Mea culpa

Ieri am scris un text şi acum realizez că m-am aflat într-o gravă eroare, încă de la titlu. România nu şi-a pierdut uzul raţiunii, ci bunul simţ. Şi umanitatea. Am tot sperat că există doar câteva cazuri izolate, dar constat că boala se întinde mai ceva ca ciuma.

Astăzi, Adrian Năstase a fost condamnat definitiv la 2 ani de închisoare cu executare. Când s-a văzut cu poliţiştii în casă şi cu mandatul de arestare sub ochi, fostul premier, "cel mai arogant politician român" a realizat că e GAME OVER pentru el. Din toate punctele de vedere. Putea merge la puşcărie, ca orice muritor de rând? Nu. Era sub orgoliul lui. Aşa că a vrut să se sinucidă, cum altfel - doar e vânător- împuşcându-se. Nu i-a ieşit figura, pentru că poliţiştii s-au prins că ceva e dubios - mă mir - şi i-au dat peste mână. Aşa că, în loc să se nimerească în cap sau în piept, cum o fi avut intenţia, a reuşit doar să-şi facă o găurică în gât.

M-am îngreţoşat şi revoltat când am citit pe internet comentariile - cele mai multe, băşcălioase - ale oamenilor. În primul rând, o tentativă de suicid făcută doar ca să atragi atenţia sau de amorul artei nu se face cu armă de foc. Sinucigaşii demonstrativi folosesc îndeobşte pastile. Pentru că, aşa, ştiu din start că au toate şansele să fie salvaţi. Lavaj gastric etc şi eşti ca nou. După ce îţi zbori creierii (sau măcar încerci să o faci) e mai greu să te adune cineva cu pipeta şi să te facă la loc. Am citit aberaţii de genul "de ce nu era intubat?" Cam cum poţi intuba pe cineva care are plagă împuşcată în gât? Cei care pun astfel de întrebări ştiu măcar că tubul ăla se bagă în gât şi nu în alte orificii? Perfuzii avea, mască de oxigen nu. Dar medicii de pe Ambulanţă au fost cei care au luat deciziile. În fond, când vedeţi că vine Salvarea la un accident de pe stradă ce faceţi, voi ăştia deştepţi care puneţi întrebări "de specialitate"? Vă duceţi să le daţi doctorilor peste degete că nu fac cum aţi văzut voi în serialul Spitalul de Urgenţă?

În plus, nu pot să nu mă întreb unde e toată caterinca, mânia proletară, unde sunt scuipăturile în ochi când e vorba de alţii? Toată lumea era extaziată azi de victoria justiţiei împotriva... nu ştiu exact cui. În iureşul de telefoane din Breaking News-ul de astăzi, cineva - poate CTP -  a spus că e o victorie împotriva sistemului. OK. Până la urmă, ce s-a întâmplat? Un om a fost condamnat pe baza unor declaraţii (970 de martori ai acuzării versus 5 ai apărării, atâţia au acceptat magistraţii) şi a unor dovezi circumstanţiale. Deci, dovezile circumstanţiale sunt acceptate în instanţă. Atunci, de ce ne concentrăm ca berbecul pe o singură persoană, în loc să vânăm - doamna Kovesi, auziţi? - şi alţi băieţi sau fete despre care toată lumea ştie, dar nimeni nu spune? Sau sanctităţile lor sunt inviolabile? În cazul lor trebuie dovezi concrete, ca în reclama cu rahatul de căţel de la Pedigree?

Talgerele Justiţiei nu ar trebui să însemne dublă măsură, ci echitate. Dar, probabil că într-o ţară nesimţită, nici egalitatea în faţa legii nu mai e ce era odată.

Pierdut uzul raţiunii. Îl declar nul. Semnat: România

În ultima săptămână, am tot auzit chestii care mi-au zgâriat cortex-ul, atât cât a mai rămas din el după ani de "branconieri", "succesuri", "păsărici" şi alte "ţigănci împuţite".

• Sorina Plăcintă: "nu noi am ieşit din partid, partidul a ieşit din noi". No comment.

• Nuţica Udrea: "Nu am luat acasă banii de la Ministerul Dezvoltării. Fiecare dintre dumneavoastră care sunteţi aici ştiţi unde s-au dus banii". 'Ai zău? Ia zi păpuşă, unde s-au dus? Că eu nu eram acolo...

• Ponta a trecut ICR din subordinea Preşedinţiei, în a Senatului, ca să-l depolitizeze. Institutul, nu Senatul. Cum pana mea să depolitizezi ceva, trecându-l din subordinea unei instituţii apolitice (preşedinţia, în scripte, e apolitică. Practic, nu), în subordinea uneia care e, by default, politică?!

• Oamenii au înţeles să protesteze faţă de o decizie aiuristică purtând papioane, într-o imitaţie ridicolă a unui personaj şi mai ridicol.

• Preşedintele şi premierul îşi încordează muşchii, fiecare la palatul din dotare, despre reprezentarea europeană a ţării. Cred cu tărie că ar fi mult mai bine ca amândoi să-şi încordeze creierul şi să-şi împartă, Doamne, iartă-mă, responsabilităţile, în mod eficient.

• Ponta e acuzat de plagiat. În condiţiile în care a menţionat în bibliografie lucrările consultate şi/sau citate. Dacă omul ar fi susţinut că mintea lui a fost singură responsabilă pentru cele 'şpe mii de pagini de teză de doctorat, da, era plagiat. Dar aşa? Dacă cel "plagiat" nu se autosesizează, ba mai mult, îi scrie "o prefaţă binevoitoare"- Frankfurter Allgemeine Zeitung dixit -  lucrării în cauză, unde este culpa? Mă gândesc că orice om cu creier în cap ar refuza să prefaţeze o lucrare pe care o ştie copiată din scrierile proprii, nu?

• Preşedintele României îi spune vicepreşedintelui Băncii Mondiale că, din păcate, nu are la Palatul Victoria "guvernul lui". Cum aşa? Da' pe Boc îl scosese din buzunarul de la spate, după ce stătuse aşezat? Pe "ungureni" i-a extras, pe bază de iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, din vreun joben? Eu ştiam că Executivul, la noi acilişea pe malu' Dâmboviţei, se cheamă Guvernul României. Nu al lui Băsescu, după cum nu s-a numit nici Guvernul lui Iliescu sau Guvernul lui Constantinescu.

• Şi, pour la bonne bouche, una mai vechiuţă dar nu mai puţin savuroasă: alegerile locale. În nu ştiu ce sat, a ieşit consilier un mort. Omul murise demult, nu în timpul alegerilor, dar sătenii l-au votat "că era om bun şi nouă ne-a plăcut de el". Cu siguranţă îl vor avea primar pe lumea ailaltă.

Propun ca, la intrarea în România, vameşii să vândă bilete şi vată de zahăr. Ţara noastră e un bâlci de 237.500 de kilometri pătraţi.

New No.1 Hit

Puneţi voi textul peste muzică. Prietenii ştiu de ce ;)

Eu nu mai mănânc

Eu nu mai mănânc

Decât dacă iau DDA

Şi cum contu-i blocat e vai şi-amar de pielea mea

Beau în cinstea fiscului că sunt băieţi beton

Doar apă de la robinet că nu mai am niciun RON.

"Colaborez" la muncă toată ziua

Dar când e vorba de lovele toată lumea zice "piua"

Dimineaţa beau cafeaua şi bag cardu-n bancomat

Văd că soldul e spre zero şi mă simt ca un rahat.

Fraţii mei, montaj, platou şi-editorial,

Salarii mari sau mici cu toţii suntem în canal.

Tacâmul jos now, cureaua o s-o mai strâng,

Nu de alta dar eu... vara nu mai mănânc

Eu nu mai mănânc,

Nu, nici gând

Nu mănânc,

Nu mănânc

Ziua ratei mă prinde fără nicio merinde

Pentru că... nu mai mănânc.

Şi jur c-aş merge la Carrefour

Dar azi  nu pot decât să fur

Dar spune-mi pe cine să-njur

Când am în spate-o gaşcă-ntreagă care strigă: vom fi şnur!

Pentru azi.

Când suntem mici, avem convingerea că toate lucrurile minunate din viaţă la care nu avem acces ţin strict de vârstă. Că, imediat ce vom deveni "oameni mari", ni se vor deschide porţile Raiului şi vom scăpa de "nu ai voie", "vezi să nu cumva să", "dacă [...] o să [...]". Total greşit! Abia când devenim adulţi (măcar în acte), interdicţiile se amplifică, se multiplică şi încep să ne conducă viaţa. Mai mult: nu mai sunt interdicţii impuse din afară, ci crescute în interiorul nostru. Nu ne temem că nu mai avem voie să ieşim la joacă, să mâncăm ciocolată sau să plecăm în nu ştiu ce excursie; ne temem, în schimb, să ne stricăm o relaţie, să avem datorii la bancă sau să ne pierdem jobul. Ştiţi ceva? De fapt, toate lucrurile minunate în viaţă chiar ţin de vârstă. Şi le avem, pe toate, în copilărie. Doar că nu avem şi minte să ne dăm seama de asta. Unii dintre noi, cei cu adevărat fericiţi, reuşesc să fenteze procesul de maturizare şi să îşi păstreze capacitatea de a se bucura, copilăreşte, de lucruri simple, să respecte regulile jocului cu aceeaşi seriozitate cu care le respectau atunci când jucau "leapşa", să râdă sau să plângă dacă asta le vine să facă, să îşi aleagă prietenii după afinităţi şi nu după poziţia socială... Ei sunt cei care, asemeni gemenilor din Mary Poppins, înţeleg graiul porumbeilor, al îngerilor şi al căţeilor. Din păcate, gemenii din poveste, în momentul în care învaţă să vorbească, nu mai înţeleg decât graiul oamenilor. Şi, de fapt, nici pe acela cum trebuie. Oare despre asta să fie vorba? Când creştem, nu mai ştim să ascultăm? Nu mai ştim să înţelegem? Poate. Eu zic că merge să ne prefacem, doar, că suntem adulţi. Dacă ne iese, la mulţi ani pentru azi! Copiiilor mici şi copiilor mari sub acoperire!