Despre frică și alți demoni

foto: http://bcmlife.net/

Frica e un lucru al dracului de nașpa, dacă nu știi ce să faci cu ea. În speță, atunci când o lași să te paralizeze. Să îți anuleze orice alt gând, sentiment, trăire. Dacă tot ce simți e că ți-e frică de faci pe tine, s-a cam terminat cu șmecheria.

Bine, să ne-nțelegem: și curajul e așa, o chestie overrated.

Până la urmă, să ai curaj nu înseamnă să te arunci cu capul înainte în zid, precum calul orb din banc. Ci să vezi zidul, să-l măsori și, dacă rezultă că ai putea să-l dobori, s-o faci elegant, cu un baros. Nu ca un fraier, cu umărul.

Să ai curaj nu înseamnă s-o arzi în cavalcade nebune, doar pentru că niciun cal n-a avut tupeul să te trântească din șa până atunci. Înseamnă ca, după ce ai luat o căzătură zdravănă, să te scuturi de praf, să mângâi calul care te-a trosnit și să te urci înapoi în șa.

Să ai curaj nu înseamnă să joci ruleta rusească. S-ar putea s-o mierlești ca un prost. Înseamnă, în schimb, să înfrunți țeava pistolului îndreptat spre tine, asumându-ți că s-ar putea să fie trei gloanțe înăuntru, nu doar unul.

E OK să-ți fie teamă că zidul ar putea fi mai rezistent decât ai crezut și că o să-ți rupi mâinile încercând să-l dărâmi. Că s-ar putea să-ți mai iei o trântă de la cal. Că pistolul ar putea fi încărcat cu toate cele șase gloanțe care îi încap în butoiaș.

În același timp, poți spera că zidul e mai slab decât pare, că niciun cal nu te va mai arunca din șa și că pistolul e de jucărie.

E o linie fină între frică și curajul orb. Și o asemănare importantă: pe oricare ai lăsa-o să te domine, pierzi.

Până la urmă, s-ar putea ca ceea ce îi definește pe învingători să fie capacitatea lor de a echilibra teama și îndrăzneala.

Cred că, în fond, curajul înseamnă să simți că crăpi de frică, dar să treci peste asta ca să obții ceva ce îți dorești. Sau măcar să încerci.

Dacă nu, te mai ridici o dată și te scuturi. N-o să mori.