Translate

luni, 8 septembrie 2014

Florescu. Maria Florescu

Așa o chema pe străbunica mea din partea mamei. Soțul ei, Traian Florescu, cizmar de fițe din Târgoviște. Cred că era echivalentul unui shoe designer din zilele noastre, dacă mă gândesc că veneau la el cucoane de la București să-și facă pantofi după ultima modă pariziană.

Străbunica se trăgea din neam de italieni, iar străbunicul, din neam de greci. Cum se traduce asta? Păi, el era talentat și versatil, iar ea aprigă și posesivă. Și extrem de atentă la toate detaliile legate de casă. Schimba slujnicele ca pe batiste, dar nu pentru că le-ar fi dat ea afară, nu. Plecau singure. Când spălau rufe la copaie, în curte, iar peste umărul lor asudat se ițea capul blond cu ochi albaștri al lui Madam Florescu, le îngheța sângele în vene.

 - Să iasă apa ca vioreaua, auzi? Atât le spunea. Era de-ajuns. Dar nu erau vorbe învățate ca să bage spaima în sârboaicele care veneau să lucreze în gospodărie. Credința ei, transmisă următoarelor generații de femei din neam, era că „femeia trebuie să știe să facă de toate prin casă, ca să știe ce să-i ceară menajerei”. Corect. Asta se aplică oricui are subalterni.

Pe mașina de gătit, toată iarna stăteau la cald o cratiță uriașă cu pomana porcului și una cu cartofi tăiați mare și prăjiți în untură. Nenorocire pentru artere, binecuvântare pentru papile. Și pentru nepoții care veneau de afară cu nasurile înghețate și stomacul lipit de spinare. Gătea excelent străbunica. Atâta că, uneori, străbunicului i se făcea poftă de câte o mâncare de inimă de vită. Tare mult îi plăcea. Ei, deloc. Îi și spunea asta. Uneori, el își forța norocul și cumpăra o inimă mare de la măcelărie. O aducea acasă și o punea, încet, pe masa din bucătărie. Se uita pieziș, de jos în sus în ochii ei. Iar ochii începeau să arunce flăcări.

 - Traiane, ți-am zis să nu cumperi inimă.
 -Da, Licuțo, știu, dar... mi-a fost poftă și, na... Să vedem, o curăț eu, nu te supăra, te rog...

Ochii albaștri se aprindeau și mai tare. Vorbele, însă, continuau să fie măsurate și aproape șoptite.

 - Traiane. Ți-am spus. Nu cumpăra inimă.

Apoi mâna ei apuca repudiata bucată de carne de pe blatul de lemn învelit în tablă subțire și lucitoare de la atâta frecat. În clipa următoare, inima respectivă își redobândea libertatea. Peste gard.

Tare mult își dorea Traian s-o vadă mulțumită pe străbunica. Îi comanda de la București rochii și blănuri din colecțiile pentru anul următor. Dacă ar fi știut ce-i aia, cucoanele din Târgoviște probabil că ar fi spus despre ea că e fashionistă. Nu știau. O priveau însă, admirativ-invidios, când trecea prin centru în șareta condusă de străbunicul, cu unul din caii lor frumoși înhămat. Cal care, uneori, se mai oprea la câte o poartă necunoscută Mariei, dar cunoscută lui Traian. Și bietului patruped, devenit trădător fără voie.

 - Fir-ai al dracului, Traiane.

Atât spunea madam Florescu. Iar Traian făcea penitență o vreme. Și își răscumpăra, cumva, vina.

N-am apucat s-o cunosc. Cred că aș fi iubit-o tare, tare mult pe madam Florescu. A dracului muiere a fost. N-a îngenuncheat-o decât pierderea celor doi băieți ai ei în război. Nu și-a dat, însă, voie, să se prăbușească sub greutatea durerii. Uneori, deschidea dulapul din lemn pictat și lăcuit, în care erau hainele băieților și le îmbrățișa, plângând în tăcere. Apoi le făcea nepoților o tavă de gogoși și una de minciunele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.