Nunta Slută X. Cununia

indiscret.ro

Buldoaga plângea încet, pe tăcute, și își ștergea lacrimile cu vălul de borangic. Cu mâna cealaltă strângea și netezea spasmodic poalele rochiei de mireasă.

Lângă ea, privind-o chiorâș, era mătușa Mona, zisă a lu' Cațavei. O acritură de femeie, cu buze subțiri, care nu se despărțeau a râs decât după ce pupau paharul de țuică.

- Degeaba plângi acu', Buldoago. Ascultă la mine, că-s femeie bătrână și-ți vreau binele. Ți s-a urât să fii singură? Pricep. Da cine zice fă că tre' să te măriți cu Penel? Parcă nu puteți să vă țineți numa' așa, fără acte? Ce, te mai iei acuma după gura satului? După ce te-a tăvălit Traian în văzul lumii, nici nu mai are rost să te gândești la asta.

Buldoaga deschise gura să răspundă, dar cuvintele îi fură astupate de un hohot de plâns.

- Vorbește, fă, zi ceva, nu mai plânge așa ca proasta, spuse Mona lu' Cațavei, pe glas ridicat.

Începuse să-și piardă răbdarea. Fata asta netoată chiar nu pricepea că, dacă se mărită cu Penel, ia doar un mort de foame a cărui singură avere era că s-a născut în familie bună? (...)

Nunta Slută IX. Secretul

www.brianshore.co.uk

Buldoaga auzi poarta scârțâind și ieși zorită din bucătărie, ștergându-și mâinile ude pe un prosop curat, să-l întâmpine pe Penel. Se opri în prag ca trăsnită și lăsă ștergarul să-i alunece pe jos. Cel care închidea tacticos poarta era Traian.

Bărbatul puse zăvorul și se întoarse spre ea, rânjind.

- Ce mai faci, Buldoago?

Femeia strânse pumnii și fălcile și îl privi cu ochi în care surpriza era alungată de mânie.

- Ce mai vrei de la mine, Traiane?

Nu-și mai vorbiseră de când marinarul, țanțoș în fața perdelei din camera bună, îi spusese adio. Se despărțise de ea din vorbe, ca arabii. Încaltea, ăia spun de trei ori „mă despart de tine”, ca să fie clar. El spusese o singură dată. Dar nu încăpuse îndoială. După ce îi făcuse și semn cu mâna, Traian îi plecase din casă  - și din suflet - și se luase cu otreapa aia de Pâmpa. Și acum? Acum ce căuta în bătătura ei?

- Ce vrei? întrebă ea din nou.

Fără să răspundă, bărbatul porni agale spre șopron. Buldoaga puse mâna pe reteveiul cu care alunga câinii din poiata de orătănii și se luă după el.

- Fă, nu sări la bătaie, că te las lată aci, îi aruncă el peste umăr.

Descumpănită, femeia se opri preț de câteva clipe și privi bucata de lemn pe care o ținea în mână. De unde știe mereu ce fac? Nici n-a întors capul să se uite și știe. Mereu a fost așa. (...)

Cât face un mort?

Nu te interesează, pentru că nu ţi se întâmplă ţie. Nici alor tăi. Vezi o ştire la televizor, poate că zici "vai, oribil!", după care dai pe Discovery. Sau pe Eurosport. Sau îl dai dracului de televizor, că şi aşa numai nenoriciri arată, şi ieşi la o bere. Dacă vezi ştirea pe facebook, poate laşi un comment feelingos, dai un share sau nu faci nici una, nici alta, dai scroll down şi cauţi un citat cool de pe eCards.

E o singură problemă: morţii despre care afli din spaţiul virtual nu sunt virtuali. Cu toţii erau oameni ca tine, care verificau facebook-ul de pe telefon dimineaţa imediat ce opreau alarma, cărora le plăcea o anumită aromă de îngheţată, care îşi plimbau câinele când veneau de la serviciu, se bucurau pentru reuşitele copiilor şi se enervau în trafic.

Am văzut oameni care spun că morţii din Gaza sunt mai importanţi decât ăia din avion. Sau invers.

În ce se măsoară importanţa unui mort? Există o scală? Un mercurial al morţilor? Cum trebuie să moară cineva ca să fie considerat un mort valoros? Dacă mori acasă, în patul tău, eşti de rahat? Sau dacă mori în drum spre destinaţia ta de vacanţă? Dacă te calcă un prost pe trecerea de pietoni parcă mai câştigi puncte, hm?

Cred că suntem pe cale să devenim iremediabil androizi. În Ucraina, în Gaza, pe străzile americane comtrolate de gangsteri, în America latină a dealerilor de droguri, în Coreea de Nord, pe DN 53 mor OAMENI. Chestiile alea care eraţi şi voi înainte de a deveni evaluatori de morţi.

Nunta Slută VIII. Pregătiri

www.sibiu-turism.ro

Nouă zile. Atât. Peste nouă zile, Buldoaga avea să devină femeia lui Penel şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, nu doar în sinea ei.

Zâmbind gândului, femeia deschise lada de zestre. Era acolo bogăţie de cămăşi din pânză topită, pe care le croise şi le brodase cu mâna ei, încă de când era fată tânără. Sub ele, aşternuturi din ţesătură albă ca spuma laptelui, împăturite cu grijă şi aerisite mereu, ca să nu se îngălbenească pe la cusături. Peste toate, trona ea. Rochia de mireasă pe care Buldoaga o cususe cu mărgele şi fir de mătase în nopţile fără somn în care aştepta ca Penel s-o ceară şi să facă nuntă. Erau ani de-atunci. N-o ceruse. Stătuseră împreună aşa, necununaţi. Penel îi zicea nevastă, dar nu trecuseră pe la biserică. Pentru el, ea fusese femeia lui Traian şi aşa rămăsese. Chiar şi când se iubeau, Penel se întreba dacă, în timp ce îl mângâie pe el, femeia nu cumva se gândeşte la celălalt. De asta o şi lăsase. Mai târziu o lăsase şi Traian. (...)

Nunta Slută VII. Învoiala

minihobbyblog.files.wordpress.com

Buldoaga deretica prin curte şi îngâna un cântecel. Era veselă. Şi fericită. Una nu se trăgea din cealaltă, ci mai degrabă mergeau alături.

Veselia îi fusese pricinuită de vestea că Peseda se făcuse de râs în faţa lui Traian, marinarul. Femeia se preumbla prin sat împreună cu o prietenă venită de prin străinătăţuri, unde fusese la şcoli înalte. Una, Ionica lu' Petre. Fată isteaţă, nu-i vorbă, dar cam slabă de înger. Traian mergea pe uliţă şi număra nişte bani. Când a văzut femeile cu coada ochiului, cum toată lumea din sat vorbea de străina şcolită, marinarul s-a gândit să-şi râdă de ea. 

- Ziua bună şi bine ai venit pe la noi prin sat, i-a zis, cu prefăcută voioşie. Bag samă că tu trebuie să fii fomeia aia isteaţă de care vorbeşte tot satul.

 

Ionica lu' Petre s-a îmbujorat şi a coborât ochii în colbul fierbinte al drumului. Peseda îl privea deja chiorâş, că ştia ce-i poate pielea marinarului.

- Nu mă ajuţi şi pe mine, care n-am atâta şcoală, să socotesc bănuţii ăştia? Că de trei ori m-am încurcat şi am luat-o de la cap.
(...)

Nunta Slută VI. Divorţul

sursa foto: dibavictoria.files.wordpress.com

Buldoaga stătea la masa din curte, unde se prăbuşise cu hârtia în mână. Pe faţa albită dintr-odată, lacrimile îi curgeau şiroi şi se adunau în josul peticului roz, acolo unde erau iscălitura lui Penel şi a Pesedei. Deasupra scria Certificat de Căsătorie.

Penel deja o respecta pe Buldoaga ca pe o nevastă, deşi nu erau încă luaţi cu acte: mânca la ea, îi aducea rufe la spălat şi o şi pocnise de vreo două ori. Să simtă că-i femeia lui, ce dracu'! Ultima dată, îi lăsase o pereche de pantaloni cu care fusese la prăşit, în porumbul lui Traian. Când a vrut Buldoaga să-i întoarcă pe dos şi să-i arunce în copaia cu leşie, hârtia roz, zdrenţuită pe margini, căzuse dintr-un buzunar. Inima începuse să-i bată mai repede - mi-o fi scris mie Penel vreun răvaş? Ce băiat bun e... Mai mă bate, na, ca omu', da-şi cere şi iertare, se gândise femeia. Când colo, era certificatul de căsătorie cu Peseda. Adică Penel umblă cu ceferticatu' la el? O mai iubeşte pe aia? 

 Aşa o găsise Penel când îi intrase în bătătură.

 - Ce faci fă acolo? Stai, hă? Sta-ţi-ar norocu', zise el, glumeţ. (...)

Oameni

Există oameni care nu îți datorează nimic, ba dimpotrivă. Sunt oameni cărora, mai degrabă, tu le datorezi bună parte din ce ai devenit. Pentru că, la un moment dat, oamenii ăia au avut nebunia sau cumințenia de a te lua de pe potecuța pe care credeai că mergi bine și de a te pune pe drumul care trebuia să fie al tău.

Oameni care te-au văzut așa cum trebuia să fii, oameni care te-au lăsat să te răzvrătești, să te întorci, te-au ascultat, te-au crezut și au crezut. În tine. Atunci când nici tu nu știai că ai de ce să crezi.

Oameni care au făcut toate astea fără vreo intenție absconsă, fără să-ți ceară altceva decât să fii cea mai bună versiune a ta.

Oameni care, pe lângă încredere, ți-au dat și respect.

Oameni care, atunci când îți aud vocea pentru prima dată după ani de zile te întreabă cu ce pot să te ajut? imediat după bună ziua.

Oameni despre care știi că vor face tot ce le stă în putință pentru ca tu să fii, în continuare, cea mai bună versiune a ta.

Există Oameni. Le mulțumesc pentru asta.

Nunta slută V. Pâmpa

Târnosită de Meruna, Pâmpa a fugit în liniştea casei ei, să-şi ascundă ruşinea. Când s-a văzut în ciobul de oglindă de lângă uşă, a podidit-o plânsul şi mai abitir. Şi-a trecut mâna prin părul ciufulit şi a rămas cu câteva fire între degete. Cosiţele ei blonde care îi luaseră minţile lui Traian, marinarul ei iubit, erau acum distruse. Se înfipsese turbata aia de Meruna în ele, de numa-numa'. Hainele, hăinuţele ei la care ţinea ca la ochii din cap erau sfâşiate şi murdare. Încet, pe măsură ce îşi privea în oglindă faţa de nerecunoscut, Pâmpa simţea cum cresc în ea o dârzenie şi o hotărâre pe care nu le mai simţise decât atunci când se proţăpise în faţa vitrinei unui magazin de la oraş, îşi smulsese mâna dintr-a lui Traian şi îi spusese: "dacă nu-mi cumperi geanta asta cu catarame mari şi aurii, să uiţi de mine! Nu te mai cunosc". Traian o înjurase gros, apoi intrase în magazin şi îi cumpărase geanta. Apoi i-o trântise în braţe, cu un amestec de triumf şi dispreţ. "Na, fă, fi-ţi-ar boarfele ale dreacu'! Parcă la mă-ta la Pleşcoi numa' cu genţi de-astea te preumblai, nu cu traistă de cârpe!"

Lui Traian trebuia să-i mulţumească pentru tot ce avea şi pentru tot ce era. Pentru toate hainele, sulemenelile, brizbrizurile şi chiar şi pentru teama din ochii sătenilor, atunci când o priveau. 

Ştia ce are de făcut: trebuia doar să întărească teama aia. (...)

sursa foto: http://www.costumepopulare.supremeagency.ro/

Nunta slută IV. Amantele se încaieră

O chema Meruna. Sătenii se fereau de ea, că o ştiau de curioasă şi gură-spartă. Când ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu urechea Merunei lipită de uşă sau  cu ochii-i iscoditori iţindu-se printre ulucile gardului. Când trecea Meruna pe lângă oamenii strânşi la fântână sau la băcănia satului, se făcea linişte dintr-odată. De multe ori se întâmplase ca Traian, marinarul, să urle în gura mare secretele lor, când se îmbăta criţă la crâşma Feştila Aurită. Toată lumea ştia că Meruna - pe care o porecliseră Şpioanca - se ţine cu Traian. Chiar şi Buldoaga şi Pâmpa ştiau. Dar se învăţaseră aşa.

Traian ştia că - la fel ca toate femeile din viaţa lui - nici Meruna nu i se putea împotrivi. Făcea orice i-ar fi cerut el să facă. A iscodit, a minţit şi a furat pentru el. Un singur lucru nu l-a putut face: să se împrietenească la cataramă cu Pâmpa. Traian ar fi vrut s-o bage chiar slugă la Pâmpa, or asta a fost prea mult chiar şi pentru Meruna. E drept, cât a fost ibovnica marinarului, Şpioanca a avut parte numai de fineţuri şi scumpeturi - cea mai bună carne de vacă, adusă de peste mări şi ţări, creme şi băuturi fine... Pe toate le-a pierdut când a supărat-o pe Peseda. 

A dracului muiere, aia şi cu Penel, şi cu ceva ajutor de la Buldoaga. Ăştia m-au încondeiat. (...)

Despre bătaie, aici.

Nunta slută III. Beția

Supărat că Pâmpa stă mai mult prin sat decât pe acasă, Traian și-a luat rachiul, un păhărel și s-a așezat în curte, la masa de sub nuc. Pe măsură ce scădea licoarea din sticlă, lui îi creștea furia. A început să-și amintească toate relele - adevărate sau închipuite - pe care i le-a făcut vreodată un sătean.

Aha. A lu' Rache din capu' satului a zis de mine că-s bătăuș. Că am furat telefoane. Și a mai zis ceva... Toți a zis dă mine! Lisandra l-a lăsat pe alde Pavel să mă batjocorească de față cu oamenii și odată nu i-ar fi spus „nu mai zi mă Pavele așa dă el, că e băiat bun”. Altu' m-a făcut frate de pârnăiaș. Adică și ce vină am io dacă frate-meu e la întristare? Parcă l-am pus io să ceară bani la țigani? Nu-i vorbă, nici să nu ia n-am zis... Hă, hă, hă...

Mai ia un gât zdravăn de rachiu. (...)

Rațiunea criticii pure

Nu există numai critica de artă; există și o artă a criticii. După cum se poate vedea, critica are mai multe definiții. Îmi place să cred că DEX-ul le înșiră în ordinea relevanței actului în sine.

Prima presupune a-i spune omului că e de rahat, explicându-i de ce crezi tu atare lucru despre el și spunându-i cam ce ți-ar plăcea să facă altfel. Desigur, în măsura în care ai căderea să faci asta. Altfel, se numește spam sau - denumirea științifică - băgare în seamă.

A doua definiție nu cred că mai are nevoie de explicații suplimentare.

A treia, însă... De la bun început, înțelegem că exagerarea și căutarea de nod în papură sunt percepute drept pură și simplă ră-u-ta-te. Atât. Oricât de nobilă ar fi fost intenția autorului, ea nu străbate prin lăturile aruncate spre „criticat”. Iar „criticul” este perceput ca un frustrat oarecare. Dacă lăturile respective îi stropesc și pe admiratorii criticatului, e și mai groasă: oricât de iscusit ar fi fost alese cuvintele, ele sunt auzite ca un mahalagesc „fir-ai al dracului tu, cu mă-ta, cu tac-tu, cu toate neamurile și cu proștii care se uită crăcănați de admirație în gura ta!”.

Așa că, dragii mei critici - reali sau închipuiți - dacă aveți ceva de comunicat, poate că ar fi bine să faceți un pas în spate, să vă scuturați și să vă gândiți cum anume să fiți și ascultați, nu doar auziți. Pentru că, dacă vorbele voastre sunt percepute doar ca zgomot, oamenii își vor acoperi urechile. Or, scopul comunicării nu e ăsta.

Nunta slută II. Cum s-a terminat căsnicia lui Penel cu Buldoaga înainte să înceapă

După ce şi-a terminat rachiul, Penel a plecat din curtea Buldoagăi. Mergea agale pe uliţă, spre casa lui şi simţea cum, cu fiecare pas pe care îl făcea, hotărârea de a o lua de nevastă îi slăbeşte. (...)

Nunta slută

Ea nu prea ar fi vrut să se mărite. Îi era bine așa, chiar dacă toată lumea o știa de curva satului. Se ținuse cu unu' Traian. Îi făcuse toate voile, se făcuse și de râs pentru el. Îl iubise. Și Traian zicea că o iubește. Marinar, dar băiat bun, chit că îi cam plăcea pileala. Într-o zi nenorocită, Traian a lăsat-o. S-a proțăpit țanțoș în fața unei perdeluțe și i-a zis la revedere. „Păi cum, Traiane? Mi-o aduci pe alta în casă și tot tu te superi că nu-ți primesc ibovnica nouă?” Nici rugăminți, nici lacrimi nu l-au înduplecat. A plecat după o blondă fâșneață - Pâmpa- care îl mai și făcea de poveste pe unde mergeau împreună. Ea, proasta, căreia vecinii îi ziceau Buldoaga, i-a păstrat sfântă amintire. Când alții îl ponegreau, ea, tot ea, îi lua apărarea.

Când îi era cel mai greu, s-a întâmplat minunea: a revenit în viața ei un bărbat cu care, cândva, se iubise. Penel. Traian știuse de ei și îi scotea ochii pentru asta de câte ori avea ocazia. Oricum se despărțiseră urât, iar Penel se mutase cu una, Peseda. Doamne, deloc nu se suportau Buldoaga cu Peseda. Cum se întâlneau pe undeva, se luau de păr, se scuipau, se făceau hoațe și mincinoase una pe alta.

Penel, când a văzut ce femeie aprigă e Peseda - și oleacă mai forțoasă decât el - a început să-i caute pricină. Ba că el vrea să-i țină socoteala banilor, ba că porția lui de ciolan e mai mică... Până când și-a luat bocceaua și-a lăsat-o. Peseda l-a rugat să se întoarcă, i-a spus că iubirea ei pentru el, pentru Penel, trăiește. L-a așteptat mult.

O vreme, Penel a stat singur. (...)

Despre scris

Să scriu despre scris. Ce ciudat. E aiurea să scriu despre ceva atât de natural. Scriu de când mă știu. Întâi au fost litere disparate, mâzgălite cu creioane colorate pe pereții sufrageriei. Mereu îl făceam pe A cu picioarele în sus. Ca un V tăiat. Cred că, în matematică, simbolul înseamnă „oricare”. Nu, nu „oarecare”. Oricare. Orice. Totul. Când ai trei ani și scrii pe pereți, posibilitățile care ți se deschid înainte sunt infinite.

Mai târziu au fost lecții. Note de cursuri, referate, proiecte, lucrări. Poezii. Examene. Licență. Știri. Editoriale. Postări pe blog. Carte. Scenariu. Emailuri. SMS-uri.

Ce să scriu despre scris? E ca și cum mi-ar cere cineva să scriu despre respirație. Sau despre clipit. E ceva ce mi se întâmplă, pur și simplu. Chiar mai simplu decât vorbirea.

Când m-am apucat de scris cartea despre Mora și Xerxes, am descoperit ce înseamnă să fii posedat. Serios. Nu-ți mai aparții. Devii un mediu, un canal de comunicare între ceva și taste. Nu știi de unde îți vin toate cuvintele alea care umplu documentul gol. Dar vin. Se înșiruie, tăcute, cuminți și armonioase. Mă rog, sunt tăcute până când le recitești. Abia atunci încep să vorbească. Să-ți vorbească.

Uneori nu mai vin. Își iau o pauză. Atunci, nu e bine să le aștepți. Dacă te așezi ca o logodnică părăsită în gară și te uiți în zare, așteptându-le, își prelungesc întârzierea. Da, cuvintele sunt crude uneori. Prin absență. Și prin prezență, când cel care le rostește nu le știe greutatea. Dar asta e altă discuție. Să revenim. Când vrei cuvintele ca să le pui, cuminți, pe hârtie, nu vin. Dacă le ignori, se întorc și te iau prin surprindere. Când mergi pe stradă. Când te îmbraci. Când conduci. Când te dezbraci. Când râzi. Când mângâi. Când citești. Când dormi. Dar nu le aștepta. Pentru că ele simt. Și te păcălesc.

Continuarea aici.

On Tolerance. Without Any.

Tolerance. Why would you make a title out of being tolerant? When you claim to be tolerant with people who have a different religion/sexual orientation/color/political view than yourself, it doesn't make you bigger. It makes them smaller. It turns them into something that has (or doesn't have) to be tolerated. Endured. Suffered. Something like an annoying, buzzing fly that you choose not to crush with the newspaper.

The people to whom your generous, open-minded self is offering tolerance do not ask for your permission to exist. They simply do. The way they can. The way they know how to. It's not tolerance they need. But rather the respect that every human being deserves.

You call yourself tolerant? You should know that the top of the Olympus is a lonely place.

Despre toleranţă, fără

Toleranţă. De ce ţi-ai face un titlu de glorie din a fi tolerant? Când spui că eşti tolerant cu oamenii care au altă relige/orientare sexuală/culoare a pielii/convingere politică etc decât tine, nu înseamnă că tu creşti. Înseamnă că îi micşorezi pe ei. Că îi transformi în ceva ce trebuie (sau nu) tolerat. Îngăduit. Suportat. Ceva aşa, ca o muscă bâzâitoare pe care alegi să nu o striveşti cu ziarul.

Oamenii cărora tu, generosule cu vederi largi, le oferi toleranţă, nu îţi cer voie să existe. O fac, pur şi simplu. Aşa cum pot. Aşa cum ştiu. Aşa cum sunt. Nu de toleranţa ta au nevoie. Ci de respectul pe care îl merită orice fiinţă umană.

Zici că eşti tolerant? Să ştii că vârful Olimpului e un loc singuratic.

PROfesionalismul, dat afară cu bodyguarzii

"Gândeşte liber". Ăsta a fost sloganul Pro-ului nici nu mai ştiu de când. Înainte de Paşti, el a devenit "RĂZgândeşte liber", când noua conducere a trustului a jucat alba-neagra cu primele angajaţilor. Adică le-a dat câte 500 de lei, doar pentru ca, a doua zi, să-i ceară înapoi. După care le-a oferit, din preaplinul inimii, câte o felie de pască. Oamenii au răspuns că ar fi mai bine să le doneze unui adăpost.

Acum, noua conducere din Pache Protopopescu a dus bătălia la un nou nivel. Şi mai jos. 70 de oameni au fost daţi afară azi. Nu concediaţi. Chiar daţi afară. Pur şi simplu. La 12 au primit un mail în care erau invitaţi la o şedinţă. Ce s-a întâmplat de fapt? În 10 minute le-au fost desfiinţate conturile de pe computere, le-au fost confiscate cartelele SIM şi telefoanele de serviciu şi li s-a pus în vedere că au 30 de minute pentru a părăsi clădirea. Dacă nu apucă să-şi ia lucrurile personale, nu-i nimic: le vor fi trimise acasă. După care au fost scoşi din clădire cu bodyguarzii. Nu, nimeni nu a primit vreo hârtie. Demitere, preaviz, lichidare. Nimic.

Ba chiar, angajaţii din departamentele care nu erau vizate de urgie au fost avertizaţi de şefă să nu vină azi la serviciu. Ca să nu iasă deranj.

Deranj a ieşit oricum. Celebrul lituanian pus să reorganizeze trustul pare mai degrabă că se află într-o misiune de lichidare rapidă.

Cunosc oameni care, de când se ştiu, au lucrat acolo. Nu din comoditate. Din loialitate şi convingere. Profesionişti, nu amărâţi care ţineau cu dinţii de un loc călduţ. Pentru că nu era nimic călduţ în munca lor. Oamenii ăia nu meritau asta. De fapt, niciun om nu merită să fie dat afară aşa. Este imoral şi, mai ales, ilegal.

Profesionalismul se cultivă. Se recompensează. Nu se aruncă în stradă, la schimb cu lăturile.

I'm Gonna Make You an Offer You Can't Refuse

"Înţelegerea dintre mine şi premier se bazează pe cuvântul de onoare al amândurora."

Mă machiam pentru jurnale când am auzit aceste măreţe vorbe şi recunosc că era să-mi bag rimelul în ochi. Deci cum? Înţelegerea privind validarea Guvernului se bazează pe cuvântul de onoare al unui om care a promis că demisionează din funcţie la 5 minute de la votul din Parlament acum 7 ani. Şi pe cuvântul de onoare al altui om, care a promis că-l dă jos pe Băsescu, în schimb i-a numit în funcţie procurorul de casă. Şi care, întrebat de ce nu l-a ejectat pe Divin din funcţie- aşa cum se angajase - ne-a spus că mai sunt doar câteva luni şi Băselu pleacă singur, că-i expiră mandatul. Aşa onoare şi cuvânt, mai rar. E ca şi cum Al Capone i-ar spune lui Jimmy Hoffa, cu pistolul în mână: "stai liniştit, nu-ţi fac nimic". Apropo: pe Jimmy Hoffa l-au găsit?...

P.S. Mă uit la depunerea jurământului şi leşin de râs. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, căutaţi o înregistrare, ceva. Vă spun doar atât: Şova se credea la încălzire pe stadion, iar Băselu - care clipeşte languros şi umed - s-a şters la gură după ce a jurat aia mică de la Finanţe.

Când crinii se împut

Mai demult, invitată la emisiunea lui Radu Tudor, Punctul de întâlnire, am zis că eu aș face la Antena 3 Ziua Porților Deschise. Oamenii au niște filme taaaare ciudate în căpuțul lor, în ceea ce ne privește. Ba că ne vorbește mogulul în cască, ba că același mogul ne obligă să ne îmbrăcăm nu știu cum... Acum aflu că mogulul îmi spune ce să scriu eu pe facebook. Zău? Mâine-poimâine aud că noi, ăștia de la A3, mâncăm oameni în pauzele publicitare. Newsflash: așa am scris și gândit dintotdeauna, nu de când sunt la Antenă. Dar asta despre cum îl înjur eu pe Crin la comandă mi se pare totală. L-am votat pe Crin  la președinție. L-am vrut președinte. Mă simțeam reprezentată de el. Îmi plăcea cum îi făcea față lui Băsescu. Chiar îl credeam capabil să-l învingă. Atunci când a ieșit din competiție după primul tur, am zis că nu era România pregătită pentru un președinte european. Că ne place să ne tăvălim în mocirla asta de mitocănie consfințită de Băsescu și că eleganța ne sperie. Când Ponta a numit-o pe Kovesi în funcție, am înnebunit. Am zis că nu se face așa ceva, că ce luptă anti-Băsescu e asta, că de ce pact de coabitare cu nenorocitul, cum să-i facă asta lui Crin etc. Ca să aflu după aia că fecioara ingenuă care își dădea bretonul de pe frunte cu degetele-i delicate la întrebarea „ați știut că Victor Ponta o va numi pe doamna Kovesi Procuror Șef?” știa foarte bine. Chiar dacă bătea nedumerit din gene și spunea că nu. Dublă dezamăgire. Acum - din nou - a remaniat Guvernul pe șest. Mai un ministru, mai un vicepremier... Și a mai pus și condiții tembele. De data asta, cu regret, i-am dat dreptate lui Ponta. Chiar nu poți să faci pișu, cu boltă, în capul premierului. Chit el e Ponta-Cârlanul iar tu  ești Crin-Antonescu-Miezul-Liberalismului. Cum Ponta i-a refuzat „propunerile” - așa cum de altfel era de așteptat - Crin și-a luat jucăriile și s-a retras, liniștit, în opoziție. Nu înainte de a bălăcări artistic Guvernul din care încă făcea parte. Și pe premier, întâmplător partener de alianță, la momentul respectiv. Și nu înainte de a aprecia drept pertinente niște aberații ale lui Băsescu. Da, acel Băsescu. Cel cu care Crin spunea că nu se va mai întâlni decât dacă intră România în vreun război sau ceva. Dacă voi credeți că e nevoie de vreun îndemn ca să-mi fie brusc scârbă de un asemenea personaj, înseamnă că aveți ficatul mai tare decât îl am eu.

Piloții mor tineri

Nu vreau să caut vinovați. Nu vreau să acuz, să analizez, să calculez timpi și coordonate. Vreau să vă spun cât de mult îi iubesc și îi respect pe piloți. Și îi invidiez. De la primul meu zbor (ca pasager de avion de linie, evident), am fost fascinată de ei. Stăteam în aeroport și mă uitam afară, prin geamurile mari ale porții de îmbarcare, la avioanele care decolau de pe pistă. Fiecare nas de metal care se ridica în aer îmi părea o provocare lansată de oameni, zeilor. Venim acolo, sus, la voi. O să urcăm, o să vă traversăm văzduhul și după aceea o să revenim în lumea noastră. Iar voi o să ne lăsați s-o facem. De cele mai multe ori, zeii îi lasă. Poate că îi surprinde tupeul, poate că îi amuză, sau poate că pur și simplu fac un joc crud în care niciodată omul nu știe când pierde. Tocmai asta mi se pare fascinant. Piloții sunt gambleri profesioniști. Nu, asta nu înseamnă că mizează pe noroc; dimpotrivă. Marii jucători de poker au niște minți extraordinare. Piloții au și minte, și talent. Și, uneori, noroc. Alteori nu. Ei nu zboară cu gândul că nu o să li se întâmple tocmai lor. Dimpotrivă. Zboară cu gândul că li se poate întâmpla. Tocmai asta mi se pare demn de respect. Dacă vreți, piloții sunt varianta modernă a lui Icar. Aripile lor nu mai sunt de ceară, ci de aliaj metalic. Ceea ce nu le face, însă, invincibile. „Suntem tot mai puțini, pentru că piloții mor tineri”. Asta spunea ieri un pilot. Adrian Iovan. Azi, când nasul avionului său s-a ridicat în aer să întrebe cerul dacă da, răspunsul a fost nu. Cum spuneam, îi invidiez pe piloți. Sunt singurii care își reglează conturile direct cu Divinitatea. Cu altcineva nici nu merită deranjul. Zbor lin, Adrian Iovan!