Există oameni care dau ca să aibă. Să aibă statură, statut, poziție, whateva. Despre ei am scris aici.
Există, însă, oameni care dăruiesc pur și simplu. Sau care vor să dăruiască. Mi-am amintit de un videoclip în care un personaj umbla pe străzi cărând o inimă mare. Îl cam încurca. Uneori îi era jenă de ea. Încerca să convingă oamenii să-i țină puțin inima aia în mâini, ca să se poată odihni. Nimeni nu voia.
E nașpa. Nașpa până la durere fizică să vrei să dăruiești și să fii refuzat. Să simți că plesnești, să îți deschizi inima ca pe burta unei balene și să rămâi așa, deschis și sângerând, fără să înțelegi ce nu e în regulă cu tine.
Poate că alții au fost învățați să nu accepte daruri de la străini. Un lucru bun. Pentru că, în momentul în care accepți un dar de la cineva, acel cineva încetează să mai fie străin. „Poate că o să-i rămân dator”, se gândesc oamenii.
Greșit. Inima nu are limită de stoc și nici nu percepe dobândă. Are, însă, un număr limitat de bătăi. La un moment dat, se oprește și gata. Uneori, mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că „vreau să-ți dăruiesc sistolele și diastolele mele de acum înainte” este cel mai mare angajament pe care și-l poate lua cineva pe lumea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.