

Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.

Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.

Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.

duminică, 27 martie 2016

Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.








































vineri, 25 martie 2016

Justiția nu e oarbă

foto: cartoonstock.com
Acum doi ani, Kovesi spunea că prejudiciul din dosarul Microsoft e de vreo 60 de milioane de euro. Alții vorbeau de sute de milioane. Între timp, prejudiciul a (fost) scăzut la vreo 17. Azi, o instanță a decis să se confiște doar 11. Din nenumăratele nume vehiculate în dosar, din nu știu câți „băeț” care și-au tras căruțe de bani dar au știut să ciripească la timp, au rămas 4. Ceilalți s-au ales cu ce-au furat și cu libertatea. Ăia 4 rămași în dosar au fost „condamnați” la niște pedepse penibile, demne de o contravenție rutieră. A, da, și li se iau și bani. Câte puțin de la fiecare, cât să nu simtă. Oricum, dacă se menține  decizia asta, ies după câteva luni și se întorc la averile făcute din furtișaguri. Nu se mai aude corul de răcnete revoltate de acum vreo două luni, în altă speță, că „să se recupereze, domnule, prejudiciul! Dați-i afarăăăă! Afarăăăăă! Să confiște statul toooooot! Huooooo!”. Liniște. O liniște asurzitoare. Spartă doar de sunetul foii întoarse brusc de Traian Băsescu, un fost președinte care a beneficiat la maximum de „sacoșele cu bani” cărate de Cocoș&Co. pentru campanie. Un fost președinte care a numit-o pe Kovesi în funcție și care dă cu ea de pereți acum, „revoltat” de sentința de azi.

Tot astăzi, am asistat la un spectacol penibil dat de o femeie care nu pricep ce caută în magistratură, o femeie care a încercat să intimideze membrii CSM, să-i strângă cu ușa ca să-i apere reputația profesională. Ba chiar a promis că va sesiza Comisia Europeană ca să fie activat MCV. Nu, nu pentru ea. Pentru sistem. Ludovic al XIV-lea spunea „statul sunt eu”. Doamna Camelia Bogdan pare să creadă că domnia sa e sistemul juridic. Adevărul e că sistemul juridic din România îi cam seamănă. Cu câteva excepții, e obedient, acționează la comandă și merge la intimidare. Un astfel de sistem nu trebuie apărat, ci curățat. Despăducheat. Deparazitat. Scufundat într-o baie de insecticid, până cad toate căpușele de pe el. Până scapă de paraziți. Interni și externi. Altfel, riscă să ajungă doar un leș urât mirositor.

Știam că justița e oarbă. Aiurea, vede foarte bine. Uneori, când crede că n-o vede nimeni, își dă cârpa aia de pe ochi și-și face semne cu inculpații. Justiția nu e oarbă. E doar șmecheră, câteodată obraznică și nițel cam curvă. Dar își rezervă dreptul de a-și alege clienții.

sâmbătă, 19 martie 2016

Taxa pe boală și dreptul la prostie

foto: evz.ro
Tocmai am aflat de la un membru al Parlamentului României că nu am drepturi. Nu, nici măcar nu a încercat s-o dea în lirisme ca doamna ministru Prună, cu „drepturile omului, un lux teoretic”. Nu. Doamna deputat Aurelia Cristea a spus clar, cu subiect și predicat, că „fumătorii nu au niciun drept, există doar dreptul la sănătate”.

Doamnă, voi încerca să mă exprim cât mai clar, în propoziții scurte, ca să fiu sigură că înțelegeți.

1. Dumneavoastră sunteți pusă acolo de noi, cetățenii români, fumători și nefumători deopotrivă.
2. Toți cetățenii români au drepturi egale, cu excepția celor care și-au pierdut prin sentință judecătorească unele drepturi civile.
3. Vânzarea și consumul produselor din tutun sunt legale și fiscalizate.
4. Trimițându-mă să fumez afară, în frig, dumneavoastră îmi periclitați sănătatea, nu mi-o susțineți.
5. Înainte de a-mi recomanda să renunț, vedeți punctul 3.
6. Ați spus că fumatul e o boală. Atunci ce faceți, doamnă, discriminați niște oameni bolnavi? Ba mai mult, statul impozitează o boală
7. Conform DEX, boala este definită drept:

Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug.

În această descriere se potrivește, de pildă, obezitatea. Cu toate astea, nu există vreo lege care să interzică amplasarea de fast-food-uri în vecinătatea instituțiilor de învățământ. Sau a locurilor de joacă. Ba mai mult, există restaurante fast food care au propriile locuri de joacă. Unde se servește, evident, (și) mâncare complet nesănătoasă. Cunoașteți datele legate de obezitatea infantilă? Să vă spun eu, doamnă: România e pe locul trei în Europa.

Doamnă deputat Cristea, sper că nu v-am solicitat prea mult intelectul. Oricum, în calitate de cetățean de rangul doi, nici nu știu dacă am alt drept în afară de acela de a munci și de a contribui la bugetul de stat, cel din care sunteți și dumneavoastră plătită.

Ați merita, doamnă deputat, ca fumătorii să intre în grevă fiscală. Toți. Ar trebui să refuzăm să plătim din banii noștri un om care ne consideră semi-cetățeni bolnavi.

P.S. Doamnă Cristea, (dacă vă mai puteți concentra un pic) cum vi se pare anunțata decizie a producătorilor și distribuitorilor de medicamente de a retrage de pe piața românească produsele ieftine, pentru că sunt „bad for business”? Acolo nu v-am auzit să luați vreo poziție fermă, în numele dreptului la sănătate.

joi, 17 martie 2016

Ilegitim/Illegitimate

foto: facebook
Filmul. L-am văzut și l-am lăsat să se așeze. Nu am intrat în sala de cinema cu idei preconcepute - cu respingere sau, dimpotrivă, cu deplină îmbrățișare. L-am lăsat să mă cuprindă în poveste, în personaje, încetul cu încetul. În pânza fină țesută de regizorul Adrian Sitaru.

Mi s-a părut că totul începe cu o „burtă”. Un monolog al tatălui, care părea prea lung, prea dezlânat, prea „ne-de-acolo”. La final, aveam să descopăr că monologul tatălui era perfect, exact așa cum era. Pentru că e cheia întregii povești.

Dacă mergeți să vedeți Ilegitim - ceea ce vă recomand- nu vă așteptați ca incestul să fie, prin el însuși, în centrul întâmplărilor. E doar atât: o întâmplare. Pe care ajung să o înțeleagă ca atare chiar cei care - pe bună dreptate - o condamnau.

Întâmplarea - sau accidentul, cum o numește tatăl, jucat impecabil și savuros de Adrian Titieni - este cea care schimbă vieți. Mentalități. Perspective. Condamni ceva ce crezi că nu ți se poate întâmpla. Până când ți se întâmplă. Până când principiile îți sunt răsturnate la 180 de grade și transformate în cenușă. Până când accepți că nu poți alege pentru altul. Că, oricât te-ai răzvrăti, nu poți fi Dumnezeu. Și nici nu trebuie. Ar fi păcat să poți controla totul.

Sunt momente grele, apăsătoare; Sunt scene îmbibate de un umor fin și altele, înțesate de înjurături groase, dar nu gratuite. Sunt secvențe în care te descoperi dorindu-ți ca iubirea dintre minunații Alina Grigore și Robi Urs, interzisă de oameni și de Divinitate, să reziste. Da, e imoral. E împotriva firii. Dar, pentru ei, e ceva care a venit nechemat.

Ilegitim nu e un film despre incest. Ci despre acceptarea faptului că prea puține lucruri depind de tine. Nu ești Dumnezeu.