Bona filipineză

Dacă n-o ai, eşti de rahat. Eşti nimeni pe stradă, vorba lui Badea. Nu exişti. Partea nasoală e că bona filipineză a devenit un accesoriu, ca o poşetă LV sau ca un chihuahua care îşi iţeşte căpşorul din vreo geantă Burberry. Partea şi mai nasoală e că fetele astea, multe dintre ele cu o educaţie şi o inteligenţă mult superioare angajatorilor, au ajuns să fie tratate ca nişte accesorii. Azi, la o terasă din Herăstrău, mă uitam, oscilând între greaţă şi furie, la două pisi dintre care una avusese grijă să şi procreeze ca să nu se piardă gena ţopeniei. "Doamnele" stăteau la masă cu progenitura. Bona, filipineză desigur, se aşezase cuminte la masa alăturată. Avea grijă să nu le privească, să nu zică "doamnele" că se uită în gura lor. Evident, nu i s-a oferit nici măcar un pahar cu apă. A primit, în schimb, sarcina de a plimba şi copilul unei a treia ţumpi care aterizase la masa celor două. "Iu chen gău... ăraund... end... ăăăă..." a zis într-o engleză stâlcită a treia ţumpi. "Yes, I understand", a răspuns, cu un accent aproape perfect, bona. A plimbat plodul nr.2. A revenit. Nici "mulţumesc", nici... Şi-a reluat locul la masa de lângă "doamne". Tot nimic. Am vrut să mă duc să-i ofer o limonadă. Limonadă, nu altceva, pentru că fix asta beau cele trei mimoze. Ar fi fost un statement, "nu o mai trataţi de sclavă, e egala voastră, ba chiar cu nişte capete peste voi, ţoape ajunse ce sunteţi". Nu am făcut-o. Pentru că m-am temut că o să se uite la mine, la limonadă, o să se simtă jignită şi o să refuze. Cu aceeaşi demnitate cu care le suporta pe muierile alea trei şi plozii lor răzgâiaţi. Micuţa filipineză din Herăstrău mi-a adus aminte de tabloul meu preferat al lui Degas: Absintul. E atâta tristeţe, atâta singurătate în privirea femeii din tablou, încât aproape că simţi toată amărăciunea vieţii ei, strânsã în gustul absintului verzui pe care îl are în faţă. Îţi vine să întinzi palma să o mângâi. Şi te opreşti la jumătatea gestului, de teamă să nu îţi dea peste mână. Pe oamenii demni, mila îi jigneşte.