Zbor luminat, Fluturico.

Nu vreau să port doliu după tine, Fluturico. Nici măcar la poza de profil. Da, te îmbrăcai în negru, erai goth, așa, dar emanai lumină. Și bucurie. N-am împărțit profunzimi, noi două. Doar multe saluturi, și mai multe zâmbete, niște telefoane în direct, o brichetă și treapta de la locul de fumat. „Canapeaua” noastră de vicioși. (ce ironie, nu? Cică fumatul ucide).

N-aș fi vrut nici să plâng, dar lacrimile mi-au țâșnit înainte să mă întrebe. Înainte să cred că e adevărat. Parcă nici acum nu cred, deși am verificat din mai mult de trei surse.

Și cum aș putea să cred? Femeile luminoase, vesele, deștepte și frumoase nu mor la 30 de ani, în seara de Ajun, într-o mașină. Nu se întâmplă așa ceva. Nu e corect. Nu se poate. Și, futu-i, nu putem să dăm înapoi la TC, nu? Nu.

Ți-am aprins o lumânare, Fluturico. Noroc că a zis Voicu. Pe mine nu m-a dus capul. Dacă te-ai găsit să zbori noaptea, ai nevoie de lumină, logic. Să nu-ți arzi aripile în ea, promiți?

Aferim, boieri dumneavoastră!

În Aferim! regizorul Radu Jude spune povestea unui rob fugit de pe moșia stăpânului. 

„Ah, bine, Coliba unchiului Tom combinată cu Django și cu oleacă de Pe aripile vântului”, o să ziceți. Ntț. Deloc. 

În primul rând pentru că robul nu e negru, ci țigan. Nu, n-o să-i zic rrom în situația dată. Nu merge. O să vedeți de ce.

În al doilea rând pentru că acțiunea se petrece în Țările Române, pe la una mie opt sute și ceva mărunțiș.

În al treilea rând pentru că nu este un tablou al sudului colonial, ci al societății românești. De atunci și, din păcate, și de acum.

O societate măcinată de idei preconcepute, în care iubirea de aproape și toleranța există doar la nivel declarativ. O societate în care zapciul poate să facă echivalentul arhaic al percheziției deși „mandatul” nu-i acordă jurisdicție în satul X, chestiune rapid rezolvabilă cu un săculeț cu galbeni. Sună cunoscut?

O societate în care un preot explică doct că evreii nu sunt oameni, iar țiganii ar fi, dar din cauză că-s închiși la piele sunt niște oameni mai de rahat, așa, al căror rost în viață e să-i slujească pe alții.

O societate în care femeia poate fi bătută, ba chiar e indicat, dar totuși nu cu parul, că-i ființă simțitoare și proastă de la natură, deci supusă păcatului mult mai abitir decât un bărbat.

Firul poveștii e unul alert, e un soi de western românesc dacă vreți. Nu vi-l dezvălui, pentru că mi-aș dori ca fiecare dintre voi să vadă filmul cu mintea deschisă. Vă spun însă că adevărata călătorie nu e căutarea robului sau aducerea lui la moșia de unde fugise. Adevăratul drum e spre valorile umane, alea care există în fiecare dintre noi, dar pe care, de multe ori, avem grijă să le acoperim temeinic cu scuze și pansamente pentru conștiință, ca să nu mai simțim atât de acut că ne comportăm ca niște ne-oameni. Să fim OK cu deciziile nedrepte pe care le luăm sau cărora ne supunem. Să fim OK cu faptul că facem un rău ca să ne fie nouă bine. Să fim OK. Chiar dacă asta înseamnă să întoarcem privirea din fața unei nedreptăți strigătoare la cer.

Nu vă așteptați la un limbaj politically correct. N-o să aveți parte de așa ceva. E un dialog colorat, plin de arhaisme și pilde, mustind de prejudecăți pe care oamenii vremii - și nu numai ei - le priveau ca lege a firii. 

Există și o voce a rațiunii, a bunului simț: fiul zapciului, care, culmea, inițial pare un soi de Bulă trăitor în umbra și ambițiile tatălui.

Vocea omului a cărui soartă a fost pecetluită încă de la naștere, prin simplul fapt că e fiu de robi, e Carfin, jucat cu fiecare strop de sânge și cu fiecare respirație de Toma Cuzin. Cel care fuge de pe moșie de frica morții promise de boier. Care, într-un alt loc și, cu siguranță, într-un alt timp putea fi orice altceva. Dacă i s-ar fi permis să afle ce anume și-ar dori să fie. Altceva decât argatul îmbrăcat în zdrențe care îngrijește de cai. Altceva decât un obiect de inventar, de care te poți dispensa oricând.

„Cucoane, păi nu sunt și eu om?”. Nu vă zic la ce întrebare a venit răspunsul ăsta. Vă zic doar că, după mine, asta e cheia poveștii. E o poveste despre oameni. Despre felul în care suntem și despre felul în care uităm să fim.

Am zis că e povestea unui rob țigan? Nu. E povestea omului. Oricine ar fi el.

Aferim!

Când „mâine” nu mai vine

Suntem maeștri ai amânării. Amânăm discuții, întâlniri, plăți, bucurii și dureri. Oameni. Trăiri. Fericiri și suferințe. Amânăm totul pentru mâine.

Pentru unii dintre noi ăștia de azi, mâine nu există. Toți oamenii a căror viață e curmată brusc aveau o groază de lucruri de făcut mâine. Aveau de sărutat, de iubit, de plimbat. De mers într-o excursie, de citit o carte pe care nu apucaseră s-o termine. De sunat un prieten cu care nu vorbiseră de prea mult timp. De adoptat un câine. De zămislit un copil. De încercat o rețetă de prăjitură. De spălat mașina. De trăit.

Tess D'Urbervilles gândea că, an după an, trăim ziua în care vom muri. Nu știm care e aia, până când se întâmplă. Niciodată nu știm. Atunci, de ce să ne târâm, anesteziați, prin viață? Mereu proiectând un viitor pe care nu ne învrednicim niciodată sau prea rar să-l împlinim? De ce să nu trăim frumos ziua lui Tess?

De ce să nu trăim, înainte să murim?

Capcană pentru teroriști punct ro

Dacă tot prinseră la graniță doi moldoveni care cică erau simpatizanți ISIS, n-am putut să nu-mi imaginez situația „Conii teroriști față cu România”. Mai ales dacă vin cu mașina.

Intră în țară. Dau șpagă la vamă, ăla se face că nu vede Kalașnikoavele demontate de sub banchetă. Trec de punctul de control și li se termină brusc șoseaua. Nu în sensul că intră în porumb, ci în sensul că dau în gropi. OK, și de proști (cât de bou să fii să faci atentate în România când îl avem pe Dorel, d'oh), dar mai ales de lipsă autostrăzi.

După multe ore în care sunt gata să crape complet neonorabil, făcuți pilaf de vreun jmeker care depășește în curbă cu 200 la oră și vizibilitate zero pentru că ambii ochi și-o mână sunt în decolteul blondei din dreapta, teroriștii noștri, cei mai fraieri din Univers, ajung la București.

Se rătăcesc magistral, pentru că străzile sunt semnalizate mai mult nu, iar dacă urmezi indicațiile rutiere ai mari șanse să ajungi la Kandahar, nu la Piața Romană. Se cazează undeva, separat, fiecare la un hotel unde mocheta miroase a mucegai și femeile din lobby la fel. Nu, de femei nu se ating că trebuie să fie puri înainte să se sacrifice. Dreaq, doar îi așteaptă 70 de fecioare pe lumea ailaltă. (chiar, mereu m-am întrebat: pe lumea ailaltă se duce numai sufletul, cum ar veni, nu? Atunci ce să faci, verișoare, cu fecioarele alea? Să le povestești cum ai murit ca un bou și acu' te uiți la ele și te oftici? Mă rog...)

Revenim. Teroriștii noștri dorm, își montează armele, centurile cu TNT sau cu C4 sau ce petarde mai au ei în dotare. Se urcă în mașini, își pun hands free-ul și pornesc spre punctele unde trebuie să atace. Între timp, discută între ei, să se sincronizeze, că așa le-a explicat lor Ahmed, când i-a antrenat în tabăra aia din Arizona. Asta, pardon, din Alep.

- Khalid, unde ești, mă?

- Pe Ion Mihalache, tu-i maica mă-sii, cre' că e coadă până la Victoriei. Tu unde ești, Mohamed?

- Bă, ej prost? Io n-am ieșit din Berceni.

- Ai de plm.  Mustafa, tu ce zici, koae? Ajungi la locație?

- Ajung pă dreaq, Doamne iartă-mă, că am început să vorbesc ca necredincioșii. S-a stricat semaforul de la Izvor și stau pe pod ca bou'. Nu-i niciun milițian să dirijeze traficul, or fi toți în coloane oficiale, că ăștia nu mai știu să meargă altfel, nici la frizerie, nici la ministere.

- Băieți, cred că am făcut o eroare gravă de strategie. Am ales greșit ținta. Păi la americani și la francezi am intrat ca-n brânză, niciun obstacol, nimic... La ăștia trebuia să ne prindem de la început că e nasoală treaba. Toată șoseaua până în capitală cred că era plină de mine antipersonal, da din alea șmechere, de nu explodează da-ți bulesc mașina. Pe urmă, în momentul ăsta, cred că suntem prinși într-o cursă. N-ai cum să stai juma de oră la un semafor. N-ai cum. Nici la mine în Kabul n-am văzut așa ceva. Cred că o să vină ăștia să ne ia din mașini ca din oală. Așa că abandonați misiunea. Repet: abandonați misiunea. Planul a fost compromis. Ieșiți din mașini acum și cărați-vă acasă cu ia-mă, nene, că aici nu e combinație. Over and out.

Postare inspirată de bancul ăla vechi cu jurnalul unui terorist la București și de propria mea experiență (pașnică) de azi, din traficul bucureștean. 

Sociologie organizațională. Lecția 1: cum lucrăm cu oamenii

Oamenii muncesc. Ceea ce îi mână în luptă se numește motivație. Ea poate fi pozitivă sau negativă. Primară este motivația materială. Muncim ca să trăim, nu invers.

Lucrurile se schimbă puțin când e vorba de profesii care țin de vocație. Profesorii, actorii, preoții, jurnaliștii tind să le cam încurce pe cele două. Adică, în cazul lor, viața privată se împletește, cumva, cu cea profesională. Pentru că preceptele religioase ar trebui să guverneze viața preoților, de pildă. Sau pentru că actorii și jurnaliștii sunt recunoscuți de oameni pe stradă și pentru că, de cele mai multe ori, „își iau de lucru și acasă”. La aceștia din urmă, poate mai mult decât la alții, intervine și orgoliul. Într-o proporție deloc neglijabilă. E mișto să fii persoană publică, să te recunoască, la supermarket, casiera și să te întrebe despre nu știu ce film/emisiune/apariție publică etc. E mișto să vrea oamenii să facă poze cu tine pe stradă. Mă rog, nu și când ai fugit până la farmacia din colț ca să-ți iei Paracetamol, ai febră 40 și cearcăne până-n barbă. Dar... e mișto. Îți gâdilă orgoliul profesional și nu numai. 

Toți avem orgoliu. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar e acolo.

Ce trebuie să înțeleagă un lider de echipă e că lucrează cu personalități. Nu neapărat în sens public, ci mai ales în sens psihologic. Oamenii au experințe, trăiri și reacții diferite.

Cum se aplică asta în practică?

Simplu. Gândește-te la cel din fața ta ca la o ființă dotată cu inteligență, afecte și... hm, mă repet: orgoliu.

Vrei doar să execute un ordin? Spune-i „trebuie să faci asta pentru că așa vreau eu.” Vrei să fie productiv, eficient și loial? Spune-i „e minunat ce ai făcut până acum. Tocmai pentru că te apreciez, aș vrea să-ți încredințez sarcina X”. I se vor lumina ochii, o va lua ca pe o provocare și va fi cel puțin la fel de bun ca până atunci. Dacă aplici prima variantă, va executa. Și atât. Productivitatea s-ar putea să existe, dar îi vei pierde loialitatea și respectul. Vei fi șef. Nu vei fi lider.

Oamenii nu sunt cartofi, pe care să îi muți dintr-o ladă în alta. Cartofilor nu trebuie să le explici, nu trebuie să-i faci să se simtă bine, nu trebuie să le obții respectul. Oamenilor, însă, da.

Depinde ce vrei să fii. Cultivator de cartofi sau conducător de oameni. Alegerea e simplă.

Viaţa şi moartea prin gaura cheii

Tocmai mi-am dat seama: nu ospitalitatea este principala caracteristică a poporului român, aşa cum ne tot lăudăm în cărţile de istorie. Ci voyeurismul. O fi moştenire de la romanii cărora le plăcea să simtă mirosul maţelor proaspete de gladiator, împrăştiate în nisipul Collosseum-ului, şi care mergeau împreună la budele comune contruite de Vespasian.

Ne place să vedem cum se nasc, cum se iubesc, cum se bat, cum se împacă şi cum mor oamenii.

Vrem să vedem. Tot.

Să vedem testul de sarcină al Monicăi Columbeanu, cicatricile de la operaţiile estetice ale Biancăi Drăguşanu, chiloţii Oanei Zăvoranu şi fundul Cruduţei. Să vedem.

Dar, mai presus de orice, vrem să vedem mortul. Nu contează cine e. Sau dacă a fost cineva. Vrem să ne asigurăm că e mort. Că au început să se înfrupte viermii din el. Că are vată în nas şi bănuţi pe ochi. Că pute.

Suntem în stare să ne batem cu poliţia, cu paznicii cimitirului şi chiar cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Pentru că trebuie să-l vedem. Să-l atingem.

Fascinaţia pentru morbid nu se opreşte la pupatul moaştelor. Chiar, oare oamenii ăia care umplu de bale mătasea de pe rămăşiţele Sfintei Parascheva cum ar reacţiona dacă ai dezgropa un mort vechi de 20 de ani şi le-ai da un os să-l pupe? Presupun că, după ce ar vomita, te-ar lua la bătaie.

Dar, dacă turma vrea un mort, acel mort devine, brusc, valoros. Merită să te baţi, la propriu, ca să-l vezi. Să-l atingi. Şi, poate, să rupi o bucăţică din el. S-o ai ca amintire. Să o pui în vitrină şi să le spui vecinilor "Uite, vezi? Ăsta e degetul mic de la piciorul stâng al maestrului Sergiu Nicolaescu. Am apucat să i-l smulg înainte să-l incinereze nenorocita aia. Iar unghia asta dată cu ojă roşie e de la degetul mijlociu al Marioarei Murărescu. Acolo a fost mai uşor, că ne-au lăsat să ne apropiem şi nici n-au ars-o, ca păgânii. Uite, am şi certificat IML de când m-a bătut poliţia la înmormântarea Mărioarei Zăvoranu. A dreacu' zdreanţă, deloc nu ne-a lăsat în cimitir fie-sa. Un fir de păr n-am putut să iau şi io."

De fapt, s-ar putea nu doar voyeuri să fim. Ci şi necrofili. Şi, poate, atunci când nu ne vede nimeni, necrofagi.

Încep să am certitudinea că unii dintre semenii mei se hrănesc cu cadavre, atunci când CRED că nu-i vede nimeni.

Întuneric viu

Când eram mică, în noaptea de Înviere îmi plăcea să privesc de la geam oamenii care veneau cu lumină de la biserică. Știam că „nu e voie” să faci ce făceau ei. Poate că tocmai asta mi se părea extraordinar. Faptul că făceau asta, deși era interzis, și că o făceau cu o îndârjire minunată. Mă fascina felul în care apărau flacăra fragilă a lumânării. O protejau cu palma de vânt și, poate, de priviri dezaprobatoare. Mai târziu, când am crescut, vedeam râul acela de lumină ca pe o rezistență mută împotriva răului. O rezistență mută, dar încăpățânată. Hotărâtă. Și luminoasă, mai ales luminoasă.

Nu-mi place să merg la biserică. Nu la slujbe. Merg atunci când am ceva de vorbit cu Dumnezeu, în cadru „oficial”, la El în birou. Când biroul e gol, desigur.

Cu o excepție: noaptea de Înviere. Atunci merg, fără greș. Atunci chiar simt nevoia să fiu cu oameni. Să cânt „Hristos a Înviat”, să primesc lumină și s-o dau mai departe. Ca pe o taină. Ca pe un consemn. Iar drumul spre casă, cu fețele celor de lângă mine, luminate de flăcările lumânărilor pe care le țin în căușul palmelor, îmi amintește cumva de drumurile primilor creștini.

Îmi place că lumina însuflețește întunericul. Nu-l învinge, asta nu. Dar îl îmblânzește. Îl face prietenos. Și viu.

Îmi place să fac parte din râul de lumină. Mă face să simt că și eu pot îmblânzi întunericul. Nu vreau să-l înving, și el e bucată din mine. Dar îl vreau mai blând, ca să putem conviețui în pace.

În fond, nici Iisus n-a învins moartea. A călcat pe ea ca pe o treaptă. Oare nu cântăm, de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”?

Și întunericul poate fi o treaptă. Mai abruptă sau mai comodă. Dar e o treaptă spre lumină.

Hristos a înviat! Și eu.

Un sicriu măsura XS

Asta e ținta oricărui anorexic care se respectă. De fapt, ăsta este răspunsul „oficial” în fața oricărui om în firea lui care încearcă să-i explice anorexicului că nu e chiar bine să mănânce doar o dată la două zile, și atunci o foaie de salată verde împărțită în trei mese.

- O să mori!

- Da, dar când o să se întâmple asta, o să mă puneți într-un sicriu mărimea zero!

Mda.

Oamenii din jur, familia, prietenii, te privesc așa cum privești un bolnav suferind de o maladie incurabilă cum se stinge pe picioare. Nimeni nu pricepe ce ți s-a întâmplat, când ți-a devenit mâncarea cel mai de temut dușman. Nici măcar tu.

Știi doar că te uiți în oglindă și, în loc să vezi o mână de oase pe care abia îți mai stă pielea, remarci că „mai ai de unde să dai jos”.

Începi să suferi de palpitații, iar mușchii tăi au spasme incontrolabile. Știați că anorexicii nu mor, de fapt, de foame? Le cedează inima.

Dar nu e atât de simplu să ajungi acolo.

Mai întâi începe să ți se usuce pielea pentru că, nu-i așa, grăsimile sunt moartea. Dacă, din când în când, mai mănânci ceva, acel ceva trebuie să fie complet degresat.

Apoi începe să-ți cadă părul.

Mai târziu, dacă ești femeie, ți se oprește menstruația. Organismul tău își spune „dacă proasta n-are ce mânca așa, singură, la ce bun să mai trântească și-un plod?” (da, Olivia Steer, menstruația ARE legătură cu fertilitatea.)

Faptul că te simți tot timpul slăbit e deja banal.

Îți apar vânătăi și bătături pe fund  pe locul unde înainte aveai fundul, pentru că, practic, te așezi direct pe oase.

În cazurile fericite - așa cum a fost al meu - anorexicul își abandonează țelul nobil de a deveni mumie încă din timpul vieții și reîncepe, treptat, să mănânce și altceva decât scaieți și Cola Light. La început vomită fiecare îmbucătură. Pana mea, stomacul ăla a ajuns și el să creadă că mâncarea e cea mai nașpa chestie de pe fața pământului. Pas cu pas, redevii un om normal. Mănânci oarecum sănătos, faci mișcare cât să te simți bine în pielea ta. Bine, dar nu relaxat. Pentru că imaginea de sine ți-a fost afectată iremediabil.

Dacă vreți, anorexicul e ca un soi de alcoolic. Îi trebuie doar o picătură ca să recadă. Să reînceapă să-și măsoare șunci (imaginare sau nu), să se cântărească obsesiv, de 7 ori pe zi și să cocheteze cu ideea de înfometare.

Nu este o apologie a corpului deformat de grăsime. Ci o mărturie a unei foste anorexice care a reușit să revină dintre mumiile vii.

Acum nu îmi mai doresc un sicriu mărimea zero. Vreau o viață King Size.

Viața după un alt fel de moarte

De ce simți mai mult și mai intens după ce te hotărăști să nu mai simți?

Cred că e ca atunci când te julești, de prea multe ori, în același genunchi. Te împiedici și cazi, mereu în aceeași lovitură. Nici nu apucă să se cicatrizeze. În fine, te hotărăști să pășești cu atenție, să nu te mai arunci ca berbecul, să te uiți bine pe unde mergi.

Rana începe să se vindece. O îngrijești, o pansezi, o dai cu creme, îi verifici evoluția, torni iod ca să fii sigur că se închide perfect și că nu rămâne niciun germene care, la o adică, să îți stârnească din nou durere. Să nu mai sângerezi. Să nu mai suferi. Rana ta, veche de-acum, prinde crustă groasă, prin care nu mai simți nimic. E bine.

Vine, însă, cineva, care întâi atinge delicat cicatricea. Ca o mângâiere. Parcă o percepi, dar continui să te întrebi dacă nu cumva e doar o părere. Ca sindromul membrelor-fantomă al celor cu brațe sau picioare amputate. Nu, tu nu ai cum să simți, nu ai cum să mai simți. Locul ăla unde te-ai rănit de atâtea ori și-a pierdut orice sensibilitate.

Chiar atunci, aceeași mână care abia te-a atins smulge crusta. Ca orice crustă care se respectă, și aia de pe inimă ia cu ea bucăți de țesut viu. Care pulsează. Care sângerează. Și reîncepi să simți. Tot. Chiar lucruri pe care nu ai știut niciodată că le poți simți. Te trezești gândind lucruri pe care nu credeai că mintea ta le poate naște. Nu te recunoști. Dar îți place.

Pentru că, după ce te-ai hotărât să mori și ai crezut că ai reușit, constați că ești mai viu ca oricând.

Nunta Slută XIII. Altă hoață

Pâmpa se uita la sătenii adunați pe ulița mare și nu-i venea să creadă: chiar nimeni, dar nimeni din sat nu încerca să gonească potera venită s-o ia? Ochii începură să-i joace în lacrimi, însă alungă repede umbra de slăbiciune și își puse pe chip un zâmbet sfidător.

- Ascultați-mă, că veți plânge amarnic dacă nu vă încredeți în vorbele mele. Voi vă fereați de Meruna, îi spuneați Șpioanca pe la colțuri. Da' la văr'su nu vă gândiți, ai? La Florică Colduc? Păi Meruna e o dulce pruncă pe lângă ăla, oameni buni! Alde Colduc face și desface totul în satu' ăsta. L-am prins eu trăgând cu urechea pe la ușile voastre. Iar pe pămpălăul ăla de bărbată-meu îl chema mereu la el să pună țara la cale, ba chiar l-a pus să-i ducă plocon lu' Ghiță din capu' satului o poală de bani. Ziceți de mine c-am furat, că mi-am oprit tain la tot ce mișca în sat? Da' câți dintre voi nu trăiți din bani de furăciune, hă? Nu i-oți fi furat voi, da' ăla care vi-i dă credeți că i-a găsit pe stradă?

Întâi, sătenii o priviră cu ochii mari - asta chiar grăiește așa, fără opreliști, despre Florică Colduc? O ști ea ceva, de n-are teamă. Apoi, văzând privirile poterașilor ațintite asupra lor, unul câte unul începură să facă pași în spate.

Traian, marinarul, se uita de după gardul livezii. Se ținea departe de Buldoaga, de Peseda, dar mai ales de Pâmpa. Femeia îl căuta din ochi, trăgând nădejde că măcar acum, când o vede încolțită, va veni să o scoată din bucluc.

Unde ești, măi, omule? Am ajuns să mă urască tot satul pentru iubirea ce ți-am purtat-o și, ca o proastă, încă ți-o port. Unde ești? Că tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru noi. Și pentru că tu mi-ai jurat că, orice ar fi, o să-mi ții spatele. Unde ești, Traiane? (...)

Păcat. Păcat?

Judecă-mă. Judecă-mă și condamnă-mă, dacă asta te face să te simți fără de prihană.

Sfântule.

Vezi să nu-ți cadă aureola peste ochi. Ridic-o puțin. Așa. Ca să mă vezi mai bine când mă privești acuzator. Revoltă-te. Strigă. Strigă-mi în față. Uită-te la mine. Uită-te sfidător. Zâmbește în colțul gurii. Zâmbește-mi cu dispreț.

Perfect.

Acum privește-te pe tine. Privește în tine. Ce vezi? Nu, nu arunca piatra. Mai ține-o puțin. Strânge-o. Încălzește-o. Mângâi-o. Acum las-o jos. Nu de alta, dar dacă e să lovească în păcătos, amândoi devenim ținte.

Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza

Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.

Sferele puțin ciobite se potrivesc cel mai bine. La infinit.

data3.whicdn.com

Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Dacă am fi perfecți, am trăi suspendați în spațiu, ca niște sfere imponderabile, autosuficiente și intangibile. Slavă Domnului că nu suntem perfecți. Altfel, nu ne-am mai putea îmbina decât prin coliziune. Și nici așa nu am ști dacă rezultatul nu ar fi, cumva, distrugerea amândurora.

Da, îmbinarea imperfecțiunilor noastre presupune și șlefuirea unor asperități înnăscute sau dobândite. Or, când unealta cu care îl șlefuiești pe celălalt ești chiar tu, lași acolo o parte din tine. Puțin câte puțin, eu devin tu. Tu devii eu. La un moment dat, uitându-ne unul la celălalt, o să ni se pară că privim în oglindă. Abia atunci ne vom vedea perfecți. Și imponderabili. Și intangibili. Dar niciodată autosuficienți, ci reciproc suficienți. Oricât ar dura Infinitul.

Să trăiești!

Pare o urare anostă, simplistă, desuetă și încă în câteva feluri care nu-mi vin acum în minte. Și totuși, cred că asta e cea mai importantă chestie pe care o poți face: să trăiești. Atenție, să trăiești, nu să exiști.

ecstazy93.deviantart.com

Nu demult, am văzut o emisiune despre morți stupide. Cea mai cea mi s-a părut o tipă din New York care a murit în patul ei. Dintr-un apartament de la etajul 6. Lovită în cap de o bucată de asfalt. Rezultată din explozia unei țevi de apă caldă. Din subteran. Din stradă. Deci cum?

Zici că ai grijă de tine, că trăiești atât de sănătos încât o să prinzi suta de ani.

Așa că amâni gesturi, înghiți cuvinte, reprogramezi fericirea și... BUM! Un Dorel made in USA uită să golească o țeavă. Te trezești nas în nas cu Sfântul Petru. Nu, nu poți să reconfigurezi traseul. Ce să vezi, e fundătură și GPS-ul n-are semnal pe malul celălalt al Styx-ului.

Așa că trăiește, omule! Bucură-te de fiecare moment în care îți bate inima, nu mai transforma în tragedii nimicurile. Toate, dar toate sunt nimicuri dacă le compari cu Nimicul cel mare.

Cum să nu-ți bați cuie în talpă. Lesson 1

Cea mai sigură metodă de a-ți introduce un cui - a se citi piron - în partea cea mai moale a tălpii este grija permanentă de a nu-i supăra pe ceilalți. Fiecare ocazie când îți vei stăpâni un gest, o vorbă, o privire doar pentru că anticipezi o anumită reacție din partea celorlalți va echivala cu încă o lovitură zdravănă de baros peste floarea cuiului.

În ritmul ăsta, vei ajunge să-ți creezi, cu talent, încălțări de fachir. Vei merge prin viață pe vârfuri, cu dureri atât de mari la fiecare pas, încât nu vei mai putea fi atent la nimic altceva, decât la propria suferință autoindusă.

Nu fi fraier! Ia un patent și scoate-ți cuiele, unul câte unul. Doare rău operațiunea, dar merită. S-ar putea să ai surpriza de a-ți fi bătut piroanele alea degeaba. Poate că gestul, vorba sau privirea pe care ai ales să le ții pentru tine nici nu ar fi provocat supărare. Poate că era totul în mintea ta. Poate că îi crezi pe ceilalți mai sensibili decât sunt. Poate că și ei pășesc pe cuie și sunt învățați cu durerea.

Sau... poate că, pur și simplu, n-au avut patent.