El.

Când îți amintești de cineva al tău care nu mai e, doare al dracului de rău. În schimb  - nenorocită ființă, omul - când vrei  și nu poți să-ți amintești de cineva al tău care nu mai e, nu doare. Te amorțește. Te înnebunește. Te scoate din minți. Te chinuie. E ca un lapsus perpetuu. Când al naibii nume îți stă pe vârful limbii și nu vrea, nici în ruptul capului, să se prelingă pe buze afară. Ce spun eu lapsus, e ca atunci când... Nu știu bine când ce. Știu doar că e cumplit să privești o fotografie și să-ți dorești cu disperare să îți vină în minte ceva, orice, o fracțiune de secundă în care omul ăla să se miște, să vorbească, să râdă, să urle, să fie viu. Și nu poți. Pentru că n-ai cum. Pentru că, atunci când brațele lui au încetat să te mai legene, tu nici măcar nu știai că exiști. Să ți-l construiești din poveștile altora, să ți se spună că era un om bun, că îi plăceau viața și șprițul, că făcea poante bune, că maică-tii i-a adus o cană de cafea întoarsă cu fundu-n sus și picurată cu zaț când ea a spus că ar vrea doar o picătură de cafea pe fundul ceștii. Că te iubea, că erai viața lui. Că te legăna pe picioare și bunică-ta îl certa pentru că te învață să adormi legănată. Că făcea fidea arăbească prăjită cu sos de alune care era așa de bunăăăă... Că dormea ziua și scria noaptea. Ca tine. Că ar fi fost mândru de tine. Ar fi fost? Ce rău sună asta. „Ar fi”. Ce ar fi făcut? Ce ar fi spus când erai mică și ușor de rănit? Ca acum, când ești mare. Oare i-ar fi bătut? Le-ar fi sunat părinții? Ce i-ar fi spus nemernicului care ți-a frânt inima? Ce ți-ar fi spus ție? Ar fi venit să bea cafea cu tine ca să-i povestești de noul tău iubit? Ți-ar fi luat mașina să dea o tură cu ea și să-ți spună că-i „de fete”? Și-ar fi dorit nepoți? I-ar fi plăcut apartamentul în care stai? S-ar fi jucat cu pisicul? I-ar fi plăcut cum scrii?

E greu. E tare greu să-ți construiești un om din întrebări. Mai ales atunci când întrebările alea ar trebui să-ți dea răspunsuri despre jumătate din tine. Poate că tocmai de aia ți-e greu să te explici pe tine, ție, uneori. Pentru că știi multe despre el, dar nu pe el. El e un album de fotografii și o sumă de amintiri. Ale altora.

Știu! Te simți furat. Înșelat. Și n-ai cum să recuperezi pierderea, pentru că omul ăla a dispărut definitiv acum 33 de ani. Când ne-om întâlni, o să avem multe de povestit. Sper să fie înțelegător. Doar e tata :)