Teatru de păpuși.
Teatru pentru copii.
Teatru clasic.
Teatru modern.
Teatru absurd.
Teatru închis.
E cronologia prezenței teatrului în viața mea.
A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.
Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.
Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.
Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.
Nimic.
Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.
La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.