Stimulentele de dinainte şi ţigara de după

Ştiu, am aşteptări exagerate din partea şlehtei de la Palatul Victoria. Sunt conştientă că Dicţionarul Explicativ al Limbii Române e teritoriu virgin pentru cei mai mulţi dintre guvernanţii noştri, tocmai de aceea încerc să explic aici un lucru care mi-a făcut câri-câri pe creier de când cu protestele de la Finanţe: trăi-v-ar, STIMULENTUL se dă înainte de a face o acţiune, tocmai pentru a motiva, pentru a energiza, pentru a da un imbold în realizarea unei acţiuni viitoare. Pe baza criteriului de performanţă se dă BONUSUL, RECOMPENSA, RĂSPLATA. Deci: stimulentele sunt plătite celor de la ANAF ca să ne controleze mai cu talent, să scuture fiecare sertar, fiecare pliculeţ şi să ne întoarcă pe dos fiecare buzunar. În viitor. Dacă deja au făcut chestia asta şi au fost încununaţi de succesuri, adică na, cum ar veni, ca să înţeleagă şi domnul ministru Ialomiţianu, au atins vreo performanţă, le dai o primă, un bonus, o recompensă. Capisci? Nu poţi stimula ceva ce s-a consumat deja. Domnu' ministru, e ca şi cum aţi înghiţi Viagra după ce v-aţi luat deja o poşetă în cap pentru... lipsă de performanţă.

Nesimţirea se hrăneşte cu speranţă

Înainte de orice, vreau să ştiţi că niciodată nu am aruncat cu noroi în vreun loc din care am plecat. Nu o fac nici acum. Dar aş vrea să spun cu voce tare nişte lucruri care se spun doar pe hol, la ţigară ori în sala de şedinţe, înainte sau după ce se răsteşte directorul.

Da, este vorba de The Money Channel. Un loc în care am muncit mult, cu drag şi încredere, alături de nişte oameni minunaţi. Tocmai pentru aceşti oameni minunaţi vreau să ridic acum glasul. Mulţi dintre ei şi l-au pierdut, amuţiţi de ceea ce li se întâmplă.

Este octombrie şi, la TMC, din luna mai se munceşte aproape benevol. Salariile au fost plătite cu întârzieri mari, de nejustificat pentru bănci, Enel, administratorul blocului, prietenii deveniţi creditori şi copiii ale căror nevoi nu pot aştepta şedinţa în care şeful să explice de ce părinţii lor trebuie să muncească gratis. Acum, angajaţii The Money Channel SPERĂ că promisiunea de a primi 500 de lei (jumătate din suma de pe cartea de muncă, aferentă lunii IULIE) se va concretiza.

Între timp, li se interzice dreptul la orice formă de protest, sub ameninţarea concedierii (probabil tot cu acordul părţilor, ca de obicei, ca nu cumva oamenii să beneficieze de ajutor de şomaj).

"Asta e, nu sunt bani! Tocmai de aia va trebui să munciţi şi mai mult!" Este discursul cotidian al conducerii.

Şi totuşi, MUNCA este definită drept o activitate REMUNERATĂ, domnilor. Altfel, se numeşte voluntariat.

Deja, refuzând să plătească integral salariul pe cartea de muncă, angajatorul îşi jefuieşte oamenii de nişte drepturi importante; dar dreptul de a protesta este şi el suprimat?!

Plecând de la TMC, eu nu am capitulat. Dimpotrivă, am ales să lupt. Însă arma mea, onestitatea, s-a lovit de scutul înşelătoriei şi al indolenţei. Cu siguranţă, conflictul se va tranşa în justiţie. Pentru că am învăţat - graţie lor - că speranţa este bună, dar acţiunea este şi mai bună.

Asta este lecţia mea. Nu e o chemare la revoltă, ci la respect şi normalitate. Atitudinea de stăpân de sclavi nu are darul de a creşte productivitatea, ci greaţa. Lehamitea. Iar când jurnaliştii îşi pierd motorul principal şi, în fond, ultimul resort, PASIUNEA, mă tem, domnilor, că voi, conducerea, veţi fi cei care vor stinge lumina. Iar asta vorbeşte despre capacităţile voastre manageriale. Nu sunt bani? Înseamnă că cineva nu şi-a făcut treaba. Cine se ocupa de asta? Vă las să vă daţi singuri răspunsul, domnilor directori. Trebuie doar să vă priviţi în oglindă. Sunt sigură că o puteţi face, fără probleme. Singura care v-ar fi putut împiedica era conştiinţa, dar aţi pierdut-o pe drum.

foto: brainblogger.com