"Harlots". Un serial pe care l-am descoperit absolut întâmplător, de care m-am îndrăgostit pe loc și care mă bântuie de când l-am văzut. Dincolo de obsesia mea pentru costume - mai ales pentru cele din secolul al XVIII-lea - m-au cucerit poveștile lor. Ale femeilor din serial. Ale tuturor femeilor din serial. Și filosofia - da, da filosofia - lor de viață.
Toată lumea ura târfele (da, "harlot" e mai degradant, mai rău, mai acuzator decât simplul „curvă” sau „cocotă”). Le ura, teoretic. Practic, unii le voiau cu disperare compania, iar alții le invidiau libertatea, chiar dacă nu își dădeau seama că simt invidie, nu dispreț.
„Care libertate?”, o să zici. „Ce libertate are o ființă umană care se vinde cui plătește mai mult?”
Ne lămurește dialogul (reprodus aproximativ, din memorie) dintre două personaje:
- Pot să te cumpăr cu totul; în fond, nu ești de vânzare?
- De vânzare este numai ceea ce vezi; ce simt și ce gândesc nu poate să cumpere nimeni.
Asta este libertatea la care tânjeau, fără să realizeze, doamnele și domnii din „lumea bună”, cei sau cele cu titluri kilometrice, cu averi nemăsurate și familii onorabile. Nu își aparțineau, de fapt. Erau sclavii conveniențelor, ai mersului „cu valul”, ai lui „așa trebuie”. Sclavii lui „Aveți dreptate” rostit cu o plecăciune, atunci când, de fapt, pe buzele atent rujate ar fi trebuit să le stea „Ești cel mai mare dobitoc pe care l-am întâlnit vreodată!”
„Păi nu la fel făceau și fetele? Care-i diferența?”
Diferența este că, pe măsură ce își puneau cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i poarte, rochiile de tafta, peruca pudrată, pasta albă ce ținea loc de fond de ten, rujul din obraji și cel de pe buze, alunițele din catifea și bijuteriile primite de la clienții mulțumiți, își compuneau un personaj. Tușa finală? Zâmbetul zeflemitor care pecetluia transformarea.
- Bărbații nu respectă târfele, își respectă proprietatea - spune alt personaj, încercând să-și convingă fiica să devină, prin contract, metresa unui baron.
Să traduc?
Societatea - cea de atunci, ca și cea de acum - nu respectă oamenii care gândesc liber, ci pe cei care aleg o tabără. Societatea nu respectă ceva care nu-și poartă eticheta la vedere. Societatea nu respectă ceva ce nu poate controla. Inocentul „Al cui ești, maică?” al țăranilor de odinioară devine acum definitoriu. Și împărțitor de lumi. Nu ca strămoși, ci ca afiliere. „Al cui ești, maică?” devine „Cărei tabere aparții?”
Nu cumva să ai îndrăzneala de a nu aparține niciunei tabere, pentru că, atunci, o să fii considerat „al nimănui”. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți crea un personaj pe măsură ce îți pui cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i porți... - practic, costumul „de scenă”, oricare ar fi costumul, oricare ar fi scena. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți pecetlui transformarea cu un zâmbet zeflemitor, vizibil chiar și pe sub mască.
Pentru că societatea nu respectă ceva ce nu poate controla.
De fapt, știi ce? Fă-o! Pune-ți cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase... N-ai nevoie de respectul unor ipocriți, sclavi ai lui „aveți dreptate”, rostit cu plecăciune.
Și nu uita de zâmbet. Adevărurile dureroase ustură mai rău când sunt spuse cu un surâs.
