Cum să-ți ucizi sufletul în trei pași. Partea I

 Dacă citești și ți se pare că e despre tine, nu ți se pare.

Îmi plac vampirii. Dintre toate personajele supranaturale născocite de mintea omenească, sunt preferații mei. După mine, principala lor calitate – mai tare chiar și decât nemurirea - este aceea de a-și putea opri emoțiile și sentimentele umane când vor. Ca și cum ar avea un întrerupător. Eu n-am întrerupător, dar am reușit să nu mai simt.

Să nu-ți pară rău pentru mine; e o victorie. Știu, nu-nțelegi. Să-ți povestesc.

Primul pas: Intelectualul

Prin 2014, căutam frenetic o editură americană sau britanică – oricum, una de limbă engleză – ca să public cartea pe care tocmai o scrisesem. În engleză. Eram mică și îndeajuns de naivă ca să cred că voi rupe gura târgului anglofon. Eu, o biată debutantă din România, fără agent, fără bani, fără faimă. Credeam că visurile, curajul și un manuscris sunt de-ajuns. Nu erau. Nici acum nu-s.

M-am reorientat spre editurile din România. Una tot trebuia să fie interesată de un roman fantasy scris în engleză, nu?

Mi-am amintit că, în bogata mea listă de facebook, zărisem un tip care avea o mică editură. Omul – o prezență apreciată în online, cu hoarde de admiratori și admiratoare ale scriiturii sale, mai ales eseuri. Era din Alexandria, dar stătea în București. Să-i spunem D.

Îi scriu, îi trimit chiar și o mostră de poveste. Îmi răspunde foarte repede; scrie firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Îmi explică în puține vorbe că genul nu se potrivește cu ce publică el. No harm, no foul.

Mai vorbim de-atunci. Tot pe facebook. Îmi place. E în continuare firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Și arată bine.

- Ne vedem la o cafea să povestim? întreabă el, la un moment dat.

- Ne vedem, îi răspund.

În fond, de ce nu? El e firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Eu sunt liberă.

Ajung la ora stabilită, la o cafenea din Dorobanți. Nu din cauză de fițe, ci de comoditate. Vorba unei foste prietene: aia e zona mea de confort. El nu ajunsese. Mă râcâie puțin faptul că întârzie, dar nu cine știe ce. În fond, venea de la birou. Poate că mai avusese ceva de făcut.

Mă sună.

- Scuze, n-am putut să scap mai repede. Ajung acum. O să mă recunoști ușor: sunt negru și lung.

Apare. Înalt, suplu, brunet, cu ochelari. Pielea măslinie îi dă un aer de corsar. Are mâini frumoase, cu degete lungi. Ca de pianist. Sau de chirurg. Sau de hoț de buzunare.

Se scuză, se așază, zâmbește. Comandă cafele. Vorbim.

- Ești perfectă.

- Huh?

Cât pe ce să-mi iasă cafeaua pe nas.

- Da. Totul e impecabil la tine. De la forma sprâncenelor, până la tabachera aia de argint.

- Nu-i de argint - e tot ce pot să-i zic.

Idioată.

Mai vorbim. Fumează; îmi place asta. Kent lung. „Țigări de doctori”. Nu țigările îmi plac, ci gesturile lui când fumează. Mă mai uit puțin la mâini. Da, sunt tare frumoase.

Ne despărțim; el pleacă înapoi la birou, eu, la altă cârciumă, una unde merg de mulți ani. Așa de mulți, încât o consider un fel de sufragerie lângă casă. Am și o amică acolo, pe S. E ospătăriță. Știa că mă văd cu D. și abia aștepta vești.

- Zâmbești, îmi spune. Cum e?

- E mișto. Ai ce vorbi cu el, te face să râzi... Îmi place.

- Bravo, Mițo! Mai bei o cafea cu mine? Hai, că e gol aici. Îmi povestești.

- Beau. D-aia lungă cu lapte, în pahar înalt, ca pentru tine, da?

*

D. îmi scrie. Mult. Mă și sună. Mai ieșim o dată. Tot acolo, dar mai pe seară.

- Ce bem? Bem un Jack?

Pe bune? Și el tot cu Jack?

Și bem. Și povestim. Și râdem. La un moment dat, mă sărută. Și asta-mi place. Mai vorbim.

Plecăm împreună de la cârciumă, pe jos. E aproape de casa mea, iar D. vrea să-și ia un taxi, să meargă acasă la el.

Gentleman.

Apreciez asta. Mai vorbim puțin.

- Ce înseamnă numele tău?

- Nureldin?

- Da, că Laura știu, îmi spune, râzând.

Îmi place și cum râde. Cu poftă, cu tot corpul; parcă îți vine și ție să râzi de râsul lui.

- Nur Al Din înseamnă „lumina credinței”.

Se oprește în mijlocul drumului și se uită la mine lung, de parcă m-ar fi văzut atunci pentru prima oară. Sau de parcă ar fi avut o epifanie. Fără o vorbă, își deschide geanta de poștaș în care își cară laptopul, scormonește într-un buzunar și scoate ceva de acolo.

- Întinde mâna. Și închide ochii.

Ascult, dar nu de tot. Mă uit printre gene. Simt în palmă ceva rotund, rece și destul de greu.

- Uită-te.

E o piatră. O piatră verde, ovală, șlefuită. O piatră pe care scrie Faith.

- Era pentru tine, doar că nu știam. Și o car de ani întregi după mine.

*

Seară. Sunt la muncă, s-a întunecat deja și nu visez decât să ajung acasă, să fac un duș și să-mi pun un pahar de vin. Și să nu fac nimic.

Facebook. „Ce faci? Ne vedem?”

Cum să ne vedem, sunt ruptă de oboseală. Nu mai ies nicăieri, ești nebun?

„Nu cred”, îi răspund. „Sunt super obosită. Chiar n-am chef de ieșit în oraș”.

„Dar mi-e dor de tine.”

A fost plecat într-un team building. În curând se întoarce în București.

„Băi, eu de la muncă mă duc acasă și atât. Dacă vrei, treci pe la mine”.

„Sigur?”

„Sigur.”

„Bine, dacă-mi dai adresa, trec.”

Vine. Urcă. Începe să râdă.

- What?

- Nu pot să cred că prima dată când vin în casa ta, a femeii pe care o plac așa de mult, sunt îmbrăcat în trening și miros a fum de mici de la grătar. Nu cred așa ceva. N-are cum!

Râd și eu.

- Acuma na, shit happens.

It sure does.

Stăm în balcon, vorbim, Jack e cu noi. Râdem, râdem mult. Povestim lucruri. Din team buildingul de la munte mi-a adus un pandantiv de os pus pe un șnur de piele. Și un aprinzător de aragaz. Pe ăsta nu voia neapărat să mi-l aducă, dar îi rămăsese în buzunar de când se chinuise să aprindă grătarul. Mi se pare drăguț, nimeni nu mi-a făcut cadou un aprinzător de aragaz.

Rămâne la mine peste noapte. Și peste alte nopți.

*

E ziua celei mai bune prietene a lui, C. Ea, împreună cu fratele ei, au o cârciumă în Alexandria. Mergem împreună la petrecere. Îi cunosc toți prietenii de acolo, ne-nțelegem minunat. Mă simt inclusă, parte din gașcă. Chiar sunt oameni mișto.

Familie nu mai are în Alexandria. L-au crescut mama și bunica; s-au stins amândouă.

Nici casa părintească parcă nu mai e a lui; așa o simte. E lăsată în paragină. Nu se poate sta în ea; după petrecere, dormim la hotel. Nu, nici nu trecem pe acasă.

(va urma)

Un an și ceva

 

foto: mindandsoulfoundation

Fumez tutun de rulat. Până anul trecut, indiferent dacă eram la serviciu, la cârciumă, acasă la mine sau într-o vizită, cuiva i se făcea poftă când mă vedea rulând și auzeam „Te rog, îmi faci și mie o țigară?” Mă pomeneam cu cererea asta chiar și de la oameni pe care nu-i văzusem în  viața mea. Dar, după un internal eye roll, le făceam câte o țigară până și lor. La prieteni și colegi nu-mi dădeam ochii peste cap :)

Zilele trecute, când o colegă a zis vorbele astea, m-am blocat.

- Țigară d-asta, cu ADN-ul meu?

- Da.

- Rulată de mine, lipită de mine?

- Da, măi. Te rog.

I-am făcut. Aproape că mi-au dat lacrimile. O chestie care, înainte, mă agasa, mi s-a părut acum o sclipire de normal. De normalul ăla al meu, pe care îl știam și după care tânjesc de un an și ceva.

*cut*

La o clinică. În cabinet. Ca să mă consulte, medicul îmi spune să ridic brațul. Îl ridic.

- Păi nu așa, sprijiniți-vă cu palma de umărul meu.

Fac ochii mari:

- Adică să vă ating?

Râde.

- Da, e OK. Am nevoie să fie brațul relaxat.

Iar am fost cât pe ce să plâng când am realizat că, de un an și ceva, un gest pe care nici nu-l luai în seamă, un gest de rutină, banal, a intrat pe lista interdicțiilor categorice.

Și atunci am realizat.

Am realizat că a fost de ajuns un an și ceva ca să ne reprimăm lucruri cu care ne obișnuiserăm o viață. Și nu știu cât o să ne ia să reînvățăm să ne apropiem de alți oameni fără teama că se vor retrage, că se vor feri, că vor respinge niște gesturi mici, firești, naturale, necesare. 

Un an și ceva. De atât a fost nevoie ca să devenim niște creaturi condiționate să asocieze apropierea cu orice altceva decât cu binele, confortul, căldura.

Un an și ceva în care distanțarea a devenit alienare și normă. Normă. Nu normal.

Un an și ceva. Oare cât o dureze să recuperăm tot ce am pierdut, ca ființe umane, din martie 2020 până acum? Oare o să recuperăm?

Cu mască, fără mască

Teatru de păpuși.

Teatru pentru copii.

Teatru clasic.

Teatru modern.

Teatru absurd.

Teatru închis.

E cronologia prezenței teatrului în viața mea.

 A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.

Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.

Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.

Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția  - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.

Nimic. 

Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.

La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.

Allez, hap!

Cea mai eficientă metodă de dresaj e o combinație între pedeapsă și recompensă.

Treptat, pedeapsa e sublimată și devine frică de pedeapsă, așa că nu mai e necesară. Animalul cu pricina știe că, dacă nu execută corect comanda, îl așteaptă - în funcție de abilitatea și „omenia” dresorului - o pedeapsă care poate fi orice, de la o simplă  smucitură de zgardă până la o lovitură de bici. Așa că se străduiește să execute impecabil comanda. Nu atât de dragul recompensei, cât de frica pedepsei.

Nu există emoție mai puternică decât frica. Nu, nici măcar iubirea, terminați cu poeziile și unicornii. Absolut nimic nu e mai tare decât descărcarea aia de adrenalină din fața pericolului, cea care te face să fugi sau să te lupți.

Sau să încremenești, așteptând, chircit, lovitura letală.

În câteva zile, se face un an.

Un an de când trăim ca niște animale de circ bine dresate, ascultătoare, care sar prin cercuri de foc, fac tumbe, se așază în poziția „culcat” când aud plesnetul de bici și fac sluj când lesa se lungește un pic.

Suntem gata să facem orice, să acceptăm orice, să executăm orice ordin, de frica pedepsei. DOAR de frica pedepsei. Frică pe care unii au internalizat-o atât de profund, încât au ajuns să se confunde cu dresorul. Spun „doar de frica pedepsei” pentru că recompensa este atât de îndepărtată, încât cei mai mulți dintre noi nici măcar nu mai credem în ea.

Eu, una, nu mai cred în recompensă. Cred doar în menajeria asta în care am ajuns să trăim, fiecare în cușca lui, cu botnițe purtate inutil pentru că oricum nu mai avem nici zvâc, nici mușcătură, chit că dinții ne-au rămas. 

În câteva zile, se face un an de când un pericol real ne-a creat niște gratii imaginare.

În câteva zile, se face un an de când, la ora stabilită, ne întoarcem, cuminți, în cuștile noastre cu uși deschise.

În câteva zile, se face un an de când plesnetul de bici ne-a devenit cântec de leagăn.

În câteva zile, se face un an pierdut.

În câteva zile, se face un an.

Covid made in Romania

Există tulpină de Covid englezească, tulpină sud-africană și Dumnezeu știe câte or mai fi. Ca de obicei, noi le importăm și atât. Ce era, domnule, să fi avut o tulpină românească de carcalac? Ei? Să intrăm pe piața europeană cu un produs nou și competitiv?

Îmi și închipui întâlnirea dintre serul anti-Sars-Cov-2 inventat prin străinătăți și Covidu' românesc.

- Hai noroc! Ce-i cu tine p-aici? Cine ești?

- Hello! Sunt... Asta... Come si dice se zice la voi... Ăăă... Vaccin.

Covid.ro îl privește lung, plescăie a îndoială și grăiește:

- Ce vaccin ești tu, măi, amărâtule?

- Anti-Covid.

Covid.ro râde mai să leșine. Când își recăpătă suflul, întreabă:

- Anti ce, mă, săracule?

Serul răspunde, cu ochii în pământ și cu voce mică:

- Anti... Covid.

- Păi eu sunt Covid. Ia, ce-o să-mi faci?

- O să te... omor?

Covid.ro izbucnește într-un nou hohot de râs, scuipă subțire într-o parte și zice:

- Băi, prăpăditule, fii atent: tu pe mine n-ai cum să mă omori, m-ai înțeles?

- Păi specialiștii spun că...

- Lasă-mă cu vrăjeala asta, îl întrerupe Covid.ro, dând a lehamite din mână. Fii atent: ia d-aici plicu', zi-i șefului tău că ți-ai făcut treaba și să nu te mai prind pe lângă mine, că-ți rup făcătura aia de proteină  spike și te bat cu ea, după care mi-o agăț la retrovizoare. Clar? Ia, hai, să-ți văd mersu'.

Serul pleacă târșâindu-și piciorușele, cu capul în pământ. Covid.ro se uită o vreme după el, apoi se îndepărtează, îndreptându-și geaca de piele și bombănind:

- Să mă omoare, auzi la el... Fraieru' nu știe că mie numa' frecția cu oțet și țuica fiartă îmi vin de hac.

foto: pinterest

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET. DACĂ NU MAI POȚI FACE HAZ DE NECAZ ÎNSEAMNĂ CĂ ȚI-AI PIERDUT SIMȚUL UMORULUI ȘI AR FI INDICAT SĂ CONTACTEZI DSP.  

Să nu minți!

ryansallglass.com

Încrederea e o „marfă” tare perisabilă. Mai ceva decât respectul; deși, adesea, sunt oferite „la pachet”. 2 în 1.

E și scumpă - nu costă bani, ci timp. Momente. Luni. Ani. Perioade lungi în care omul cu pricina să demonstreze că merită să crezi în el. Că, dacă te lași să cazi, te va prinde înainte să atingi pământul.

Dar, ca oricărui lucru delicat, construit cu migală și răbdare de miniaturist, și încrederii îi ajunge o frântură de clipă ca să se facă țăndări la prima minciună.

Nu e musai să fie vreo minciună mare sau gravă - e suficient să fie minciună. Una inutilă, străvezie și dezamăgitoare.

Ajunge atât pentru ca, dintr-odată, să pui la îndoială tot ce îți spune, ți-a spus sau îți va mai spune în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat persoana respectivă.

Ajunge atât pentru ca tu să nu mai îndrăznești niciodată să te lași să cazi, pentru că nu știi dacă nu cumva, de data asta, omul în care credeai va sta cu brațele încrucișate și te va lăsa să atingi pământul. 

Ajunge atât pentru ca tu să preferi să te înfigi mai zdravăn pe propriile picioare și să pășești și mai apăsat, ca să zdrobești fără cale de întoarcere cioburile de încredere și de respect de pe jos.

Be a Harlot

 "Harlots". Un serial pe care l-am descoperit absolut întâmplător, de care m-am îndrăgostit pe loc și care mă bântuie de când l-am văzut. Dincolo de obsesia mea pentru costume - mai ales pentru cele din secolul al XVIII-lea - m-au cucerit poveștile lor. Ale femeilor din serial. Ale tuturor femeilor din serial. Și filosofia - da, da filosofia - lor de viață.

Toată lumea ura târfele (da, "harlot" e mai degradant, mai rău, mai acuzator decât simplul „curvă” sau „cocotă”). Le ura, teoretic. Practic, unii le voiau cu disperare compania, iar alții le invidiau libertatea, chiar dacă nu își dădeau seama că simt invidie, nu dispreț.

„Care libertate?”, o să zici. „Ce libertate are o ființă umană care se vinde cui plătește mai mult?”

Ne lămurește dialogul (reprodus aproximativ, din memorie) dintre două personaje:

- Pot să te cumpăr cu totul; în fond, nu ești de vânzare?

- De vânzare este numai ceea ce vezi; ce simt și ce gândesc nu poate să cumpere nimeni.

Asta este libertatea la care tânjeau, fără să realizeze, doamnele și domnii din „lumea bună”, cei sau cele cu titluri kilometrice, cu averi nemăsurate și familii onorabile. Nu își aparțineau, de fapt. Erau sclavii conveniențelor, ai mersului „cu valul”, ai lui „așa trebuie”. Sclavii lui „Aveți dreptate” rostit cu o plecăciune, atunci când, de fapt, pe buzele atent rujate ar fi trebuit să le stea „Ești cel mai mare dobitoc pe care l-am întâlnit vreodată!”

„Păi nu la fel făceau și fetele? Care-i diferența?”

Diferența este că, pe măsură ce își puneau cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i poarte, rochiile de tafta, peruca pudrată, pasta albă ce ținea loc de fond de ten, rujul din obraji și cel de pe buze, alunițele din catifea și bijuteriile primite de la clienții mulțumiți, își compuneau un personaj. Tușa finală? Zâmbetul zeflemitor care pecetluia transformarea.

- Bărbații nu respectă târfele, își respectă proprietatea - spune alt personaj, încercând să-și convingă fiica să devină, prin contract, metresa unui baron.

Să traduc?

Societatea - cea de atunci, ca și cea de acum - nu respectă oamenii care gândesc liber, ci pe cei care aleg o tabără. Societatea nu respectă ceva care nu-și poartă eticheta la vedere. Societatea nu respectă ceva ce nu poate controla. Inocentul „Al cui ești, maică?” al țăranilor de odinioară devine acum definitoriu. Și împărțitor de lumi. Nu ca strămoși, ci ca afiliere. „Al cui ești, maică?” devine „Cărei tabere aparții?”

Nu cumva să ai îndrăzneala de a nu aparține niciunei tabere, pentru că, atunci, o să fii considerat „al nimănui”. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți crea un personaj pe măsură ce îți pui cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i porți... - practic, costumul „de scenă”, oricare ar fi costumul, oricare ar fi scena. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți pecetlui transformarea cu un zâmbet zeflemitor, vizibil chiar și pe sub mască.

Pentru că societatea nu respectă ceva ce nu poate controla.

De fapt, știi ce? Fă-o! Pune-ți cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase... N-ai nevoie de respectul unor ipocriți, sclavi ai lui „aveți dreptate”, rostit cu plecăciune.

Și nu uita de zâmbet. Adevărurile dureroase ustură mai rău când sunt spuse cu un surâs. 

Crăciunul Lisei și al lui Yadiel

Foto: wikihow

 

- Yad, încetează.

- Dar n-am zis nimic.

- Te aud râzând. La mine-n cap.

- ...

- Așa. Mult mai bine.

Lisa și Yadiel stăteau pe terasa casei din San Soledad, împreună cu Annie, Jackson, Jonathan și Cora Lee, și ascultau colindătorii.

„Rudoooolph, the red nosed reindeeeeeer...”

- Yadiel, îți mai zic o singură dată...

- Gata, am tăcut. Dar să știi că e greu să-mi reduc până și gândurile la tăcere.

- Fă-o. Pentru mine. Dacă mă bușește și pe mine râsul, ne omoară Cora Lee pe amândoi.

- Ah. Dar știi că și tu, și eu suntem nemuritori, da?

- Era doar un fel de a spune. Na, știi ce zic. Doar... taci!

- Ce frumooooos! exclamă Cora Lee, bătând din palme ca o fetiță, încălzită de brațele lui Jonathan, așezate familiar și tandru în jurul umerilor ei.

Colindătorii mulțumiră pentru brioșele calde, coapte de Annie, și plecară mai departe. Demonul, vrăjitoarea, familia și prietenii lor intrară în casă.

- E cam ciudat să n-avem zăpadă de Crăciun, spuse Jackson, așezându-se la masa aranjată cu migală de fete.

- Mda, știu ce zici, răspunse Lisa, care pândi un moment de neatenție din partea Corei Lee ca să aprindă lumânările de pe masă cu o simplă privire, în aceeași clipă în care Yadiel destupă două sticle de vin fără să le atingă măcar, făcându-l pe Jonathan, căruia nu-i scăpa nimic, să pufnească amuzat. Îmi amintesc de Crăciunurile din copilărie, când mergeam la New York, la bunica, mai zise fata. Făceam îngeri în zăpada din parc, mâncam castane coapte și era așa de tareeeee!

- Vrei să mergem? o întrebă Yadiel. Ajungem imediat acolo și înapoi.

Cora Lee, care între timp se apropiase de ei, izbucni în râs:

- E haios rău băiatul ăsta al tău, Lisa! Auzi vorbă la el, ajungeți imediat la New York și înapoi în California...

Ei, CL, cam are dreptate. Practic, nici n-ați apuca să terminați aperitivele înainte să ne întoarcem, îi răspunse în gând tânăra vrăjitoare.

- Da, mori de râs cu el, răspunse ea cu glas tare, aruncându-i lui Yadiel o privire criminală.

Cina de Ajun se desfășură fără alte incidente sau gafe mai mult ori mai puțin intenționate din partea demonului. După ce Cora Lee și Jonathan plecară, Yadiel strânse masa, în vreme ce Lisa spălă vasele, activități ce nu depășiră câteva secunde, spre uimirea și încântarea lui Annie care nu contenea să se minuneze de fiecare abilitate nouă - oricât de măruntă - pe care o descoperea la supranaturalii săi... nepoți.

- Wow, nu vreți voi să vă mutați înapoi aici? întrebă mătușa Lisei. Pe bune. Am înțeles toată treaba cu salvatul omenirii, cu lupta împotriva răului, cu puterile și tot balamucul, dar abia faza asta cu strânsul și cu vasele m-a dat pe spate. Să faceți figura asta și mâine, când vine la prânz Părintele Nicholas, da?

Lisa râse și își îmbrățișă mătușa:

- Aș vrea să zic că pot să te-nvăț și pe tine cum se face, dar...

- Dar... m-a sărit „darul”. Știu, nu e nevoie să pui sare pe rană, zise Annie, prefăcându-se amărâtă. Acum serios, merci mult, puștoaico. Și ție, pușt... ă... Yad.

- Dacă voiai să-mi zici „puștiule”, să știi că mi-ar face plăcere, îi răspunse demonul, făcându-i cu ochiul. Așa mai uit și eu cât sunt de bătrân, de fapt.

Ceva mai târziu, când cele două cupluri se retrăseseră în camerele lor din căsuța de pe plajă, Lisa îl întrebă pe Yadiel, pe jumătate adormită:

- Auzi? Totuși, ce te amuza în halul ăla când oamenii cântau așa de frumos?

Demonul oftă și o strânse mai aproape, sărutând-o pe creștet.

- Micuțo, Crăciunul e o... convenție. O sinteză, dacă vrei. Iisus a existat, a trăit, însă momentul ăsta din an înseamnă mult mai mult decât celebrarea nașterii lui; dar tu știai asta, nu?

Lisa, mută, scutură din cap. Yadiel oftă din nou și continuă:

- Înainte de creștini, cei pe care lumea îi numește acum păgâni sărbătoreau ceva numit Yule, care avea legătură cu solstițiul de iarnă. În fine, romanii aveau tot în perioada asta o sărbătoare și mai... relaxată, ca să fiu delicat - Saturnalia. Vâscul? Druizii îl considerau un simbol al păcii - iar acum vă pupați sub el. Un alt fel de pace, na. Tot... păgânii obișnuiau să aducă în casă un brad în care puneau mere. Ba chiar aprindeau și lumânări. De aia, acum, puneți globuri și beculețe în el.  Mă bucur că obiceiul s-a păstrat, fiindcă asta înseamnă că s-a păstrat și semnificația lui - renaștere, speranță și lumină. Mereu m-a fascinat felul în care oamenii au reușit, de când i-a creat Tatăl meu, să reinventeze, să împacheteze diferit tot felul de tradiții a căror origine au uitat-o, dar să țină minte sentimentul inițial. În cazul de față, bucuria și celebrarea vieții.

- Ha. Tare. Totuși, de ce râdeai ca proasta-n târg?

 Yadiel chicoti:

- Știi pentru cine erau merele din bradul păgânilor?

- Hm?

- Pentru calul lui Odin, care nu era considerat doar un zeu crud al războiului, ci și zeul înțelepciunii și al generozității. Deci, practic, Odin venea din cer, cu un car tras de cai, și lăsa daruri în casele oamenilor. Și făcea asta de Yule, la sfârșit de an. Lângă un brad plin de mere și lumânări. Sună cunoscut?

Lisa făcu ochii mari:

- Adică tu îmi spui acum că, toată copilăria mea, i-am lăsat sub brad biscuiți și lapte zeului viking al războiului?

Yadiel râse cu atâta poftă, încât patul în care stăteau îmbrățișați se legănă puțin:

- Nu, micuțo. Îți spun că mă bucur tare, tare mult când văd că oamenii păstrează, peste milenii, lumina și bucuria unui moment. Oricum l-ar numi ei. Și sper ca asta să nu se piardă niciodată. Crăciun fericit, micuțo.

- Crăciun fericit, Yad.

 Vrăjitoarea se cuibări la pieptul demonului și, înainte să ațipească, zări cu coada ochiului că, dincolo de geam, spre ocean, cădeau fulgi mari de zăpadă. În noaptea asta de Ajun, pentru prima oară, ningea în San Soledad, California. Zâmbi ca prin vis: de Crăciun, Yadiel îi dăruise o frântură din copilăria ei.

„A murit Di.”

Încă îmi răsună în minte vorbele astea pe care le-am auzit la telefon, dar știu că nu-i adevărat. N-are cum să fie. Doar te-am văzut joi, când plecam de la ai mei iar tu ieșiseși din curtea voastră ca să muți mașina, să-mi faci loc să ies. Ai constatat, cu mândrie reținută, că nu e cazul. Ca atunci când ai vrut să te plimbi cu mine prin oraș, în dreapta, după ce mi-am luat permisul. „Să vezi tu cum merg.” Bine mergeam. Mi-ai dat undă verde după ce am reușit să evit o dubă care ne ieșise în față. „Ai reflexe bune. Bravo, Bobiță mamă!”

Te-am văzut joi, zic. Păreai puțin cam obosit, dar numai puțin. Cine să știe că obosiseși de tot? Cine să știe că, după câteva zile, aveam să aud vorbele alea de necrezut?

De când eram mică te știu. Dar ce spun, de când m-am născut. Cel mai bun prieten al unchiului meu, omul pe care ai mei știau că pot conta la orice oră, în orice zi, oricând. Și invers.

Tot încerc să aleg un moment, o amintire, un gând de care să mă agăț, dar sunt multe, prea multe. O viață. Nu știu la care să mă opresc.

„Ești pricinoasă”, așa mi-ai zice. Mă rog, „pâicinoasă”,  cu „r”-ul ăla franțuzit care îi surprindea pe cei ce te auzeau vorbind pentru prima oară - un munte de om care știa istorie mai ceva decât savanții cu numele scris pe tomuri din Biblioteca Academiei, încăpățânat ca un catâr și cu sprânceana parcă mereu încruntată a judecată și amenințare;  dar numai până când începeai să râzi.

Așa, cu râsul, m-ai păcălit să nu-mi mai fie frică în prima mea zi de lucru în televiziune, acum 18 ani. Tot drumul de la ai mei până la Republica am râs și am uitat că îmi tremurau genunchii de groaza primului jurnal ce avea să vină.

Gata, știu: asta e amintirea. Râsul. Vreau să mi te amintesc râzând la mese de Sărbători cu familia ta și cu ai mei, râzând în curte, râzând la volanul mașinii Lada pe care ți-ai construit-o singur, într-o vară a copilăriei mele, din piese adunate cu grijă și cu un talent de a meșteri orice pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Râzând când sărea Mara pe tine să te pupe ori de câte ori veneai în vizită, râzând când auzeai un banc bun. Râzând.

Să râzi, Di. Să râzi acolo unde ești acum, ca să putem și noi zâmbi aici, când ne gândim la tine. Te rog eu mult, da?

„Bine, mămicule”.

O să mă prefac că mi-ai răspuns asta de-adevăratelea, nu doar din amintire.

Anii nebuni

Stacker

 În 1918 se încheia Primul Război Mondial. O încăierare globală care răpise nu mai puțin de 40 de milioane de suflete - așa estimează istoricii - atât din rândul militarilor, cât și al civililor.

Bonus, tot în 1918, apărea infama „gripă spaniolă”. O boală provocată de un virus gripal considerat a fi mult mai agresiv decât alte tulpini. Atât de agresiv, încât unii estimează numărul morților lăsați în urmă de pandemia din 1918 la aproape 50 de milioane. Cincizeci. De. Milioane. De. Morți.

Ce a urmat? Au venit anii '20. „Anii nebuni”. Anii în care omenirea a decis că, după atâta suferință, e cazul să râdă, să cânte, să danseze, să se iubească, să se îmbrățișeze, să bea, să celebreze viața. Să trăiască.

Asta a fost „noua normalitate” a străbunicilor noștri.

Un veac mai târziu, când ne pomenim nas în nas cu un virus considerat mai agresiv decât altele din familia lui și căruia, în 8 luni, îi sunt atribuite (pe drept sau nu) mai puțin de un milion de morți, ne plămădim și noi o „normalitate nouă”. Una care exclude ca având potențial letal râsul, cântatul, dansul, sexul, îmbrățișarea, petrecerile, viața.

Sună straniu, nu? Să renunți la viață ca să trăiești. În fapt, renunți la a trăi ca să exiști; așa, ca un fel de microorganism pus într-o eprubetă, căruia i se pare că acolo e lumea-ntreagă.

Nu știu cum de unii dintre noi reușesc să se convingă că da, atâta e lumea, câtă încape în eprubeta aia. Că e mai bine să exiști ca amoebă, iară nu să trăiești ca om.

Anii '20. Anii nebuni. Așa au fost acum un secol, așa sunt și acum.

Doar că nebunia din ziua de azi nu ne împinge, veseli și ușor amețiți, pe unii în brațele celorlalți, ci ne trage cât mai departe pe unii de ceilalți, ne transformă într-un soi de creaturi umanoide mânate de suspiciune, de obsesie și de frică.

Mai ales de frică.

Anii nebuni? Nu, anii sunt OK. Noi...

Din altă viață

De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.

Din vremea în care grija față de părinți și bunici ți-o manifestai vizitându-i cât mai des și petrecând timp cu ei, nu sunându-i pe FaceTime.

Din vremea în care dansul nu devenise ilegal și banii cash nu erau Satana.

Din vremea în care, ca să urmărești un spectacol, te îmbrăcai frumos și te duceai acolo, în sală, să simți vibrațiile muzicii și energia artiștilor. Chiar, oare Concertul de Anul Nou de la Viena va avea loc în 2021? Dacă da, cum? Ai plătit bilet, deci primești un link unic pe care să-l accesezi, așa că te îmbraci frumos, îți pui perlele sau papionul și te așezi pe canapea să te uiți, ca un imbecil perfect dresat, la un ecran devenit singurul loc unde niște oameni talentați încă mai au voie să cânte?

De demult. Din vremea în care tot ce trăim acum și-ar fi găsit locul într-o distopie scrisă de un diletant, iară nu în realitate.

„Noua normalitate”? Nu, mulțumesc. Lăsați-mă așa, anormală, desuetă, demodată și periculoasă ca un braț strâns pe umerii cuiva drag.

Cercetează și crede

Mulți oameni religioși. Nu, nu credincioși; religioși. E o diferență mare între cele două.

Oamenii religioși urmează un set de reguli, de norme, de cutume, de „așa e bine, mamă”, fără să se gândească de ce o fac. Fără să se gândească la nimic. Și, mai cu seamă, fără să simtă. Deloc. Pur și simplu, fac, în mod automat, o seamă de gesturi.

Oamenii credincioși gândesc. Își pun întrebări. Se îndoiesc. Simt. Se ceartă cu Divinitatea, oricum ar numi-o. Îi cer socoteală. Se împacă. Se ceartă iarăși. O simt acolo, cu ei, vie.

Religia fără credință e mecanică pură. E automatism. E coajă.

Credința, chiar și fără dogmă, e simțire. E emoție. E carne și spirit. E culme și abis. Este orice, numai ambalaj sec nu e.

Omul religios o să pupe icoana sau statuia, o să-și facă o cruce sau mai multe, o să bată mătănii în biserică, poate o să dea un acatist și, când o să iasă de acolo, o să fie la fel de rău, de întunecat, de urâtor cum era și înainte să intre.

Omul credincios o intre sau nu în biserică și o să înțeleagă că icoana sau statuia e doar un simbol; că nu e nevoie să o atingă ca să simtă că Universul răsuflă prin el. Că lemnul și vopseaua nu țin loc de suflet, nici de lumină. Că Divinul e peste tot, dacă ai ochii și mintea deschise să-l vezi. Că, adesea, Divinitatea râde de regulile inventate de oameni. Că singurul lucru de care trebuie să ții cont ca să-i fii pe plac e bunătatea. Că Universul te acceptă așa cum ești, iar, dacă el, Universul i-a creat pe alții altfel decât pe tine, cine ești tu să-i nesocotești creația?

Omul religios crede în reguli.

Omul credincios crede. Și atât.

Magia Măștilor Belles

foto: macaulifestyle.com

Dacă în cărțile pe care le scriu îmi las câte o bucățică de suflet, cărțile pe care le traduc lasă câte o urmă în sufletul meu. Mai luminoasă, mai întunecată, mai adâncă sau mai discretă. Una dintre ele este „Magia Fetelor Belles”, povestea unei lumi în care oamenii se nasc gri, hidoși, insipizi. Înspăimântători.

 Cu o excepție: fetele Belles.

 Ele se nasc frumoase, cu pielea albă, ciocolatie, rozalie sau în orice altă nuanță în afară de gri. Magia lor? Harul de a transforma oamenii gri, hidoși, insipizi și înspăimântători în oameni viu colorați, frumoși, atractivi, șarmanți. Datorită Fetelor Belles, oamenii gri pot deveni orice își doresc. Își pot lua orice înfățișare. O pot și schimba, cameleonic. Oricând.

 Am spus că oamenii gri pot deveni orice?

 Nu. Pot doar părea orice. Asta e nenorocirea. Că nu știi niciodată ce se ascunde sub înfățișarea cuiva. Poate că așa e din născare: om. Dar poate că e un monstru gri, hidos, insipid și înspăimântător.

 Și nu, acum nu mai vorbeam despre poveste. Ci despre mine. Despre tine.

 Uneori, reușesc să văd sub masca oamenilor. Alteori nu. Până în clipa când, sub pielea suplă, sub zâmbetul șarmant și ochii scânteietori începe să se întrezărească putregaiul cenușiu care a fost acolo dintotdeauna.

 Masca pică. Și magia încrederii în oameni odată cu ea.

Trolling for dummies sau Manualul comentacului

Prima lecție, singura și cea mai importantă: cunoaște-ți dușmanul.

Știu, a zis-o un băiat, Sun Tzu, iar tu ai crezut că-i chinezărie d-aia de la Dragonu' Roșu, așa că n-ai luat-o în serios. Dar e pe bune, crede-mă.

Nu li se aplică doar războinicilor, ci și vajnicilor viteji ai tastaturii, cum ești tu.

Indiferent dacă scutul tău e monitorul unui computer sau display-ul unui smartphone (măcar telefonul să fie smart, vorba aia), primul lucru pe care l-ai învățat a fost să te ascunzi bine, da' bine de tot în spatele lui.

Și arta camuflajului ai deprins-o rapid: în fond, cine mama naibii se poate certa cu poza unui lan de maci sau a unui copac înmugurit, corect?

Greșit. 

Înainte de orice, trebuie să afli tot ce se poate afla despre ținta trollingului tău. Pa rumânski, a comentariilor pasiv-agresive (sau agresive de-a dreptul) pe care le lași peste tot.

Documentează-te.

Ah. Nu știi ce-i aia? Adică să dai un sărci pe gugăl. Tastezi frumos în spațiul ăla de căutare numele celui pe care vrei tu să-l faci franjuri și citești, nene. Citești tot ce găsești despre el. Unde a învățat și ce, unde a lucrat, ce a făcut pe acolo, cine-i mă-sa, cine-i ta-su, câți frați are, cât poartă la picior, ce boli a avut când era mic, tot.

Și știi de ce? 

Pentru că, atunci când o sari să-l muști, riști să nimerești taman unde are armura mai zdravănă și să-ți rămână dinții pe acolo. Ăla o să se-ntoarcă spre tine cel mult agasat - așa, ca de înțepătura unui țânțar - iar tu, dragă comentacule amator, o să pleci schelălăind și cu sânge pe la gură ca liliacul nr. 3 din bancul cu turla bisericii.