Translate

luni, 24 ianuarie 2011

România, mamă denaturată


"Alexandru Ioan Cuza a avut noroc că a murit acum 100 şi ceva de ani. Altfel, acum îi tăia Băsescu pensia. Ce i-a trebuit să renunţe la armată şi să se apuce de politică, să facă Unirea Principatelor si să n-aibă serviciul complet?!" Mugur Ciuvică


Se spune că patria şi părinţii nu le poţi alege, dar le datorezi respect. Oare? E adevărat, nu poţi alege ţara în care te naşti, dar o poţi alege pe cea în care vrei să trăieşti. Ai două variante: fie încerci să transformi ţara în care te-ai născut, în cea în care ai vrea să-ţi trăieşti restul zilelor, fie găseşti una gata făcută şi emigrezi. "Cum, şi renunţi aşa usor?" vor spune patrioţii.

Când încerci o dată, de două, de trei ori să-ţi ajuţi ţara să iasă din băltoaca în care se tăvăleşte veselă şi ea îţi dă peste mână de fiecare dată, ridici din umeri a lehamite, te întorci pe călcâie şi pleci.

E ca atunci când încerci să scoţi un beţiv de sub masă şi el îţi înfige şişul în picior. Zace în propriile lături şi îi e bine aşa. Îl înţelegi, dar nu-l poţi respecta. Cel mult, ţi-e milă. Totuşi, e nevoie de mai mult ca să rămâi lângă el.

Nici patriei, nici părinţilor nu le datorezi respect. Respectul trebuie câştigat.

Nişte părinţi care au adus pe lume un copil, doar ca să-l abandoneze pe treptele primului orfelinat nu merită nici măcar un scuipat; e păcat să-ţi laşi ADN-ul pe obrazul lor.

O ţară care se descotoroseşte de responsabilitatea propriilor cetăţeni, care nu au altă vină decât aceea de a se fi născut acolo, nu merită nimic. În nici un caz respect.

Acum, ţara mea e ca o mamă care, atunci când copiii ei plâng de foame pentru că ea le-a băut banii de pâine, le dă o palmă groasă peste gură şi îi trimite la cerşit.

Eu una cred că România ar trebui decăzută din drepturi şi băgată la puşcărie pentru rele tratamente aplicate cetăţenilor. Problema e că României i s-a dus buhul pe uliţă că e beţivă, proastă, cam curvă, n-are ţinere de minte şi nici cuvânt de onoare. De aia nimeni nu vrea să-i înfieze copiii. Dacă le iese mama din pârnaie îţi vine la poartă hăhăind, să şi-i ceară înapoi?!

foto:adhd.typepad.com

luni, 10 ianuarie 2011

Hotel de vorbe


Verba volant, scripta manent.

"A fost doar o vorbă aruncată in vânt, de ce te superi?" De câte ori aţi auzit asta? De prea multe, nu? Şi, de fiecare dată, aţi încercat să vă convingeţi singuri că aşa e, v-aţi spus în sinea voastră "ete na, hai că şi eu exagerez, ce atâta tevatură pentru ce a zis X sau Y?".

Vorbele zboară. Şi cuţitele. Cuţitul se răsuceşte o dată, de două, de trei ori, depinde de sadismul celui care l-a împlântat. O vorbă se poate răsuci la infinit. Nu în carne, ci în minte. În suflet. Cred că principalul defect al nostru, al oamenilor, în afară de sentimente, este faptul că avem memorie. Cuţitul trece prin carne şi ajunge la os. O vorbă trece prin ţesutul subţire şi fragil al sentimentelor şi ajunge în nucleul dur al minţii, al memoriei. Iar rănile pe care le poate pricinui acolo sunt extraordinar de adânci. Nici măcar nu eşti conştient că le ai; nu sângerezi, nu te doare carnea şi nu ai vânătăi. Neplăcut este că rănile astea sufleteşti pricinuite de vorbe se propagă ca un pui de monstru extraterestru. Dacă ai fost atins, s-ar putea ca, la rândul tău, să începi să răneşti şi tu, în stânga şi-n dreapta, ca într-o încercare (futilă) de a-ţi construi un scut.

"Sunt vorbele aşa de importante?!" Sunt. Vorbirea este principalul nostru mod de comunicare, de când am făcut prostia inimaginabilă de a ne ridica în două picioare. Sigur, există şi comunicare non-verbală, dar o vorbă "aruncată-n vânt" poate deveni un bumerang, care odată aruncat, distruge ce găseşte în calea lui şi după aceea se întoarce la aruncător ca să-l lovească şi pe el.

Cuvintele zboară. Şi gloanţele. Decât să boceşti la căpătâiul celui pe care l-ai împuşcat fără să vrei neapărat să-l ucizi, mai bine pui piedica pistolului, scoţi gloanţele din el şi îl ţii în cutie. Decât să trebuiască să ceri iertare pentru că "o vorbă aruncată" a făcut mai mult rău decât tot binele pe care ţi-ai fi dorit să-l faci, mai bine pune piedica: gândeşte-te înainte. Şi, dacă e cazul, scoate gloanţele din pistol. De ce să-i boceşti la căpătâi rănitului?...

foto: veginfo.org

vineri, 7 ianuarie 2011

Lecția de umilință și lecția de tupeu


Până acum, gândeam că sinucigașii sunt lași. Aseară l-am văzut însă în platoul Antenei 3, la Sinteza Zilei, pe Adrian Sobaru. Când s-a aruncat din balconul Parlamentului, omul a devenit erou, statut pe care îl refuză cu obstinaţie. Un om simplu în cel mai pur sens al cuvântului, cu un zâmbet timid pe buze, Adrian Sobaru mângâia cu un gest stingher blatul desk-ului din studio, în timp ce făcea o analiză de o acurateţe aproape matematică societăţii şi clasei politice româneşti. "Soţia mea şi copiii mei sunt speciali. Eu... sunt un simplu om." Asta uităm, de multe ori, să fim. Oameni, pur şi simplu. Uităm să avem dorinţe, aşteptări, revolte şi onoare. Asta e lecţia de umilinţă pe care am înţeles-o acum de la Adrian Sobaru.

A nu se înţelege prin acest gen de umilinţă o atitudine de râmă, vorba Divinului. Dimpotrivă. Divinul Zero s-a simţit lezat în amorul propriu pentru că ai săi "colegi, doamna cancelar Merkel sau domnul preşedinte Sarkozy" nu l-au avertizat despre poziţia lor nefavorabilă privind aderarea României la Spaţiul Schengen. "Ori suntem parteneri egali, ori nu mai suntem", a zis Divinul. "Ştii cât am lucrat eu la acordul ăsta? Şi ei mi-au dat de m-au julit", aş adăuga eu. Cum s-ar spune, UE i-a dat o perversă de pe Bruxelles. Şi nu, Divinule, nu suntem parteneri egali cu celelalte ţări europene. Din cauza faptului nenorocit că avem un guvern penibil, care nu e în stare să-şi gestioneze bugetul de cumpărături din Obor, darămite pe al ţării, ne găsim în postura de milogi. Or, când stai cu mâna întinsă, nu prea îţi permiţi să dai palme. Poţi primi un bănuţ sau... un scuipat. Şi nici măcar nu-ţi dă mâna să te superi. Mai ales când n-ai talent la cuvinte iscusite. "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte", spunea maestrul Dinică în Filantropica. Ori suntem pomanagii, ori nu mai suntem!