Pentru o minoritate, din fericire, restrânsă

Dragii mei, o "dispută" iscată de postarea Bona Filipineză mă face să enunţ câteva reguli - altminteri de bun simţ, zic eu - dar care pentru unii (puţini, din fericire) trebuie scrise negru pe alb. Sau pe galben-verzui, în fine.

Blogul meu este un spaţiu public. Aşadar, oricine este bine venit să citească şi să emită opinii. Apreciez criticile, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj decent şi sunt argumentate. Nu voi mai publica, însă, comentarii de genul "eşti proastă". OK, poate că sunt, sau poate că e doar o părere emisă de un cititor, dar aş prefera să mi se demonstreze asta măcar printr-un silogism simplu. Nu voi mai publica nici comentarii postate anonim. Oameni buni, puneţi-vă imaginaţia la contribuţie şi găsiţi-vă măcar pseudonime, dacă nu îndrăzniţi să vă asumaţi ideile sub identitatea reală. Nu pentru că mă roade curiozitatea, ci dintr-un motiv mult mai simplu: dacă am 5 comentarii anonime de la 5 persoane diferite, eu de unde ştiu care-i care, că nu-s Mafalda?!

Spuneam că, mie una, astea mi se par lucruri de bun simţ. De ce? Blogul meu e casa mea. O casă deschisă, unde vă aştept şi vă primesc, cu drag, pe toţi cei care vreţi să mă vizitaţi. Acuma, e frumos să vii la om in casă şi să-l injuri? Poţi să te contrazici cu el până în pânzele albe; dacă o faci pe un ton civilizat, îţi mai toarnă un şpriţ şi, la sfârşit, îţi zice să mai treci pe la el, că are ce vorbi cu tine. Dacă-i zici de mă-sa, îţi ia paharul din mână şi te dă afară în şuturi. Cu alte cuvinte, mi casa, su casa, dar ştergeţi-vă pe picioare când intraţi.

foto:sodahead.com

Amy, you ain't coming down from this high, love...

Nu voiam să scriu despre moartea lui Amy Winehouse, pentru că sunt supărată pe ea. Avea atâta voce şi talent cât să devină următoarea Janis Joplin şi... aproape că a devenit. A murit stupid, ca Janis, când cursa ei nebună pe spinarea calului sălbatic numit abuz s-a terminat brusc. E numai şi numai vina ei şi nu contest asta. De aia şi sunt supărată. Şi, aşa cum spuneam, chiar nu voiam să scriu despre ea. Dar, când am citit adineauri un comentariu postat pe facebook, m-am hotărât să spun,totuşi, câte ceva.

Scrie un domn aşa: "BAI NENE! Ce kkt. A murit o narcomana de mana ei! Ce atata compasiune si pareri de rau! Culmea, canta chiar melodii despre cum e ea mama zmeilor si nu vrea sa intre la dezintoxicare... Lume e mai buna fara ea! Un drogat in minus. Niste zeci de milioane to go..." Pe lângă faptul că, în afara cazului în care e vorba despre un criminal odios, dispariţia oricărei fiinţe umane merită compasiune şi păreri de rău, eu nu ascultam şi nu apreciam muzica lui Winehouse pentru că mi-o imaginam trăgând pe nas sau ducând la gură, cu mâna tremurândă, paharul cu whisky, ci din cu totul alte motive. Da, a cântat despre cum nu vrea să meargă la rehab, dar era vorba de alegerea ei. Pe unul care îţi spune că vrea să se sinucidă, îl scuipi? Cam asta spunea şi ea, de fapt. Dacă ne gândim la Leaving Las Vegas, sinuciderea prin băutură e o variantă fezabilă. Durează un pic mai mult decât dacă te arunci în cap, dar tot acolo ajungi. Însă Amy nu a cântat numai despre asta. A cântat despre suferinţă, iubire, greşeli şi facts of life. Love Is a Losing Game, Valerie, I'm No Good sau... Back to Black. Cum poate spune cineva că lumea e mai bună fără un artist talentat? Cum era omul respectiv între patru pereţi, de ce a făcut alegerile pe care le-a făcut, astea nu sunt lucruri pe care să le judece alţii. Cu ce e mai rău "un drogat" - aşa cum se exprimă domnul respectiv - un om talentat, dar bântuit şi slab, aşa cum aş spune eu, decât nişte iluştri anonimi care nu fac nimic remarcabil în viaţă dar sunt straight and sober? Cu ce contribuie aceştia din urmă la bagajul omenirii?De ce ar fi lumea mai bună fără "nişte zeci de milioane" de dependenţi? Poate fără nişte milioane de traficanţi, o, atunci da, lumea ar fi cu siguranţă mult mai bună. Dar, deocamdată, lumea e aşa cum e. Cu dependenţi de alcool, de nicotină, de cofeină, cu dependenţi de droguri mai tari, cu gambleri, cu dependenţi de sex, cu dependenţi de diete, cu dependenţi de putere, cu dependenţi de mediocritatea călduţă şi cumsecade, care le dă siguranţă. Cu toţii suntem dependenţi de ceva. Dar lumea e frumoasă pentru că ne are pe toţi.

Bona filipineză

Dacă n-o ai, eşti de rahat. Eşti nimeni pe stradă, vorba lui Badea. Nu exişti. Partea nasoală e că bona filipineză a devenit un accesoriu, ca o poşetă LV sau ca un chihuahua care îşi iţeşte căpşorul din vreo geantă Burberry. Partea şi mai nasoală e că fetele astea, multe dintre ele cu o educaţie şi o inteligenţă mult superioare angajatorilor, au ajuns să fie tratate ca nişte accesorii. Azi, la o terasă din Herăstrău, mă uitam, oscilând între greaţă şi furie, la două pisi dintre care una avusese grijă să şi procreeze ca să nu se piardă gena ţopeniei. "Doamnele" stăteau la masă cu progenitura. Bona, filipineză desigur, se aşezase cuminte la masa alăturată. Avea grijă să nu le privească, să nu zică "doamnele" că se uită în gura lor. Evident, nu i s-a oferit nici măcar un pahar cu apă. A primit, în schimb, sarcina de a plimba şi copilul unei a treia ţumpi care aterizase la masa celor două. "Iu chen gău... ăraund... end... ăăăă..." a zis într-o engleză stâlcită a treia ţumpi. "Yes, I understand", a răspuns, cu un accent aproape perfect, bona. A plimbat plodul nr.2. A revenit. Nici "mulţumesc", nici... Şi-a reluat locul la masa de lângă "doamne". Tot nimic. Am vrut să mă duc să-i ofer o limonadă. Limonadă, nu altceva, pentru că fix asta beau cele trei mimoze. Ar fi fost un statement, "nu o mai trataţi de sclavă, e egala voastră, ba chiar cu nişte capete peste voi, ţoape ajunse ce sunteţi". Nu am făcut-o. Pentru că m-am temut că o să se uite la mine, la limonadă, o să se simtă jignită şi o să refuze. Cu aceeaşi demnitate cu care le suporta pe muierile alea trei şi plozii lor răzgâiaţi. Micuţa filipineză din Herăstrău mi-a adus aminte de tabloul meu preferat al lui Degas: Absintul. E atâta tristeţe, atâta singurătate în privirea femeii din tablou, încât aproape că simţi toată amărăciunea vieţii ei, strânsã în gustul absintului verzui pe care îl are în faţă. Îţi vine să întinzi palma să o mângâi. Şi te opreşti la jumătatea gestului, de teamă să nu îţi dea peste mână. Pe oamenii demni, mila îi jigneşte.

Three Hours Of Damn Good Medicine

Last Sunday I got high. I didn't sniff, I didn't smoke, I just listened. How does one man gain control of more that 50,000 in a sec? The instant I saw the band on stage, I forgot I was ever hot, thirsty, sweaty and with sore feet from the long wait in the July sun. Every single person in the audience of the Bon Jovi concert in Bucharest had the distinct feeling the band was there for them, and them alone. I sang, I cheered, I screamed, I wished Richie happy birthday, Hell, I even cried when they sang Bed of Roses...

I am 31 now, but for more than 10 years of my life I had Bon Jovi posters on the walls of my room and not even an earthquake could unglue me from the TV when In These Arms was on... I was never a fan in the exact meaning of the word; first, I just knew Jon and Richie sang great and looked good - give me a break, I was a teen, we only go skin deep at 15. Then I started paying attention to the words and they touched something deep inside of me. And it stayed there. It raises its pretty head every time I hear one of their songs. That's why this show was everything I hoped it would be. The incredible energy, the pure passion coming out through their pores... That's Love, That's life. That's Bon Jovi. That's one man who, through 3 hours of live singing, twisting and shouting, never skipped a beat. His voice never wandered, his smile never left his face. His warmth never left the square where he sang. That's another man who, after having faught and won the war he waged on the dark side of himself, went up on stage to make love to that guitar. My God, those solos...

You wanted to make a memory? Well, you did. You guys proved you weren't born to follow. You were born to lead. To set trends. To become the icons that you are.