Am fost în vizită la Dumezeu. L-am găsit singur acasă, cum îmi place mie. Podeaua era goală și rece, numai bună să te întinzi pe ea și să plângi. Ca la hirotonire. Oare oamenii plâng atunci? Nu contează. Eu nu m-am întins pe jos. Am rămas în picioare cât am vorbit cu el. Chiar sub cupolă. Știu, am stat exact pe locul lui preferat. Mai știu că nu se supără. Nu dintr-atât. L-am privit în ochi. Oare de ce își pleacă oamenii privirea când vorbesc cu Dumnezeu? Mi se pare o impolitețe. De ce să-ți ferești privirea? Oricum știe ce gândești. Știe și când îl urăști. Și înțelege. După care te face și pe tine să înțelegi că n-ai de ce. Și atunci îi mulțumești. Pentru că te-a mai învățat ceva despre el. Și despre tine.
"Crede și nu cerceta e o prostie", mi-a spus. "Ca să crezi ai nevoie să cercetezi. Să mă cercetezi. Să te cercetezi. Voi, oamenii, aveți nevoie de asta. Cercetează cât vrei. Întreabă-mă, cere-mi socoteală. Nu mă vei înțelege deplin, dar te vei apropia de mine. Nu mă supăr dacă te răstești. Doar să nu taci. Vorbește-mi. Vorbește-mi oricum."
I-am vorbit. Mi-a explicat niște lucruri.
"Suntem bine, da?" l-am întrebat. "Suntem. Du-te cu mine, fată. Ești OK."
Sunt. Mersi, Bărbosule.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.