Cu toții avem vise. Unii - cei mai fericiți dintre noi - avem și visuri. Spun „cei mai fericiți” pentru că un vis, indiferent dacă ajungi sau nu să ți-l transformi în realitate, e ceva care te ține în viață și te împinge mai departe.
Desigur, să visezi e un lucru bun. Dar să reușești să-ți scoți visul ăla dintre circumvoluțiunile propriei materii cenușii, să-l întorci pe toate părțile, să-i dai o față comercială și să începi să-l arăți lumii, ei, pentru asta e nevoie de curaj. Și de ceva nebunie. Și de asumarea faptului că mulți nu vor înțelege și te vor considera ciudat, inadaptat, arogant sau pur și simplu prost.
În tot acest timp, alții te vor ajuta să-ți construiești aripi. Nu zgomotos, ci în liniște. Nu ostentativ, ci discret. Nu cu ironie, ci cu credință în tine. Nu pentru că așteaptă ceva, ci pentru că nu vor ca tu să aștepți prea mult înainte de a fi împlinit.
Oamenii ăștia sunt cei care te ridică. Cei pe care pășești nu pentru că i-ai desconsidera, ci pentru că se așază să-ți fie treaptă. Pentru că ei cred despre tine că meriți. De câte ori le-ai mulțumit? Ei te-au făcut să fii ceea ce ești acum. Ei sunt cei care, fără să simți, ți-au mai pus câte o pană fermecată în aripile pe care credeai că le împletești de unul singur. Iar atunci când îi urai, gândind că te împiedică să zbori, doar te țineau ancorat pentru că sus era furtună.
Ei sunt meșterii tăi de aripi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.