Un căţel cât o bobiţă

Aşa îl chema. Bobiţă. Prietenii foarte, foarte apropiaţi îi spuneau Bob. Micuţ, creţ şi cu o creastă rebelă în creştet, Bobiţă ar fi umilit orice căţel de la circ: te întâmpina în două lăbuţe şi te conducea aşa până când te aşezai. Nu-l învăţase nimeni; pur şi simplu, el credea cu mintea lui de căţel că aşa trebuie primiţi musafirii. Dar Bobiţă avea o inimă prea mare pentru un trupuşor atât de mic. Şi, în ziua în care inimioara lui de câine nu a mai avut loc să bată, s-a oprit. Dar ultima bătaie a fost în casa lui. În casa oamenilor lui. Nu la veterinar şi nici la întoarcere, în maşină. Acasă, cu ei a vrut să rămână sufletul lui de căţel. Nu putea să-i lase nepăziţi...