O chema Meruna. Sătenii se fereau de ea, că o ştiau de curioasă şi gură-spartă. Când ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu urechea Merunei lipită de uşă sau cu ochii-i iscoditori iţindu-se printre ulucile gardului. Când trecea Meruna pe lângă oamenii strânşi la fântână sau la băcănia satului, se făcea linişte dintr-odată. De multe ori se întâmplase ca Traian, marinarul, să urle în gura mare secretele lor, când se îmbăta criţă la crâşma Feştila Aurită. Toată lumea ştia că Meruna - pe care o porecliseră Şpioanca - se ţine cu Traian. Chiar şi Buldoaga şi Pâmpa ştiau. Dar se învăţaseră aşa.
Traian ştia că - la fel ca toate femeile din viaţa lui - nici Meruna nu i se putea împotrivi. Făcea orice i-ar fi cerut el să facă. A iscodit, a minţit şi a furat pentru el. Un singur lucru nu l-a putut face: să se împrietenească la cataramă cu Pâmpa. Traian ar fi vrut s-o bage chiar slugă la Pâmpa, or asta a fost prea mult chiar şi pentru Meruna. E drept, cât a fost ibovnica marinarului, Şpioanca a avut parte numai de fineţuri şi scumpeturi - cea mai bună carne de vacă, adusă de peste mări şi ţări, creme şi băuturi fine... Pe toate le-a pierdut când a supărat-o pe Peseda.
A dracului muiere, aia şi cu Penel, şi cu ceva ajutor de la Buldoaga. Ăştia m-au încondeiat. (...)
Despre bătaie, aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.